ICCJ. Decizia nr. 6008/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6008/2010
Dosar nr. 13966/3/2008
Şedinţa publică din 11 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 494 din 3 aprilie 2009 pronunţată în Dosarul nr. 13966/3/2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, învestit prin declinarea competenţei soluţionării cauzei de către Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 1627 din 21 februarie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 10293/300/2006 - a respins excepţiile inadmisibilităţii cererii şi a lipsei calităţii procesuale active şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţii F.A. şi C.A., în contradictoriu cu pârâţii T.T.N., T.C., T.E., T.M., M.T., O.N. şi T.M.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că îngrădirea exerciţiului acţiunii în revendicare formulate de reclamanţi, în raport de dispoziţiile legale interne incidente şi de jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului privind imperativele art. 6 parag. 1 din Convenţie, ar reprezenta o încălcare a liberului acces la justiţie, din moment ce nu există alt mijloc procedural pentru obţinerea restituirii în natură a bunului, ţinând seama că legea specială se referă şi la relaţia persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditorii acestora, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute art. 18 lit. c), situaţie în care, după epuizarea căilor procedurale oferite de legea specială de reparaţie, reclamanţii nu ar mai putea obţine restituirea în natură, ci doar măsuri reparatorii în echivalent.
Tribunalul, examinând legitimarea procesuală a reclamanţilor, respectiv calitatea acestora de titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, inclusiv prin prisma dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, a reţinut că imobilul situat în Bucureşti, sectorul 2, fostă compus din teren în suprafaţă de 177,4 mp şi construcţie edificată pe acesta, a reprezentat proprietatea reclamantului F.A. şi a defunctei F.A., decedată la data de 1 ianuarie 1986, de pe urma căreia au rămas ca moştenitori reclamanţii, respectiv soţul şi fiica defunctei, astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moştenitor nr. 21 din 24 februarie 2004.
Imobilul a fost preluat de stat de la aceştia prin Decizia nr. 1255 din 28 august 1975 a Comitetului Executiv al fostului Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti, în baza Decretului nr. 223/1974, cu plata de despăgubiri şi cu aplicarea, în privinţa terenului, a dispoziţiilor art. 56 din Legea nr. 4/1973 şi art. 13 alin. (5) din Legea nr. 59/1974.
S-a mai reţinut că imobilul respectiv a fost înstrăinat chiriaşilor T.N. şi T.E. în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare - cumpărare nr. 2356 din 20 ianuarie 1997, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti prin SC A. SA.
Referitor la identitatea dintre imobilul revendicat şi cel ce face obiectul dreptului pretins de reclamanţi, tribunalul a reţinut, din concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit de experta P.D.N., că imobilul descris în actul de proprietate din anul 1973 exhibat de reclamanţi, este aproape identic cu cel existent în prezent la aceeaşi adresă.
Tribunalul a mai reţinut că Decretul nr. 223/1974 era în contradicţie cu prevederile Constituţiei din anul 1965, cu dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ. şi cu tratatele şi convenţiile internaţionale la care România era parte, reţinând, implicit, că titlul statului prin care s-a preluat imobilul nu a fost valabil constituit. Chiar dacă autoritatea de stat a emis o decizie administrativă şi a plătit o sumă de bani cu titlu de preţ, statul a preluat imobilul fără titlu valabil, încălcând regimul constituţional al ocrotirii proprietăţii, prin obligaţia impusă proprietarului de a înstrăina imobilul către stat.
Tribunalul a considerat că împrejurarea că prin Legea nr. 1/2009 au fost abrogate dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu are nici o relevanţă sub aspectul analizat, recunoaşterea vechiului drept al reclamanţilor asupra imobilului în litigiu realizându-se după ratificarea României a Primului Protocol valabil, încălcând regimul constituţional al ocrotirii proprietăţii, prin obligaţia impusă proprietarului de a înstrăina imobilul către stat.
În cadrul acţiunii de faţă, însă, prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar cât şi în cazul pârâţilor cumpărători de bună credinţă ai imobilului revendicat ce au dobândit de la stat un bun în baza unei legi în vigoare şi în prezent, şi, prin urmare, nici aceştia din urmă nu pot fi lipsiţi de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, a conchis prima instanţă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, iar prin Decizia civilă nr. 650 din 14 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea, a obligat pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 2 şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a constatat că reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea în revendicare pe dispoziţiile art. 480 C. civ., acţiune petitorie, reală şi imprescriptibilă, iar nu o acţiune în despăgubiri, în natură sau prin echivalent, care "este o acţiune personală imobiliară, acţiune supusă atât prescripţiei, cât şi decăderii, aşa cum rezultă din reglementarea Legii nr. 10/2001.
Astfel, în ipoteza respingerii acţiunii în revendicare prin schimbarea temeiului juridic din art. 480 C. civ. în Legea nr. 10/2001, s-ar ajunge la a schimba natura juridică a acţiunii în revendicare, transformând-o în acţiune personală imobiliară, încălcându-se, astfel, principiul disponibilităţii procesului civil şi accesul la un proces echitabil judecat de o instanţă independentă.
Pe de altă parte, nici o dispoziţie din Legea nr. 10/2001 nu prevede că se interzice orice altă cale de a recupera bunul în litigiu. Acţiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, nu poate deveni inadmisibilă prin apariţia unei legi speciale de reparaţie. Exercitarea acţiunii în revendicare nu poate fi paralizată prin dispoziţii speciale contrare dispoziţiilor generale în materia apărării dreptului de proprietate, ea decurgând din dreptul de proprietate şi sancţionând încălcarea acestuia.
Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie înSECŢIILE UNITEnu exclude posibilitatea formulării acţiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenţiei europene a drepturilor omului, atât din perspectiva accesului la justiţie, cât şi al respectării art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce priveşte compararea titlurilor, instanţa de apel a constatat că implică existenţa acestora, astfel încât faptul că actul intimaţilor pârâţi de vânzare - cumpărare nu a fost anulat nu este pertinentă în acest cadru procesual. În cazul în care contractul de vânzare - cumpărare ar fi fost anulat, compararea titlurilor în cadrul acţiunii în revendicare ar fi fost lipsită de obiect.
În ceea ce priveşte existenţa în favoarea reclamanţilor a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., instanţa a apreciat că reclamanţii deţin un asemenea bun, dreptul lor de proprietate fiind dobândit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 493 din 20 ianuarie 1973 şi faţă de faptul ca preluarea imobilului de către stat a fost abuzivă, statul român recunoscând acest caracter prin legislaţia adoptată, astfel încât reclamanţii nu au pierdut dreptul de proprietate.
Din jurisprudenţa Curţii Europene rezultă că, în contextul legislativ român de reglementare a acţiunilor în revendicare imobiliare şi i restituirii bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia reprezintă o privare de bun, contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
Faptul că intimaţii pârâţi au încheiat contractele de vânzare-cumpărare asupra imobilului în litigiu înainte ca dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra acestui bun să facă obiectul unei confirmări în justiţie, nu poate justifica acordarea preferabilităţii contractului acestora în condiţiile în care Statul, care a transmis acest drept de proprietate pârâţilor, nu avea un titlu asupra imobilului. De asemenea, în materie imobiliară, chiar dacă pârâţii care au cumpărat de la proprietarul aparent au fost de bună credinţă, fiind în eroare cu privire la calitatea înstrăinătorului de proprietate aparent, această împrejurare nu conduce la dobândirea valabilă a unui drept de proprietate, legea romană neprevăzând un astfel de efect. în acest caz dreptul de proprietate poate fi dobândit doar prin aplicarea instituţie uzucapiunii, în temeiul art. 1895 C. civ., numai după exercitarea pentru termenul prevăzut de lege, a unei posesii care să îndeplinească condiţiile prevăzute de art. 1847 C. civ.
Pe de altă parte, persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună credinţă nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta responsabilitate statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri, însă acest argument se refer la raporturile dintre stat şi persoanele care au cumpărat de la stat şi nu poate fi invocat contra reclamanţilor, pentru a justifica lipsirea de bunul proprietate lor, preluat abuziv de stat. Această privare a reclamanţilor de proprietatea lor este o situaţie continuă, care îşi produce efectele şi în prezent. Astfel, vânzarea bunului reclamanţilor, în baza Legii nr. 112/1995, îi împiedică să se bucure de dreptul lor de proprietate situaţie în care aceştia suferă o povară disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene.
Împotriva deciziei mai sus menţionate au declarat recurs, în termen legal, pârâţii T.E., M.T., O.N., T.C., T.M. şi T.M., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând următoarele:
1. Instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, în condiţiile în care şi-a arogat atribuţii specifice puterii legislative şi s-a constituit într-o instanţă de control judiciar a Deciziei nr. 33/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiata pe dispoziţiile dreptului comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Astfel, Curtea de Apel a făcut aprecieri subiective cu privire la nelegalitatea acelei decizii, argumentând de ce motivarea sa este contrară Constituţiei României şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană şi practicii C.E.D.O.
Procedând astfel, au fost încălcate dispoziţiile art. 126 şi urm. din Constituţia României, art. 17 din Legea nr. 304/2004, potrivit căruia hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai in căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale, precum şi ale art. 329 C. proc. civ., conform cărora deciziile prin care se soluţionează recursurile în interesul legii sunt obligatorii pentru toate instanţele şi nu sunt supuse nici unei căi de atac.
În aceste condiţii, instanţei de apel nu îi era permis să analizeze dacă argumentele din Decizia nr. 33 contravin sau nu dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţia României, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană şi practicii C.E.D.O., nici să statueze că sunt neîntemeiate şi, cu atât mai puţin, nu îi era permis să le înlăture, arogându-şi atribuţii de instanţă de control judiciar a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie.
Depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti decurge şi din faptul că instanţa de apel a infirmat dispoziţii imperative ale unei legi, statuând în contra Legii nr. 1/2009, în sensul că nici o dispoziţie din Legea nr. 10/2001 nu prevede că se interzice orice altă cale de a recupera bunul in litigiu.
2. Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, după cum urmează:
a. În ceea ce priveşte art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a ignorat dezlegarea dată problemelor de drept ce face obiectul judecăţii prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 - ale cărei considerente şi dispozitiv au fost reproduse trunchiat, inexact şi incomplet - respectiv incidenţa şi prevalenta legii speciale de reparaţie, ca şi inadmisibilitatea acţiunii în revendicare atunci când se aduce atingere altui drept de proprietate, atunci când a apreciat că Legea nr. 10/2001 nu are nici o legătură cu cauza şi că, oricum, ea nu poate avea prioritate nici măcar în situaţia în care, prin aplicarea C.E.D.O., s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate.
b. Decizia a fost dată cu încălcarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., atunci când s-a pronunţat în baza unui temei de drept neinvocat de către reclamanţi, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. şi asupra unor aspecte care nu au fost cerute de aceştia şi nici puse în discuţie, respectiv asupra caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat şi a neconstituţionalităţii Decretului nr. 223/1974.
c. Decizia a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa a lăsat nesoluţionate mijloacele de apărare, respectiv excepţiile invocate de către pârâţii persoane fizice, cu toate că, prin rejudecarea pe fond a cererii de chemare în judecată, instanţa avea obligaţia să analizeze cauza sub toate aspectele. Aceasta cu atât mai mult cu cât, prin întâmpinarea depusă în apel, aceştia au făcut trimitere inclusiv la apărările formulate în faţa instanţei de fond, care cuprindeau excepţiile lipsei calităţii procesuale active, a lipsei calităţii procesuale pasive şi a admisibilităţii acţiunii, decurgând din lipsa dreptului subiectiv civil, cât şi din lipsa dreptului material la acţiune.
Recurenţii - pârâţi au solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea pronunţării instanţei de apel asupra acestor excepţii, iar, în situaţia casării şi reţinerii cauzei spre judecare de către instanţa de recurs, s-a solicitat reanalizarea apărărilor formulate de recurenţi pe fondul cauzei, inclusiv a excepţiilor invocate.
d. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (5), art. 18 lit. c), art. 45 şi art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, greşit înlăturate ca nefiind relevante în compararea de titluri.
În conformitate cu Decizia nr. 33/2008 pronunţate în recursul în interesul legii, în condiţiile în care aplicarea Convenţiei în sensul reţinut în apel ar aduce atingere atât unui alt drept de proprietate (dreptul recurenţilor dobândit în deplin acord cu dispoziţiile legii), cât şi securităţii raporturilor juridice (recurenţii justificând o buna credinţă absolută atunci când au cumpărat de la stat), instanţa de apel trebuia să aplice Legea nr. 10/2001 în procesul de comparare a celor două titluri şi să de asemenea preferinţă titlului pârâţilor recurenţi.
Însăşi legea specială, prin normele anterior menţionate, acordă preferabilitate dobânditorilor imobilelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, prevăzând atât imposibilitatea restituirilor în natură către foştii proprietari, cât şi faptul că toate contractele astfel încheiate sunt acte autentice şi constituie titluri de proprietate opozabile de la data încheierii lor.
Buna - credinţă a recurenţilor şi neformularea unei acţiuni de anulare a titlului acestora constituie criterii esenţiale care trebuiau avute în vedere de instanţă, reprezentând o consolidare a titlului opus intimaţilor - reclamanţi, atât în fapt - pentru că, dacă nu au înţeles să solicite anularea lui, intimaţii au recunoscut tacit încheierea sa valabilă, cât şi în drept - pentru că, în condiţiile în care nu s-a solicitat anularea în termenul de prescripţie şi, deci, încheierea sa valabilă nu mai poate fi pusa în discuţie, opozabilitatea erga omnes a actului este recunoscută expres prin lege.
Referitor strict la chestiunea bunei-credinţe, în afara relevanţei decurgând din prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ea determină aplicabilitatea art. 1 din Protocolul 1 al Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, inclusiv în privinţa recurenţilor - pârâţi, întrucât imobilul a fost dobândit de la Statul Român, în baza unei legi în vigoare şi astăzi, s-a mai arătat prin motivele de recurs.
e. Instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O., ignorând faptul că aceste dispoziţii nu pot reprezenta un criteriu util în acordarea preferinţei unuia dintre titluri.
După cum a concluzionat în mod corect prima instanţă în cauză, ambele titluri au sub acest aspect valori egale şi tot în mod egal sunt ocrotite prin întreaga legislaţie in materie (inclusiv legislaţia C.E.D.O.).
Raportat la legislaţia C.E.D.O., concluzia este aceea că art. 1 din Protocolul nr. 1 trebuie respectat inclusiv în cazul recurenţilor, în sensul că şi proprietatea acestora este garantată şi ocrotită în aceeaşi măsură ca proprietatea oricăror alţi proprietari.
În mod greşit, Curtea de Apel a reţinut că prevederea Convenţiei profită doar intimaţilor - reclamanţi, omiţând să analizeze incidenţa acestui text şi în raport de titlul recurenţilor.
De altfel, argumentarea instanţei de apel sub acest aspect este lipsita de orice sens juridic, neputându-se înţelege sensul frazei din hotărâre, conform căreia: persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună credinţă nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta responsabilitatea statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri, însă acest argument se referă la raporturile dintre stat şi persoanele care au cumpărat de la stat şi nu poate fi invocat contra reclamanţilor.
Norma din Convenţia Europeană se aplică şi în privinţa proprietăţilor dobândite ulterior semnării ei de către România, fiind o garanţie a respectării principiului securităţii raporturilor juridice.
Textul în cauza nu face nicăieri distincţia valorificată de instanţă, neexistând nici un temei pentru a se putea reţine că, deşi el garantează/apără dreptul celor care au dobândit proprietatea înainte de 1994, nu are aceleaşi efecte şi pentru cei care au dobândit acest drept ulterior anului în discuţie.
Ambele drepturi de proprietate, ale recurenţilor şi ale intimaţilor, sunt garantate şi ocrotite în egală măsură, acest text nefiind un criteriu util pentru compararea titlurilor opuse reciproc de părţi.
Recurenţii au conchis în sensul că o astfel de comparare trebuia făcută prin prisma întregii legislaţii aplicabile în acest domeniu, sens în care preferabilitatea trebuia acordată titlului recurenţilor, deoarece; raportat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, titlul recurenţilor este act autentic şi constituie titlu de proprietate opozabil erga omnes; acest titlu a fost consolidat, potrivit aceloraşi prevederi ale Legii nr. 10/2001, de buna - credinţă a recurenţilor şi de faptul că intimaţii nu au formulat o acţiune de anulare în termen legal; nici Convenţia, şi nici practica C.E.D.O. nu pot reprezenta un criteriu de departajare a celor două titluri, pentru ca în ambele cazuri este vorba despre un drept de proprietate ocrotit şi garantat în mod egal, iar în plus, favorizarea uneia dintre părţi ar însemna în mod automat defavorizarea celeilalte; Legea nr. 10/2001, prioritară în cazul de faţă, instituie principiul securităţii circuitului civil prin ocrotirea tuturor contractelor încheiate în mod legal în baza Legii nr. 112/1995.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
1. Critica referitoare la depăşirea de către instanţa de apel în cauză a atribuţiilor puterii judecătoreşti vizează un aspect nerelevant pentru aprecierea legalităţii deciziei recurate, anume admisibilitatea cererii în revendicare imobiliară formulate pe temeiul dreptului comun după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în legătură cu care instanţa a redat din considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii.
Excepţia inadmisibilităţii unei asemenea cereri a fost respinsă ca neîntemeiată prin hotărârea primei instanţe, fără ca pârâţii să declare apel împotriva acestei dispoziţii, intrate, astfel, în puterea lucrului judecat şi nefăcând obiectul învestirii nici a instanţei de apel, nici a prezentei instanţe de control judiciar (chiar dacă excepţia inadmisibilităţii a fost reiterată prin motivele de recurs, pentru considerente ce vor fi expuse la pct. 2.c din această decizie).
Ca atare, nu interesează modul în care instanţa de apel a redat din Decizia pronunţată în interesul legii cu referire la admisibilitate, observându-se, de altfel, că s-a apreciat drept necesară reluarea unor argumente pe aspectul admisibilităţii pentru precizarea cadrului în care urma să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate invocate de ambele părţi asupra aceluiaşi imobil, respectiv din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale (se va reveni asupra acestui aspect în prezenta decizie).
Drept urmare, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 309 pct. 4 C. proc. civ. va fi respins.
2.
a. În ceea ce priveşte modul de aplicare a dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ. referitoare la efectul deciziilor pronunţate în interesul legii, acest aspect va fi evaluat în legătură cu modul de realizare a comparării titlurilor de proprietate opuse.
b. De asemenea, motivul de recurs vizând modul de respectare a principiului disponibilităţii de către instanţa de apel interesează criteriile aplicate în compararea titlurilor, după cum se va arăta în continuare.
c. După cum s-a arătat deja la pct. 1 din prezentele considerente, dispoziţia primei instanţe de respingere în cauză a excepţiei inadmisibilităţii, ca, de altfel, şi a celei vizând lipsa calităţii procesuale active, neatacată pe calea apelului de către pârâţi - care nu au făcut vreo referire la aceste excepţii nici prin întâmpinarea depusă în apelul reclamanţilor, contrar susţinerilor din recurs, a intrat în puterea lucrului judecat, drept pentru care nu a constituit obiect al învestirii instanţei de apel.
Ca atare, în mod corect, prin Decizia recurată nu s-a procedat la reanalizarea excepţiilor, în caz contrar, în absenţa unui motiv de apel cu acest obiect, instanţa încălcând limitele învestirii sale, fixate prin cererea de apel, astfel cum prevede explicit art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Nici această instanţă nu este legal învestită cu cercetarea excepţiilor procesuale invocate de către recurenţii - pârâţi.
Reiterarea pe calea recursului a unor excepţii procesuale deja respinse în cursul procesului nu poate fi analizată doar prin prisma regimului juridic al excepţiilor, din moment ce se subsumează unui motiv de recurs, a cărui formulare trebuie să fie admisibilă: or, neatacarea pe calea apelului a dispoziţiei de respingere a excepţiilor echivalează cu formularea în recurs a unor critici de nelegalitate a sentinţei înseşi pe aspectul respingerii acestor mijloace de apărare, ceea ce este inadmisibil, criticile fiind concepute orrisso medio.
Este lipsit de relevanţă eventualul caracter de ordine publică al excepţiei, din moment ce aceasta este reiterată printr-un motiv de recurs, în legătură cu care interesează dacă este admisibil.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, înalta Curte reţine că şi aceasta a fost invocată încă din faza judecăţii în primă instanţă, în aceiaşi termeni în care a fost reiterată în prezent, respectiv din perspectiva lipsei identităţii dintre imobilul revendicat şi cel ocupat de către pârâţi.
Prin încheierea de şedinţă de la termenul din 23 mai 2008, Tribunalul Bucureşti a respins această excepţie ca lipsită de obiect, considerând că aspectul învederat în susţinerea excepţiei vizează, în fapt, legitimarea procesuală activă, motiv pentru care, prin sentinţa nr. 493 din 3 aprilie 2009, în analiza excepţiei lipsei calităţii procesuale active, a cercetat şi identitatea imobilelor, în raport de probatoriul administrat, respingând, după cum s-a arătat, excepţia ca neîntemeiată.
Drept urmare, susţinerile recurenţilor sunt nefondate, pentru considerentele expuse, şi vor fi înlăturate ca atare.
d. În ceea ce priveşte criteriile de apreciere a temeiniciei cererii în revendicare a imobilului din Bucureşti, str. A. nr. 1, sectorul 2, precum şi legea aplicabilă acestei operaţiuni, Înalta Curte reţine că prin Decizia recurată au fost reluate întocmai considerentele primei instanţe pe aceste aspecte, recunoscându-se efectele Deciziei nr. 33/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii.
Astfel, la fel ca prima instanţă, şi Curtea de Apel a pornit de la premisa că Legea nr. 10/2001, ce se preocupă de regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către Statul Roman după anul 1945, nu poate fi ignorată în evaluarea legalităţii şi temeiniciei unei cereri în revendicarea unui asemenea imobil, formulate pe temeiul dreptului comun după data intrării în vigoare a legii speciale.
Raportul între legea specială şi dreptul comun a fost tranşat prin Decizia în interesul legii, anterior menţionată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalihis ckrvgant.
Cu toate acestea, astfel cum precizează aceeaşi decizie, nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un bun în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Rezultă, aşadar, că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanţa de judecată la analiza existenţei unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului şi, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.
Aceste dispoziţii obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 au fost respectate de ambele instanţe de fond, care au analizat dacă reclamanţii deţin un „bun" în sensul Convenţiei, ceea ce i-ar îndreptăţi la admiterea cererii în revendicare, şi în ce măsură atare soluţie de admitere nu ar priva, în acelaşi timp, pe pârâţii persoane fizice de bunul lor, aceştia prevalându-se, la rându-le, de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană, instanţele realizând compararea titlurilor din perspectiva normei europene, ţinând cont de principiul securităţii raporturilor juridice.
Se observă, în aceste condiţii, că prima instanţă a fost cea care fixat cadrul soluţionării cererii în revendicare, în aplicarea deciziei în interesul legii, cadru pe care instanţa de apel l-a respectat, având, de altfel, obligaţia să-l respecte, din moment ce nu a fost criticat prin motivele de apel - raportarea la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană în soluţionarea cererii fiind convenabilă pentru reclamanţi şi nici prin întâmpinare, apărările pârâţilor vizând însăşi compararea titlurilor, în funcţie de principiul securităţii raporturilor juridice, şi nu raţionamentul juridic adoptat de Tribunal pentru a ajunge la operaţiunea de comparare a titlurilor.
Ca atare, sunt nefondate motivele de recurs vizând nerespectarea deciziei în interesul legii şi a dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ. privind caracterul obligatoriu al acestei decizii, precum şi încălcarea principiului disponibilităţii, prin prisma temeiului de drept invocat prin cererea de chemare în judecată, cât timp instanţa de apel a respectat cadrul procesual stabilit prin hotărârea primei instanţe, necontestat în apel, cadru care relevă o aplicare corespunzătoare a Deciziei nr. 33/2008 pronunţate deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi.
Aprecierea existenţei unui „bun" în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual", cât şi a unei „speranţe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
Se observă, în jurisprudenţa actuală a Curţii, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei P. contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele S. şi P., pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nici o abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun".
Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza S., paragraf 39; cauza P., paragraf 35; cauza A. M. şi alţii - hotărârea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20, pentru a da un exemplu recent).
S-a apreciat că reclamanţii au chiar un "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un "interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din P. nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (în cauza P., paragrafe 83 - 87, precum şi în cauza P., paragraf 33).
Dacă s-ar fi menţinut această practică a Curţii, ar fi trebuit să se aprecieze în speţă că recunoaşterea, în cauza de faţă, a caracterului necontestat abuziv al preluării imobilului de către stat (în baza Decretului nr. 223/1974, constatat neconstituţional de către prima instanţă) este suficientă pentru existenţa unui bun actual în patrimoniul reclamanţilor, nefiind necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună restituirea bunului.
În cauza A. şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), se arată, însă, că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speţă, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (paragrafe 141,142 şi 143).
Aşadar, în speţă, nu poate fi recunoscută reclamanţilor decât o creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de graţie de 18 luni stabilită de Curte în acest scop), recunoaştere care, de altfel, s-ar fi produs direct în procedura Legii nr. 10/2001, dată fiind îndeplinirea condiţiilor legale pentru obţinerea de măsuri reparatorii în echivalent, fără a fi fost necesară constatarea dreptului pe cale judecătorească.
Diferenţa esenţială de abordare în cauza A., faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârât, în condiţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Urmare a hotărârii Curţii din cauza A., circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, iniţiată de către reclamanţi. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionalitatea Fondului "Proprietatea", ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ şi administrativ.
Stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente (paragraf 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.
Curtea nu a mai socotit necesar să facă referire, în analiza cerinţei existenţei unui „bun", la mecanismul actual, din moment ce cuantificarea şi plata despăgubirilor cuvenite petentelor din cauza soluţionată de către instanţa europeană urmează a se efectua în conformitate cu noile proceduri, pe care Statul Roman este chemat să le adopte în termenul de 18 luni, întocmai ca şi despăgubirile neachitate până la acest moment.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţă, că reclamanţii nu au un drept la restituire care să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui „bun" şi în patrimoniul pârâţilor, precum şi compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul este fondat şi îl va admite ca atare, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu consecinţa modificării în tot a deciziei atacate şi respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamanţii F.A. şi C.A. împotriva sentinţei nr. 493 din 3 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, conform art. 296 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâţii T.E., M.T., O.N., T.C., T.M. şi T.M.A. împotriva Deciziei nr. 650 din 14 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică în tot Decizia atacată, în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanţii F.A. şi C.A. împotriva sentinţei nr. 493 din 3 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6150/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5883/2010. Civil. Evacuare. Revizuire - Recurs → |
|---|
