ICCJ. Decizia nr. 6341/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6341/2010
Dosar nr. 38900/3/2007
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea îrwegstrata la data de 20 februarie 2005, sub nr. 4523/2005 pe votul Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, reclamanta M.M. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi Statul Roman prin M.F.P., solicitând instanţei obligarea pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti la restituirea în natură a locuinţelor, sector 5 Bucureşti, precum şi a spaţiului de la demisol, reprezentând fosta spălătorie şi obligarea Statului Român prin M.F.P. la plata sumei de 665.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 476 mp., situat la aceeaşi adresă şi pentru restul locuinţelor situate în imobil, ce nu pot fi restituite în natură.
În motivarea cererii se arată că, după apariţia Legii nr. 10/2001, a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti, prin notificarea nr. 1574/2001, restituirea imobilului preluat abuziv de stat de la autoarea sa M.V. Întrucât Primăria nu a soluţionat în termenul prevăzut de lege, notificarea, reclamanta s-a adresat instanţei de judecată, iar prin sentinţa civilă nr. 542 din 10 iunie 2004 (definitivă şi irevocabilă) a fost obligată pârâta Primăriei Municipiului Bucureşti să soluţioneze notificarea formulată în termen legal de reclamantă, dar pârâta nu a executat această obligaţie, motiv pentru care reclamanta a formulat prezentul demers judiciar.
La data de 15 februarie 2006 acţiunea a fost precizată în sensul că s-a solicitat restituirea în natură doar a unei suprafeţe de teren de 300 mp.
Prin sentinţa civilă nr. 569 din 17 aprilie 2006 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti şi pe cale de consecinţă acţiunea a fost respinsă cu motivarea că nu s-a dovedit parcurgerea întregii proceduri administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001.
În apelul declarat de reclamantă, Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat Decizia civilă nr. 583 din 5 decembrie 2006 prin care s-a respins ca nefondat apelul.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta iar prin Decizia nr. 4904 din 14 iunie 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat ambele hotărâri cu trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal. S-a reţinut în Decizia de casare că reclamanta a notificat în termen legal Primăria Municipiului Bucureşti, iar nesoluţionare acestei notificări echivalează cu respingerea cererii de restituire şi astfel se deschide persoanei îndreptăţite la restituire, accesul la justiţie.
În fond dupâ casare cauza a fost înregstmtă pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. 38900/3/2007, s-a admis în parte acţiunea, a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General la restituirea în natură a apartamentului nr. 2 situat la parterul imobilului din Bucureşti, sector 5, şi a spălătoriei, împreună cu cotele indivize de teren care nu au fost vândute, precum şi terenul în suprafaţă de 300 mp, liber de construcţii, cu obligaţia restituirii despăgubirilor primite de către reclamantă pentru aceste părţi din imobil.
A mai fost obligat pârâtul să acorde reclamantei despăgubiri pentru părţile din imobil ce nu pot fi restituite în natură în condiţiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 modificată.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că imobilul supus analizei a aparţinut autoarei reclamantei (V.M.) în prezent decedată conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29505 din 9 iunie 1945. Acest imobil a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 iar prin Hotărârea nr. 1527 din 10 iunie 1998 emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995, s-a restituit reclamantei apartamentul nr. X de la etajul X al imobilului, cota de teren aferentă acestuia, în suprafaţă de 36,16 mp precum şi cota parte din dependinţele şi părţile comune, pentru restul imobilului acordându-se despăgubiri. S-a mai reţinut că reclamanta în baza Legii nr. 10/2001 este îndreptăţită şi la restituirea părţilor din imobil care nu au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, cu condiţia restituirii despăgubirilor primite în baza Legii nr. 112/1995, precum şi la despăgubiri pentru partea din imobil ce nu poate fi restituită în natură.
La data de 4 martie 2008 pârâtul Statul Român prin M.F.P. a solicitat instanţei lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 1605 din 14 decembrie 2007 în sensul indicării pârâtului căruia îi revenea obligaţia de a acorda reclamantei S. (fostă M.) M. despăgubiri pentru părţile din imobil ce nu pot fi restituite în natură. La data de 23 martie 2008 s-a formulat cerere de lămurire şi îndreptare a dispozitivului, aceleiaşi instanţe şi de către reclamantă; solicitând să se precizeze că apartamentul nr. X se restituie în cota parte indiviză de teren de 8,92 mp, teren aflat sub construcţie, apartamentul nr. Y se restituie împreună cu cota parte indiviză de 7,96 mp teren aflat sub construcţie, iar încăperea fostei spălătorii se restituie împreună cu cota indiviză de 18,10 mp teren aflat sub construcţie.
S-a mai solicitat să se precizeze că terenul liber de sub construcţie în suprafaţă de 300 mp, este cel aflat în curtea interioară a imobilului conform planului de situaţie şi să se precizeze că Statul Român prin M.E.F. este pârâtul obligat să plătească reclamantei suma de 3.035.092 RON, fără ca aceasta să fie obligată la vreo altă procedură administrativă şi fără a fi obligată să restituie despăgubirile primite pentru părţile din imobil care i se restituie în natură.
Prin încheierea pronunţată în şedinţa din Camera de Consiliul de la 28 martie 2008 tribunalul a admis cererea formulată de pârât, a respins cererea formulată de reclamantă şi a lămurit dispozitivul sentinţei în sensul că obligă pârâtul Municipiul Bucureşti să acorde reclamantei despăgubiri pentru părţile din imobil ce nu pot fi restituite în natură.
Împotrivi acestei sentinţe au declarat apel redamanta şi pârâţii aducând critici de nelegalitate şi netemeinicia Reclamanta a declarat apel în termen legal şi împotriva încheierii de lămurire a dispozitivului sentinţei. Reclamanta prin motivele de apel critică faptul că prin modalitatea în care s-a soluţionat cauza (prin acordarea despăgubiri), instanţa practic, a trimis înapoi la procedura administrativă, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 3 C. civ. şi dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor.
S-a mai arătat că s-a încălcat atât principiul disponibilităţii cât şi dispoziţiile Deciziei nr. 9 din 20 martie 2006 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. La dosar existau probe suficiente care dovedeau cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru partea din imobil ce nu putea fi restituit în natură. În final s-a arătat că în dispozitivul sentinţei s-a omis să se menţioneze cotele indivize de teren aferente apartamentelor restituite în natură, teren situat sub construcţie.
Pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin motivele de apel a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere din acţiune prin care reclamanta solicita acordarea de despăgubiri pentru partea din imobil ce nu poate fi restituită în natură.
Pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, pe fondul cauzei, a susţinut că imobilul solicitat a trecut îu patrimoniul statului cu titlu valabil, în baza Decretului nr. 50/1992, iar termenul de 60 de zile prevăzut de lege pentru soluţionarea notificării este un termen de recomandare şi nu de decădere.
Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia nr. 395 din 22 iunie 2009 a respins ca nefondat apelul pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi a admis celelalte apeluri. A schimbat în parte sentinţa, în sensul că, a admis excepţia lipsei procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P. şi s-a respins acţiunea faţă de acest pârât.
A fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti la plata sumei de 3.801.452,73 lei reprezentând despăgubiri pentru partea din imobil ce nu se restituie în natură. A mai fost obligat acest pârât să restituie în natură cota indiviză de teren aflat sub construcţie, respectiv 8,92 mp, 7,96 mp şi 18,10 mp.
S-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
În considerentele deciziei s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, despăgubirile se acordă de entitatea investită cu soluţionarea notificării, în speţă Primăria Municipiului Bucureşti, motiv pentru care excepţia invocată de apelantul pârât Statul Român prin M.E.F. privind lipsa calităţii procesuale pasive este întemeiată. Nu s-au reţinut susţinerile pârâţilor prin care se invocă dreptul reclamantei la acordarea despăgubirilor în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, invocându-se în acest sens atât circumstanţele speţei deduse judecăţii cât şi dispoziţiile deciziei nr. 52 pronunţată la data de 4 iunie 2007 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii. Prin această decizie s-a reţinut cu putere obligatorie pentru instanţele de judecată, faptul că, prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a asimilat refuzul unităţii deţinătoare de .a soluţiona notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001, în termenul prevăzut de această lege, cu respingerea cererii de restituire şi a stabilit prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 dreptul persoanelor interesate de a ataca în instanţă acest refuz şi obligaţia instanţei de a soluţiona pe fond cererea de restituire. S-a mai reţinut în continuare că, în condiţiile în care refuzul Primăriei Municipiului Bucureşti de a soluţiona notificarea înregistrată sub nr. 1574 din 17 aprilie 2001 a fost atacată în instanţă încă din data de 13 mai 2004 dată la care acest refuz putea fi asimilat, conform deciziei în interesul legii, cu respingerea notificării şi că nu erau astfel aplicabile în cauză dispoziţiile art. 16 şi următoarele.
Împotrivi acestei în urma hotărâri a dedarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurentul critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, în sensul că recurenta a fost obligată la plata sumei de 3.801.452,73 lei, în condiţiile în care nu s-a cerut acest lucru. Prin cererea precizatoare depusă la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, la termenul din 10 martie 2008, reclamanta a arătat că solicită schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul de a se dispune obligarea pârâtului Statul Român la plata sumei de 854.955,0 euro cu titlu de despăgubiri pentru părţile din imobil ce nu pot fi restituie în natură, fără a solicita acest lucru de la recurente.
- Instanţa de apel era obligată să soluţioneze apelul reclamantei strict în cadrul procesual stabilit de aceasta şi strict pe motivele de apel.
- Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Deşi se arată că, potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001 despăgubirile se acordă de entitatea investită cu soluţionarea notificării, în speţă recurenta şi astfel excepţia invocată de pârâtul Statul Român prin M.E.F. este întemeiată. Nu arată în continuare şi nu motivează de ce Primăria Municipiului Bucureşti trebuie să fie obligată la plata sumei de 3.801.452,73 lei.
- S-a dat o interpretare greşită dispoziţiilor art. 16 din legea aplicabilă, având în vedere că la momentul introducerii acţiunii (20 februarie 200) nu exista o dispoziţie emisă de Primarul General al Capitalei în baza Legii nr. 10/2001 care să fie contestată înainte de apariţia Legii nr. 247/2005 şi chiar dacă s-ar asimila refuzul de a soluţiona notificare, totuşi instanţa de apel nu motivează care este temeiul de drept în baza căruia recurenta este obligată să achite aceste despăgubiri.
- Hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea greşită a legii.
În nici un articol din Legea nr. 10/2001 nu se vorbeşte despre obligarea entităţii investite cu soluţionarea notificării la plata unei sume de, bani către persoana îndreptăţită pentru partea din imobilul ce nu se restituie în natură. Art. 26 din Legea nr. 10/2001 arată că entitatea investită cu soluţionarea notificării este obligată să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată al despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv şi în nici un caz să plătească sume de bani cu titlu de despăgubiri.
La data de 9 octornbrie 2009 s-a depus la dosar din partea recurenta o cerere de suspendare a executării hotărârii recurate în baza art. 300 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. prin care au solicitat suspendarea executării Deciziei nr. 395 din 22 iunie 2009, având în vedere suma exorbitantă în cuantum de 900.000 euro ce urmează a fi achitată de recurentă şi pentru a preîntâmpina eventualele pagube pe care recurenta le-ar putea suferi prin efectuarea executării silite.
Intimata recurentă a depus la dosar o întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare a executării hotărârii recurate.
Prin încheierea de şedinţă din 14 ianuarie 2010, Înalta Curte, a admis cerem de suspendare a executării Deciziei ciivile nr. 395/ A din 22 iunie 2009.
La termenul din 11 februarie 2010 reclamanta S.M. a depus la dosar o cerere pe care a denumit-o „recurs incident" declarat împotriva Deciziei civile nr. 395/ A din 22 iunie 2009. In motivarea acestei cereri s-a solicitat modificarea în parte a Deciziei nr. 395/ A din 22 iunie 2009 în sensul obligării intimatului parat Statul Roman prin M.F.P. la plata despăgubirilor în cuantum de 3,801.452,73 lei. Se invocă de asemenea şi excepţia tardivităţii declarată recursului de către recurenta-pârâtă.
La data de 4 mai 2010 s-a depus la dosar din partea petentei M.M. o cerere de intervenţie accesorie în interesul recurentului - pârât Municipiul Bucureşti, arătând că are un interes personal care rezidă din faptul că numai prin admiterea recursului formulat de recurentul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, poate să-şi păstreze calitatea de chiriaş la stat.
Exarrinând criticile formulate prin intermediul cernii de recurs, Înalta Curte constata următoarele:
Referitor la excepţia tonalităţii declarării recursului de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General invocată de recurenta S. (M.) M.
Potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanţa se iva pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte cercetarea în fond a pricinii.
Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu spune altfel (art. 301 C. proc. civ.).
Din cuprinsul textului rezultă aşadar că legiuitorul a adoptat un termen similar, ca durata şi ca punct de plecare, cu cel prevăzut în materia apelului.
Termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., constituie astfel termenul de drept comun în materie de recurs.
Codul de procedură civilă instituie şi unele termene speciale de recurs, anume în sensul că acestea au o durată diferită de cea stabilită de art. 301 C. proc. civ.
În privinţa punctului de pornire al termenului acesta curge de la comunicarea hotărârii.
În speţa supusă analizei, comunicarea hotărârii către recurentul pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General s-a făcut, conform dovezii de comunicare aflată la fila 119, dosar apel, la data de 9 iulie 2009 iar recursul a fost înaintat instanţei de apel prin oficiul poştal la data de 27 iulie 2009 (dată înregistrată pe plicul aflat la fila 8 din dosar recurs).
"Termenele se înţeleg pe zile libere, neintrând în socotealănici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul" (art. 101 C. proc. civ.).
Termenul care se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciu este suspendat, se va prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare.
În cauza pendinte respectând, la calcularea termenului de recurs, dispoziţiile art. 101 C. proc. civ. în sensul că nu se va lua în calcul data de 9 iulie şi faptul că termenul se sfârşeşte la data de 25 iulie (sâmbăta şi 26 duminica) într-o zi când serviciul este suspendat termenul, s-a prelungit până la sfârşitul primei zile de lucru, adică 27 iulie 2009 fiind într-o zi de luni, dată la care a fost comunicată prin Oficiul Poştal cererea de recurs formulată de recurent, cu respectarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
Aşadar, excepţia tardivităţii declarării recursului, va fi respinsă, recursul fiind promovat în termenul prevăzut de lege - 15 zile de la comunicarea hotărârii.
Pe fond,
Criticând hotărârea, recurentul - pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 6, 7, 9 C. proc. civ.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. cuprinde două ipoteze distincte: un caz de plus petita, când instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut şi un caz de extra petita, când instanţa s-a pronunţa asupra unui lucru care nu s-a cerut.
Acest motiv de recurs are ca finalitate respectarea principiului disponibilităţii procesuale.
În speţa supusă analizei, recurentul invocă tocmai nerespecarea principiul disponibilităţii procesuale, în sensul că reclamanta nu a solicitat obligarea Municipiului Bucureşti la plata sumei de 3,801.452,73 lei ci a solicitat obligarea Statului Român prin M.E.F. la plata sumei de 665.000 euro cu titlu de despăgubiri.
Contrar acestor critici, reclamanta a chemat în judecată în calitate de pârât, atât Municipiul Bucureşti prin Primarul General cât şi pârâtul M.E.F. invocând aceleaşi pretenţii în raport de ambii pârâţi.
Referitor la acest aspect instanţa de apel nu a încălcat principiul disponibilităţii procesuale întrucât, a soluţionat cauza, având în vedere şi dispoziţiile legii speciale, în limitele cererii de chemare în judecată: "Trebuie precizat că principiul disponibilităţii nu are un caracter absolut, legea în anumite cazuri, aducând anumite limitări drepturilor părţilor.
Instanţa însă, nu este ţinută de temeiul juridic al cererii, având posibilitatea să schimbe calificarea juridică pe care reclamantul a dat-o cererii sale, după punerea, în prealabil, în discuţia părţilor a acestei schimbări.
Instanţa poate să invoce din oficiu orice excepţie absolută, fiind însă obligată să o pună în discuţia părţilor pentru a respecta contradictorialitatea.
Având în vedere cele sus reţinute în cauza pendinte nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor de nelegalitate precizate de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocate tot ca motiv de nelegalitate vizează nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti.
Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sunt dintre cele mai diferitei existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată, sau contrarietate flagrantă dintre dispozitiv şi considerente.
Recurenta invocă incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. dar, nu motivează şi nu indică contradicţiile existente ci invocă faptul că instanţa obligând Municipiul Bucureşti la plata sumei de 3,801.452,73 lei cu titlu de despăgubiri, nu indică şi temeiul de drept în baza căruia a fost stabilită această sarcină.
Or, astfel de motive nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Drept urmare nici acest motiv de nelegalitate nu poate fi reţinut.
În fine, a fost invocat ca motiv de nelegalitate şi incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Acest motiv de recurs vizează esenţialmente nelegalitate hotărârii atacate şi conţine două ipoteze distincte: pronunţarea unei hotărâri lipsită de temei legal şi pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În speţa supusă analizei este cert că s-a interpretat eronat textul legii speciale, în sensul celor ce urmează.
Se reţine, referitor la interpretarea textelor de lege incidente, respectiv art. 26 şi art. 16 din Legea nr. 10/2001, că în conformitate cu dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care restituirea iîn natură nu este posibilă, despăgubirile se acordă de entitatea investită cu soluţionarea notificării, în speţă Municipiul Bucureşti prin Primarul General dar, pentru aceste despăgubiri, susţine instanţa, nu sunt aplicabile dispoziţiile cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 întrucât aceste dispoziţii nu se aplică deciziilor emise anterior introducerii în vigoare a Legii nr. 247/5005. În sprijinul acestor argumente s-a invocat Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii unde s-a reţinut cu putere obligatorie că, prevederile art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată.
Atât dispoziţiile legii speciale cât şi dispoziţiile Deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au fost eronat interpretate şi aplicate, având în vedere că, aceste dispoziţiivizează deciziile/ dispoziţiile emise anterior intrării în vigoare a legii şi contestate.
Or, în speţa supusă analizei obiectul cererii de chemare în judecată nu se referă la contestarea unei decizii emisă de pârâta Municipiul Bucureşti întrucât, acest act administrativ - jurisdicţional nil a fost emis, deci nu există.
Reclamanta prin demersul judiciar înregistrat la 8 septembrie 2005, având în vedere refuzul nejustificat al pârâtei de a soluţiona notificarea prin emiterea unei dispoziţii/ decizii, s-a adresat direct instanţei de judecată, solicitând restituirea în natură a imobilelor libere şi despăgubiri pentru partea din imobilul ce nu poate fi restituit în natură.
Hotărârea pronunţată de instanţa fondului în demersul judiciar, a avut loc la 17 aprilie 2006 deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Drept urmare, atât timp cât nu a existat o decizie emisă de primărie şi contestată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, iar demersul judiciar al reclamantei s-a derulat după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, este cert că în ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor pentru partea din imobilul ce nu poate fi restituite în natură, sunt aplicabile, dispoziţiile Titlul VII din Legea nr. 247/205 în vigoare la soluţionarea prezentei cereri.
Greşit a reţinut instanţa că, reclamanta s-a adresat instanţei de judecată la data de 13 mai 2004 deci înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.
La data reţinută de instanţa de apel respectiv 13 mai 2004, reclamanta a solicitat instanţei de judecată obligarea pârâtei să soluţioneze notificarea în sensul emiterii unei decizii/dispoziţii, iar 11 pârâta deşi a fost obligată printr-o hotărâre judecătorească să răspundă la notificare, nu s-a conformat hotărârii judecătoreşti.
După refuzul nejustificat a pârâtului de a soluţiona notificarea, reclamanta la data de 8 septembrie 2005 s-a adresat direct instanţei de judecată cu cerere de chemare în judecată, dar după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Drept urmare motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este fondat, motiv pentru care înalta Curte va admite recursul, va casa Decizia şi va menţine sentinţa civilă nr. 1605 din 14 decembrie 2007 pronunţată de instanţa fondului.
Prin cererea intitulată recurs împotriva Deciziei civile nr. 395 din 22 iunie 2009, reclamanta arată că a formulat un „recurs incident" numai pentru situaţia în care va fi admis recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând astfel obligarea Statului la plata sumei de 3,801.452,73 lei.
Recursul este calea de atac prin intermediul căreia părţile sau M.P. solicită în condiţiile şi pentru motivele limitativ determinate de lege desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate fără drept de apel, în apel sau de un organ cu activitate jurisdicţiondă.
În prezent recursul este reglementat de dispoziţiile art. 299 - 316 C. proc. civ.
Din cuprinsul art. 299 şi următoarele C. proc. civ. rezultă că împotriva unei hotărâri se poate declara recurs de partea nemulţumită.
Recurenta prin motivele de recurs arată că este mulţumită de hotărârea pronunţată în apel, dar, declarară un „recurs incident" numai pentru situaţia în care se va admite recursul pârâtei.
Or, reglementarea actuală a căilor de atac nu prevede şi existenţa unei „recurs incident" care să poată fi declarat de partea mulţumită de hotărârea pronunţată şi cu depăşirea termenul de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ., cum este cazul reclamatei.
Legislaţia actuală reglementează calea de atac a recursului în conformitate cu dispoziţiile art. 299 - 316 C. proc. civ., unde nu se regăseşte noţiunea de recurs incident.
Aşadar, faţă de cele sus arătate, Înalta Curte va respinge cererea reclamantei, intitulată „recurs incident".
Referitor la cererea de intervenţie formulata de interijenienta M.M. aceasta urmează să fie respinsă, întrucât din conţinutul acestei cereri rezultă cert, că este vorba de o cerere de intervenţie în interes propriu, ce nu poate fi formulată direct în recurs.
Potrivit art. 50 alin. (2) C. proc. civ., cererea de intervenţie în interes propriu se face numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor.
Interveneinta M.M. a intitulat cererea de intervenţie ca fiind accesorie, dar din conţinutul cererii rezultă cert că este o cerere de intervenţie în interes propriu, arătând că interesul personal este acela că are „calitatea de chiriaşi la stat în imobilul - apartamentul nr. X situat în Bucureşti, sector 5.
Aşadar, Înalta Curte va respinge şi cererea de intervenţie formulată de intervenienta M.M.
În concluzie, Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va admite recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, va casa Decizia şi rejudecând va menţine sentinţa civilă nr. 1605 din 14 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti. Va respinge cererea incidenţă, precum şi cererea de intervenţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 395/ A din 22 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia atacată şi menţine sentinţa nr. 1605 din 14 decembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge cererea incidenţă formulată de S.M.
Respinge cererea de intervenţie formulată de M.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6617/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6259/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
