ICCJ. Decizia nr. 6174/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 6174/2010

Dosar nr. 2013/85/2007

Şedinţa publică din 18 noiembrie 2010

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin contestaţia înregistrată sub nr. 271/2005, pe rolul Tribunalul Sibiu, reclamantele C.S. şi S.M., în contradictoriu cu intimatul Primarul municipiului Sibiu, au solicitat anularea dispoziţiei nr. 2633 din 8 decembrie 2004 şi obligarea intimatului să emită o nouă dispoziţie prin care să le restituie în natură imobilul, teren şi construcţii, înscris în C.F. Sibiu, iar, în subsidiar, au solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Prin sentinţa civilă nr. 1064/2005 a aceleiaşi instanţe, s-a admis, în parte, contestaţia, s-a dispus anularea dispoziţiei nr. 2633 din 8 decembrie 2004 emisă de pârât, a fost obligată unitatea deţinătoare să emită o nouă dispoziţie motivată pentru acordarea diferenţei de despăgubiri cuvenite contestatoarelor, în condiţiile legii speciale, pentru imobilul teren şi construcţii înscris în C.F. Sibiu. A fost obligat pârâtul să înainteze întreaga documentaţie Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. A fost respinsă, în rest, contestaţia.

Această soluţie a fost menţinută prin Decizia civilă nr. 110/ A din 5 aprilie 2006 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă, conform căreia s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei primei instanţe.

Prin Decizia nr. 9794 din 28 noiembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de reclamante împotriva deciziei instanţei de apel, au fost casate decizia şi sentinţa nr. 1064 din 6 decembrie 2005 a Tribunalului Sibiu şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiaşi tribunal.

Instanţa de recurs a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român, în baza Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 402 din 5 iulie 1975 a fostului Comitet executiv al Consiliului popular al judeţului Sibiu.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prin „imobil preluat în mod abuziv” se înţelege şi imobilul preluat cu titlu valabil, astfel cum este definit în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că preluarea terenurilor înscrise în C.F. Sibiu, a avut loc în temeiul art. 30 din Legea nr. 58/1974 întrucât actul de donaţie prin care petentele au dobândit dreptul de proprietate s-a încheiat anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, la 19 ianuarie 1949.

În speţă, o parte din imobil, respectiv cel înscris în C.F. Sibiu, construcţii şi teren, a fost înstrăinată în condiţiile Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare şi Ordinul nr. 239/2001 al Prefectului judeţului Sibiu, către K.I. şi K.A. Pentru această parte din imobil, în mod just, instanţele anterioare au obligat pe pârât să acorde măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile legii speciale.

Pentru individualizarea nr. top. nou formate în urma dezmembrării, transcris în C.F. Sibiu, s-a considerat că este necesară efectuarea unei expertize topometrice, motiv pentru care se impune rejudecarea pricinii.

În rejudecare, reclamantele au depus o precizare a contestaţiei, prin care au solicitat, în principal, restituirea în natură a imobilului înscris în C.F. Sibiu, în suprafaţă de 6288 m.p., nr. top. care cuprinde în parte vechiul top, în suprafaţă de 4159 m.p., adus din C.F. Sibiu, diferenţa de suprafaţă până la 6288 m.p. să fie acordată în compensare, pentru terenul înstrăinat, precum şi măsuri reparatorii în condiţiile legii speciale pentru construcţia înstrăinată potrivit Legii nr. 112/1995.

În subsidiar au solicitat revenirea la situaţia anterioară dezmembrării efectuate prin încheierea nr. 13079/1994, în sensul reunificării nr. top. noi într-un singur corp funciar, ulterior, dezmembrarea acestuia în două corpuri funciare cu vechile nr. şi revenirea la situaţia anterioară din C.F. Sibiu de sub B+22, dezmembrarea - teren pentru construcţii de 3438 m.p. şi teren pentru construcţii de 721 m.p.; au mai cerut obligarea pârâtului să emită dispoziţie de restituire în natură a suprafeţei de 3438 m.p. şi acordarea de măsuri reparatorii pentru partea de imobil înstrăinată.

Prin sentinţa civilă nr. 728 din 10 iulie 2008, Tribunalul Sibiu, secţia civilă a admis, în parte, contestaţia şi a dispus anularea dispoziţiei nr. 2633/2004 a Primarului municipiului Sibiu, a obligat intimatul să emită o nouă dispoziţie prin care să se restituie în natură terenul de 3.438 m.p. înscris în C.F. iniţial Sibiu, conform expertizei efectuate de expert F.D., care face parte integrantă din sentinţă.

A fost obligat intimatul să facă propuneri de acordare de măsuri reparatorii prin despăgubiri băneşti pentru restul imobilului nerestituit şi care a fost înstrăinat, respectiv imobilele din C.F. Sibiu şi imobilul cu teren de 721 m.p. Comisiei Centrale pentru Acordarea Despăgubirilor din subordinea Cancelariei Primului Ministru, cu concomitenta rambursare, de către contestatoare, a sumelor încasate cu titlu de despăgubiri – 7.595 lei, actualizată cu coeficientul de actualizare.

S-a respins restul pretenţiilor contestatoarelor.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a constatat următoarele:

Contestatoarele S.M. şi C.S. au fost coproprietarele imobilului înscris în C.F. Sibiu în cotă de 1/2 fiecare.

În baza Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 402/1975 a Consiliului judeţean Sibiu, imobilul a fost trecut în proprietatea Statului Român, care l-a dezmembrat în două corpuri funciare.

Ulterior terenul de grădină se transcrie cu proprietar Statul Român, iar imobilul se înstrăinează conform Legii nr. 112/95 lui K.I. şi A.

În termen legal, contestatoarele M.S. şi S.C. au solicitat restituirea în natură a imobilului, iar Primarul municipiului Sibiu, prin dispoziţia nr. 2633/2004, a respins cererea cu motivarea că preluarea imobilului nu a fost abuzivă, iar preluarea pentru imobilele C.F. Sibiu nu se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

C.S. şi S.M. sunt persoane îndreptăţite conform art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, fiind fostele proprietare, iar imobilul a fost preluat abuziv conform art. 2 pct. 1 lit. h) din acelaşi act normativ, Legii nr. 213/1998, art. 41 şi 36 din Constituţia României din 1965, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. şi Deciziei nr. 6493/2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Faţă de aceste prevederi, Decretul nr. 223/1974 şi dispoziţiile art. 2 pct. 1.4 lit. b) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. 498/2003 sunt nelegale, schimbând, prin interpretare, dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

De altfel, prin noua H.G. 250/2007 pct. 1.4 lit. b), imobilele preluate prin Decretul nr. 223/1974 au fost stipulate expres ca fiind preluate abuziv, cât şi imobilele preluate prin Legea nr. 58/1974, iar în situaţia în care terenul este liber, acesta se va restitui în natură, cu obligaţia rambursării, de către persoana îndreptăţită, a despăgubirilor primite, actualizate cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. 1 alin. (1) titlu II din O.U.G. 184/2002 (H.G. 250/2007 pct. 1.4 lit. b) şi c).

Situaţia de C.F. rezultată în urma verificărilor din foile depuse la dosar arată că imobilul iniţial a suferit dezmembrări şi redezmembrări şi, ulterior, înstrăinări.

În cauză s-a dispus şi efectuarea expertizei topografice de identificare a imobilului teren liber de construcţii, iar, conform concluziilor acesteia, s-a propus revenirea la situaţia anterioară dezmembrării din 2004 şi apoi redezmembrarea acestui imobil în două noi corpuri funciare, teren pentru construcţii de 3.438 mp; teren pentru construcţii de 721 mp.

Conform expertizei, imobilul teren liber ce poate fi retrocedat de 3.438 mp., celălalt nr. top. fiind afectat de o alee de acces şi de Patinoarul Sibiu. Susţinerea intimatului cum că, în speţă, nu se poate dispune restituirea în natură a imobilului identificat ca fiind liber de către expert deoarece are destinaţie de zonă de parcuri, complex sportiv nu a fost primită de către instanţă.

Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie, prevede restituirea în natură a imobilelor libere, astfel că O.U.G. 195/2005 nu are prevalenţă faţă de aceasta.

Intimatul Primarul municipiului Sibiu s-a contrazis în susţinerea sa cu privire la destinaţia specială a imobilului, având în vedere certificatul de urbanism nr. 2141/2004, prin care chiar titularul dreptului de proprietate, Municipiul Sibiu, prin Primar, a solicitarea obţinerea unei autorizaţii de construire pentru zonă rezidenţială - locuinţe mici şi dotări pentru imobilul în litigiu.

În ce priveşte precizarea din contestaţie referitoare la revenirea la situaţia anterioară de C.F. şi redezmembrarea imobilului, precum şi acordarea de teren în compensare, în aceeaşi zonă, cererea s-a respins deoarece intimatul, în urma aplicării operaţiunilor de dezmembrare din lucrarea de expertiză, va indica exact imobilul supus restituirii conform dispoziţiilor instanţei.

Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 11/ A din 29 ianuarie 2010, a admis apelul contestatoarelor C.S. şi S.M. împotriva sentinţei civile nr. 728/2008 pronunţată de Tribunalul Sibiu şi, în consecinţă:

A schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a obligat Primarul municipiului Sibiu să emită o nouă dispoziţie prin care să restituie în natură, cu titlu de compensare, suprafaţa de 6288 m.p. din C.F. Sibiu şi să acorde despăgubiri în sumă de 80.222 lei actualizată la data efectuării plăţii pentru construcţiile înstrăinate aflate pe terenul înscris în C.F. Sibiu.

A înlăturat obligaţia de rambursare, de către contestatoare, a sumei de 7.595 lei actualizată şi a menţinut, în rest, dispoziţiile sentinţei.

A respins apelul declarat de Primarul municipiului Sibiu împotriva aceleiaşi sentinţe.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:

Prin decizia de casare, instanţa de recurs a tranşat chestiunea preluării abuzive a terenului în litigiu, constatând că instanţa de apel a stabilit greşit că preluarea terenurilor înscris în C.F. Sibiu, s-a făcut în temeiul art. 30 din Legea nr. 58/1974 întrucât actul de donaţie prin care petentele au dobândit dreptul de proprietate s-a încheiat anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, la 19 ianuarie 1949.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a reţinut că imobilul a fost preluat de Statul Român în temeiul Decretului nr. 223/1974 şi că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, prin imobil preluat abuziv se înţelege şi imobilul preluat cu titlu valabil, astfel cum este definit prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Totodată, s-a constatat că, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, imobilele preluate abuziv se restituie în natură.

Fiind stabilit, de către instanţa de recurs, că întreg imobilul a fost preluat abuziv de către stat şi avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., Curtea a constatat că, în mod corect, Tribunalul a reţinut că imobilul teren în litigiu a fost preluat abuziv de către stat. În aceste condiţii motivul de apel formulat de intimatul Primarul municipiului Sibiu sub acest aspect şi întemeiat pe dispoziţiile art. 30 şi 31 din Legea nr. 58/1974 şi pe dispoziţiile art. 1.4 lit. c) alin. (2) din H.G. nr. 250/2007 s-a constatat a fi nefondat.

Prin completarea raportului de expertiză topografică efectuată în faţa instanţei de apel, expertul a stabilit că suprafaţa totală de teren deţinută de contestatoare şi înscrisă în C.F. Sibiu casă, curte de 766 m.p., loc viran de 129 m.p. şi grădină de 5877 m.p. (total 6772 m.p.), în urma unor operaţiuni de dezmembrare şi înstrăinare, este, în prezent, deţinută astfel:

 - teren de 838 m.p. în proprietatea lui K.I. şi A.;

- teren de 1775 m.p. în proprietatea SC F.C. SRL Mediaş;

- teren de 4159 m.p. în proprietatea Statului Român.

Din suprafaţa aflată în proprietatea Statului Român, expertul a stabilit că poate fi restituită o parcelă de 3.438 mp (aşa cum, de altfel, a reţinut şi prima instanţă), diferenţa de 721 m.p. fiind ocupată de tribunele patinoarului din vecinătate.

De asemenea, expertul a arătat că suprafaţa de 4159 m.p., aflată în proprietatea statului, a fost comasată prin încheierea nr. 13079/2004, într-un singur corp funciar în suprafaţă 9320 m.p. Acesta, la rândul său, a fost ulterior dezmembrat în trei corpuri funciare noi, de 6288 m.p., solicitat de contestatoare în compensare, în prezent, fiind evidenţiat în C.F. Sibiu (fila 84 dosar apel).

Această suprafaţă a fost evidenţiată, de expert, ca fiind liberă de construcţii (fila 109 dosar fond).

Deşi intimatul Primarul municipiului Sibiu a susţinut că terenurile solicitate de contestatoare sunt afectate de reţele subterane, înscrisurile depuse în probaţiune de furnizorii de utilităţi, cât şi suplimentele de expertiză întocmite, în cauză, de expertul topograf nu stabilesc existenţa vreunei reţele subterane care să afecteze imobilul în discuţie, motivul de apel formulat sub acest aspect, de către intimat, neputând fi primit.

Legea nr. 10/2001 instituie principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, inclusiv a celor aflate în domeniul public al statului, respectiv a celor necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori social-culturale. În aceste condiţii, prevederile art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005 nu se pot constitui într-un impediment la restituirea în natură sau prin compensare a imobilului.

Aceasta cu atât mai mult cu cât intimatul nu a reuşit să probeze, în mod clar, că terenul în discuţie este spaţiu verde în baza unui H.C.L. din anul 1999, în condiţiile în care, printr-un certificat de urbanism ulterior, din anul 2004, se solicită obţinerea unei autorizaţii de construire pentru zonă rezidenţială, iar în C.F. destinaţia imobilelor este menţionată ca fiind „loc de casă" (fila 84 dosar fond) şi nu spaţiu verde.

Ca atare, nu se poate susţine, cu temei, de către apelantul Primarul municipiului Sibiu încălcarea, de către prima instanţă, a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (3) din H.G. nr. 250/2007 şi a O.U.G. nr. 195/2005, atunci când a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 3438 mp.

În baza celor reţinute anterior, Curtea a constatat că apelul promovat de Primarul municipiului Sibiu este, în întregime, nefondat.

În ceea ce priveşte apelul contestatoarelor, s-a constatat că, în mod greşit, s-a respins, de către Tribunal, solicitarea acestora, de acordare de măsuri reparatorii, aşa cum au cerut prin precizarea de acţiune.

Astfel cum s-a expus mai sus, suprafaţa de 4159 m.p. din totalul terenului deţinut de contestatoare, aflată în proprietatea Statului, se regăseşte, în prezent, în C.F. Sibiu (fila 84), în urma operaţiunilor efectuate prin încheierea de carte funciară nr. 13079/2004. Tot în baza celor menţionate anterior se poate concluziona că expertul a identificat suprafaţa de 6288 m.p. ca fiind liberă de construcţii, că întreg terenul are aceeaşi categorie de folosinţă şi implicit aceeaşi valoare economică (loc de casă), fiind în proprietatea Statului Român.

De asemenea, din adresa a Primăriei municipiului Sibiu rezultă că imobilul de 5100 m.p. unificat în C.F. Sibiu cu imobilul contestatoarelor nu apare revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001, în evidenţele existente.

Împrejurarea că acest teren nu este cuprins în tabelul cu bunuri disponibile ale Municipiului Sibiu nu este de natură să închidă accesul la măsuri reparatorii prin compensare, atât timp cât s-a probat că acesta este liber şi nu este revendicat de alte persoane.

Ca atare, în temeiul prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, Curtea a considerat că apelantele sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii de restituire în natură şi în compensare a suprafeţei de 6288 m.p. din C.F. Sibiu, aşa cum au solicitat prin precizarea de acţiune.

Primarul municipiului Sibiu nu a formulat nici un motiv de apel cu privire la necomunicarea precizării de acţiune, de către instanţa de fond, astfel că, în apelul de faţă, nu poate fi discutată încălcarea dreptului la apărare a intimatului invocat doar prin întâmpinarea formulată în cauză.

Chiar dacă, prin decizia de preluare a imobilului, s-a prevăzut cuantumul despăgubirilor pe care urma să le primească contestatoarele pentru preluarea imobilului, intimatul nu a fost în măsură să probeze plata efectivă a sumei de 7.595 lei. În acest context, având în vedere şi susţinerile contestatoarelor conform cărora nu au beneficiat de despăgubirile menţionate, se constată a fi fondat motivul de apel referitor la acest aspect, impunându-se schimbarea sentinţei primei instanţe şi în sensul înlăturării obligaţiei de restituire a acestei sume actualizate.

Criticile vizând respingerea capetelor de cerere privind operaţiunile de revenire la situaţia anterioară de C.F. şi de dezmembrare a imobilului nu pot fi primite, asemenea operaţiuni fiind inutile în condiţiile în care imobilul în suprafaţă de 6288 m.p. este evidenţiat deja în cartea funciară.

Prin Decizia nr. 52/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile unite, într-un recurs în interesul legii, s-a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii.

În raport de cele stabilite prin decizia menţionată şi având în vedere dispoziţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora dezlegarea dată, într-un recurs în interesul legii, problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe, Curtea a constatat că, în mod greşit, prima instanţă a obligat intimatul la măsuri reparatorii prin despăgubiri băneşti conform procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005, în condiţiile în care dispoziţia contestată a fost emisă anterior intrării în vigoare a acestei legi, respectiv în anul 2004.

Prin expertiza efectuată în faţa instanţei de fond înainte de rejudecare s-a stabilit valoarea construcţiilor înstrăinate aflate pe terenul în litigiu ca fiind, la 02 noiembrie 2005, în sumă de 80.222 lei (fila 147 Dosar nr. 271/2005), părţile neformulând obiecţiuni la acea dată.

Fiind vorba de un imobil cu destinaţia de locuinţă, în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data formulării acţiunii, contestatoarele sunt îndreptăţite la acordarea de despăgubiri băneşti în sumă de 80.222 lei, care se impune a fi actualizată pentru perioada scursă de la data efectuării expertizei de evaluare şi până la plata efectivă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Primarul municipiului Sibiu, criticând-o pentru următoarele motive:

1. Admiterea solicitării apelantelor cu privire la acordarea de teren în compensare a fost dispusă, de instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor legale de ordin procesual.

În cadrul primului ciclu procesual contestatoarele nu au formulat cerere de acordare de teren în compensare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus casarea pentru identificarea părţii din teren ce poate fi restituită în natură (ceea ce presupune condiţia ca terenul să fie cel care a aparţinut contestatoarelor), iar nu a unui teren care ar putea fi acordat în compensare. Pentru partea din imobil înstrăinată s-a statuat ca se vor acorda despăgubiri, ca măsura reparatorie, iar nu acordarea unui alt imobil în compensare.

Faţă de aspectele învederate anterior, este nelegală soluţia instanţei de apel care, încălcând dispoziţiile art. 132 C. proc. civ., a luat în considerare precizarea de contestaţie prin care se solicita acordarea de teren în compensare, precizare care modifică cererea de chemare în judecată.

Or, modificarea cererii nu doar că a fost formulată mult după prima zi de înfăţişare, care se considera a fi cea din primul ciclu procesual, dar aceasta nici nu a fost comunicată Primarului municipiului Sibiu, pentru a putea fi formulată poziţia faţă de aceasta, fiind încălcat, astfel, dreptul la apărare.

De altfel, este inadmisibilă modificarea cererii de chemare în judecată la instanţa care rejudecă fondul după casarea cu trimitere.

Instanţa de apel, în mod nejustificat, a respins solicitarea Primarului municipiului Sibiu de a nu fi luat în considerare pretenţiile din precizarea la contestaţie, motivat de faptul că nu a fost formulat un motiv de apel în acest sens.

Nu se putea formula un motiv de apel întemeiat pe inadmisibilitatea precizării de acţiune, având în vedere că instanţa de fond nu s-a pronunţat, prin dispozitiv, asupra acesteia, nereţinând-o în soluţia pronunţată, chiar dacă a apreciat asupra cererii menţionate în considerentele hotărârii. Tocmai pentru acest motiv inadmisibilitatea solicitării din precizarea de contestaţie, întemeiată pe neregularităţile de ordin procedural, a format obiectul apărărilor faţă de apelul contestatoarelor.

2. Soluţia instanţei de apel, prin care a fost obligat Primarul municipiului Sibiu, sa emită o nouă dispoziţie prin care să restituie în natură, cu titlu de compensare, suprafaţa de 6288 m.p. este nelegală raportat la prevederile Legii nr. 10/2001.

Astfel, în practica judiciară în materie, s-a statuat, în mod constant, că posibilitatea persoanelor îndreptăţite de a opta pentru un anumit tip de despăgubire nu echivalează cu dreptul de a alege orice bun din patrimoniul unităţii deţinătoare.

Dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi ale art. 10 alin. (1)0 din Legea nr. 10/2001 prevăd, expres, că bunurile în compensare sunt oferite de entitatea investită cu soluţionarea notificării, acordul persoanei îndreptăţite în privinţa acestei măsuri intervenind doar ulterior ofertei formulate de entitatea investită cu soluţionarea cererii de restituire. Aşa fiind, textul de lege reglementează numai ipoteza potrivit căreia iniţiativa compensării cu alt bun aparţine unităţii deţinătoare şi nu persoanei îndreptăţite.

Instanţa de judecată, în cadrul contestaţiei celui nemulţumit de modul de soluţionare a notificării sale, nu poate dispune de un alt bun decât cel înscris în lista bunurilor disponibile, peste voinţa titularului dreptului.

În cazul în care persoana nemulţumită de modul de soluţionare a cererii identifică un bun în privinţa căruia apreciază că îi poate fi acordat în compensare, dar care nu este trecut în tabelul bunurilor disponibile, are deschisă posibilitatea de a se adresa instanţei de judecată în vederea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti de obligare a entităţii învestite cu soluţionarea notificării la includerea bunului în tabelul bunurilor disponibile, cadru procesual în care instanţa poate analiza, în contradictoriu cu titularul dreptului, necesitatea menţinerii bunului în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale.

Caracterul dispozitiv al normelor care reglementează acordarea de imobile în compensare, ca măsură reparatorie prin echivalent, a fost consacrat prin Decizia nr. 6647/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În cazul bunurilor proprietate a unităţii administrativ-teritoriale, conform art. 36 alin. 2 lit. c), art. 36 alin. (5) lit. a), b), art. 91 alin. (1) lit. c), art. 91 alin. (4) lit. a), b) din Legea nr. 215/2001, numai consiliul local are atribuţii de dispoziţie, astfel că doar această entitate poate hotărî în sensul disponibilizării bunului pentru a putea fi acordat ca măsură compensatorie. Numai după disponibilizarea bunului se poate formula oferta de acordare a măsurii reparatorii constând în compensarea bunului preluat cu alt bun.

În scopul de a se da eficienţă măsurii reparatorii a compensării cu alte bunuri sau servicii, prin art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, s-a instituit, în sarcina primarilor, obligaţia de a afişa lunar, în maxim 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile care se pot acorda în compensare.

Deşi Primarul municipiului Sibiu nu a identificat astfel de bunuri, totuşi instanţa de fond a administrat un probatoriu în vederea verificării propunerilor făcute de contestator pentru terenuri ce pot fi oferite în compensare.

3. În mod nejustificat şi ignorând înscrisurile existente la dosar, precum şi probatoriul administrat în cauză a reţinut instanţa de apel împrejurarea potrivit căreia atât terenul în suprafaţa de 3438 m.p., cu privire la care instanţa de fond a dispus restituirea în natură, cât şi terenul de 6288 m.p. solicitat cu titlu de compensare, ar fi libere în sensul Legii nr. 10/2001, respectiv fără construcţii şi neafectat destinaţiei sau utilităţii publice.

Astfel, faţă de dispoziţiile legale ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, precum şi ale art. 10.1 din H.G. nr. 250/2007, pentru soluţionarea notificării este necesar ca, înainte de a dispune ortice măsură, să se identifice, cu exactitate, terenul şi vecinătăţile, precum şi destinaţia actuală a terenului solicitat şi a subfeţei acestuia, pentru a nu afecta căile de acces, existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane. De asemenea, sintagma „amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale” are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv destinate a deservi nevoile comunităţii. Pentru individualizarea unor astfel de suprafeţe trebuie avute în vedere, de la caz la caz, atât servituţile legale, cat şi documentele de amenajare a teritoriului şi de urbanism.

În acest sens, din punct de vedere al regulilor de urbanism instituite prin Planul Urbanistic General aprobat prin H.C.L. nr. 94/1999, zona în care se află terenul identificat de expert şi apreciat de instanţa de fond ca putând fi restituit în natură, respectiv de instanţa de apel ca făcând obiect al măsurii compensării, are destinaţia de „zona de Parcuri, complexe sportive, recreere, turism, perdele de protecţie”, subzona PA cu destinaţia de „parcuri de agrement, muzee în aer liber existente, parcuri de agrement propuse”.

În această situaţie, sediul materiei îl constituie dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată.

Faţă de destinaţia actuală a terenului şi având în vedere dispoziţiile art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, astfel cum aceasta a fost modificată prin O.U.G. nr. 114/2007, potrivit cărora „Schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţia de urbanism, reducerea suprafeţei acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora” şi în considerarea destinaţiei de utilitate publica a acestei zone, în temeiul art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, pentru aceste imobile nu se pot acorda decât masuri reparatorii prin echivalent, neputând fi retrocedate în natură şi nici atribuite în compensare.

Ambele instanţe au înlăturat aplicabilitatea dispoziţiilor O.U.G. nr. 195/2005 în favoarea prevederilor cuprinse în Legea nr. 10/2001, fără a lua în considerare că prevederile acestui din urmă act normativ de reparaţie se aplică în coroborare cu actele normative care reglementează regimul juridic şi administrarea terenurilor, precum şi cu cele privind protecţia mediului, dispoziţii cu caracter special a căror incidenţă nu este, în nici un caz, exclusă.

În sensul Legii nr. 24/2007, spaţiile verzi sunt considerate obiectiv de interes public, de o importanţă deosebită în asigurarea calităţii factorilor de mediu şi stării de sănătate a populaţiei, motiv pentru care este interzisă schimbarea destinaţiei unor asemenea spatii.

Nu a fost reţinută destinaţia specială a terenului în discuţie, stabilită prin Planul Urbanistic General, ci, din contră, instanţele au acordat, în mod nejustificat, valoare juridică certificatului de urbanism nr. 2141/2004. Or, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul „certificatul de urbanism este actul de informare cu caracter obligatoriu prin care autoritatea administraţiei publice judeţene sau locale face cunoscute regimul juridic, economic şi tehnic al imobilelor şi condiţiile necesare în vederea realizării unor investiţii, tranzacţii imobiliare ori altor operaţiuni imobiliare potrivit legii”.

Prin urmare, nu poate fi apreciat ca având eficienţă juridică un act de informare care poate fi solicitat de orice persoană interesată şi a cărui perioadă de valabilitate este mult depăşită. Certificatul de urbanism nu este de natură sa schimbe destinaţia imobilului si, prin urmare, acesta nu poate fi luat în considerare peste regulile de urbanism instituite prin Planul Urbanistic General.

De altfel, certificatul de urbanism în discuţie a fost emis anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, iar, ulterior apariţiei acestui act normativ, nu s-a mai iniţiat niciun demers cu privire la imobilul în litigiu, respectându-se astfel, prevederile legale.

În privinţa existenţei pe teren a amenajărilor de utilitate publică şi a servituţilor legale, la dosar au fost depuse adrese de la furnizorii serviciilor de utilităţi publice care demonstrează existenţa conductelor şi a cablurilor pe teren; totuşi, în decizia recurată se reţine că „înscrisurile depuse în probaţiune de furnizorii de utilităţi, cat şi suplimentele de expertiză întocmite în cauză de expertul topograf nu evidenţiază existenţa vreunei reţele subterane pe imobilul în discuţie.”

În urma demersurilor efectuate, în acest sens, de recurent la furnizorii de utilităţi publice, SC A.C. SA a comunicat faptul că, pe terenul revendicat, identificat de expert ca fiind liber de construcţii, se găseşte pozată artera principala de apă.

Astfel, s-a comunicat faptul că reţeaua de apă tranzitează ambele terenuri.

De asemenea, SC E. SA comunică traseul cablului L. pe terenul imobilului situai în Sibiu, desenat pe planul anexa nr. 3 la raportul de expertiză întocmit la instanţa de apel. Din studiul planşei rezultă ca acest cablu afectează imobilul revendicat.

În concluzie, este evident că nu se poate dispune nici restituirea în natura a părţii din terenul aflat în proprietatea Statului Roman şi nici atribuirea diferenţei în compensare, având în vedere că suprafaţa de teren care se mai află în proprietatea statului nu este liberă, aceasta fiind destinată utilităţii publice, cu interdicţia legala de schimbare a destinaţiei şi afectată de servituţi legale şi amenajări de utilitate publică.

4. Decizia este nelegală şi în ce priveşte obligarea acordării de despăgubiri în suma de 80.222 lei actualizată la data efectuării plaţii pentru construcţiile înstrăinate aflate pe terenul înscris în C.F. Sibiu.

Curtea de Apel a apreciat, în mod greşit, că nu ar fi corectă obligarea intimatului să facă propunere de acordare de masuri reparatorii prin despăgubiri băneşti pentru restul imobilului care a fost înstrăinat, Comisiei Centrale pentru Acordarea Despăgubirilor.

Este fără temei legal argumentul instanţei de apel potrivit căruia prevederile art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005 nu se aplică dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii şi, deci, nici în prezenta speţă. În acest sens, Decizia nr. 52/2007 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabileşte legea aplicabilă raportat la dispoziţiile emise anterior şi neatacate, valabile, care urmează a fi valorificate.

Or, în speţă, instanţa stabileşte actul normativ aplicabil prin raportare la o dispoziţie pe care a anulează prin aceeaşi hotărâre judecătorească, ceea ce este inadmisibil.

Din moment ce instanţa de judecată a fost învestită cu soluţionarea notificării ca urmare a anularii dispoziţiei emise iniţial, se consideră că dispoziţiile legale aplicabile sunt cele în vigoare la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, şi anume cele ale Legii nr. 247/2005.

Competenţa legală a primarului este restrânsă doar la restituirea în natură a imobilului. În situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, competenţa primarului este limitată la propunerea motivată de acordare de despăgubiri, regimul stabilirii şi plăţii acestora fiind reglementat de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

5. Imobilul contestatoarelor a fost preluat de Statul Roman în temeiul Decretului nr. 223/1974, cu plata unei prealabile despăgubiri.

În aceasta situaţie, operează prezumţia potrivit căreia persoana de la care a fost preluat imobilul a primit despăgubirile stabilite. O astfel de prezumţie rezultă din dispoziţiile Decretului nr. 223/1974, ale Legii nr. 10/2001 şi ale H.G. nr. 250/2007.

Obligaţia de a răsturna această prezumţie revine contestatoarelor care, la momentul preluării imobilului, nu ar fi putut părăsi ţara fără a înstrăina imobilul Statului Roman şi deci, fără a primi preţul pe acesta.

În concluzie, soluţia legală este ca persoana îndreptăţită la despăgubiri sa restituie suma de bani primită în temeiul Decretului nr. 223/1974, obligaţie ce nu poate fi înlăturată.

Recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a Deciziei civile nr. 11/A/2010 a Curţii de Apel Alba-Iulia şi, în parte, a sentinţei civile nr. 728/2008 a Tribunalului Sibiu, în sensul respingerii apelului contestatoarelor ca nefondat, a admiterii apelului formulat de Primarul municipiului Sibiu, cu consecinţa respingerii cererii de acordare în compensare a terenului în suprafaţa de 6288 m.p. din C.F. Sibiu şi a cererii de restituire în natură a terenului de 3.438 m.p. înscris în CF Sibiu, precum şi a celorlalte dispoziţii din decizia atacată.

În dosar au depus întâmpinare intimatele reclamante, care au solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 5 pentru primul motiv de recurs şi a art. 304 pct. 9 în privinţa susţinerilor de nelegalitate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Contrar celor afirmate de recurent, nu se poate reţine încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ. sau a limitelor casării dispuse prin Decizia nr. 9794 din 28 noiembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, ca urmare a admiterii cererii de acordare de teren în compensare.

Astfel, obiectul litigiului îl reprezintă contestaţia formulată împotriva dispoziţiei nr. 2633 din 8 decembrie 2004 emisă de Primarul municipiului Sibiu, în cadrul căreia s-a solicitat anularea actului menţionat şi restituirea în natură a imobilului ce a aparţinut reclamantelor.

În cazul în care această formă de reparaţie nu este posibilă, instanţa are obligaţia de a se pronunţa asupra măsurilor reparatorii prin echivalent, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede în forma actuală (ca şi în cea de la data intrării sale în vigoare) că: „În cazul în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi, cu acordul persoanei îndreptăţite”.

În acelaşi sens, în art. 26 alin. (1) din actul normativ indicat se prevede că: „Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii”.

Prin urmare, şi dacă nu există cerere din partea notificatorilor în ceea ce priveşte acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, entitatea învestită cu soluţionarea notificării sau, după caz, instanţa de judecată, în exercitarea controlului asupra dispoziţiei contestate, are obligaţia, dacă restituirea în natură nu este posibilă, să se pronunţe asupra reparaţiei în echivalent, în măsura în care constată incidenţa Legii nr. 10/2001 în cauză şi calitatea părţilor, de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii stabilite de această lege.

Referitor la compensarea cu alte bunuri sau servicii, aceasta reprezintă tot o formă de reparaţie în echivalent, care necesită, potrivit legii, acordul persoanei îndreptăţite. Ca atare, în cazul în care entitatea învestită cu soluţionarea notificării nu propune ea însăşi solicitantului o astfel de reparaţie, acesta din urmă trebuie să formuleze cerere în acest sens, cu identificarea bunului sau serviciului ce ar putea fi acordat în compensare. Nu este, însă, necesar, ca o astfel de cerere să fie formulată într-un anume termen procedural, iar solicitarea respectivă, indiferent de momentul procesual în care a intervenit, nu reprezintă o modificare de acţiune în sensul art. 132 alin. (1) C. proc. civ., care să implice sesizarea instanţei în primul ciclu procesual şi până la prima zi de înfăţişare.

Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă, cum s-a arătat deja, anularea dispoziţiei contestate privind anumite bunuri, în legătură cu care reclamantul trebuie să se conformeze dispoziţiilor procedurale de învestire a instanţei, forma de reparaţie fiind doar consecinţa juridică subsecventă modalităţii de soluţionare a contestaţiei.

În ceea ce priveşte depăşirea limitelor de învestire, nici această critică nu este întemeiată deoarece instanţa de recurs nu a dispus în legătură cu o anumită formă de reparaţie în echivalent cuvenită reclamantelor, ci a casat hotărârile anterioare pentru a se identifica, în cadrul unei expertize topografice, nr. top. nou formate în urma dezmembrării nr. top. din C.F. Sibiu şi a se stabili ce părţi din terenul fostă proprietate a reclamantelor poate fi restituit în natură. Or, cum deja s-a arătat, în cazul imposibilităţii restituirii în natură, instanţa trebuie să se pronunţe asupra măsurilor reparatorii prin echivalent, sens în care a şi procedat.

De altfel, în suprafaţa de 6288 m.p., cu privire la care instanţa de apel a dispus „restituirea în natură cu titlu de compensare”, se regăseşte şi o porţiune de teren ce a aparţinut reclamantelor (anexa 3 la raportul de expertiză-fila 101 dosar apel-partea haşurată înscrisă la C.F.

Curtea de Apel a reţinut că suprafaţa de 4159 m.p. rămasă în proprietatea statului din terenul de 6772 m.p. ce a aparţinut reclamantelor s-a comasat într-un singur corp funciar, în suprafaţă de 9320 m.p., prin încheierea nr. 13079/2004, rezultând nr. top. nou X; acesta a fost ulterior dezmembrat în trei corpuri funciare noi, printre care şi terenul de 6288 m.p., acordat în compensare părţilor sus-menţionate.

Pentru suprafaţa de teren fostă proprietate a reclamantelor din totalul de 6288 m.p., măsura instanţei a vizat, în realitate, restituirea în natură, iar nu acordarea în compensare, ca măsură reparatorie prin echivalent, astfel încât criticile recurentului în legătură cu momentul în care a fost formulată cererea de acordare de teren în compensare nu sunt relevante.

Recurentul a mai susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a înlăturat apărările invocate de această parte prin întâmpinare în legătură cu inadmisibilitatea precizării de acţiune determinat de neformularea unui motiv de apel în legătură cu acest aspect.

Critica nu este întemeiată. Curtea a stabilit, în mod corect, că, pentru a se putea verifica încălcarea dreptului la apărare al pârâtului determinat de necomunicarea „precizării de acţiune” depusă de reclamante în dosarul de fond ar fi fost necesară formularea unui motiv de apel în legătură cu chestiunea respectivă.

Aceasta deoarece lipsa comunicării unui act procedural către partea interesată nu reprezintă un motiv de ordine publică, care să poată fi formulat şi în afara motivelor de apel, iar, pe de altă parte, şi măsura dispusă de prima instanţă în legătură cu restituirea în natură a suprafeţei de 3438 m.p. teren şi stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru restul din imobil înstrăinat au fost solicitate tot prin „precizarea de acţiune”, necomunicată pârâtului.

Ca atare, acesta avea posibilitatea şi interesul să critice în apel pretinsa încălcare a regulii de procedură, chiar dacă soluţia instanţei de apel este parţial diferită de cea a primei instanţe, formele de reparaţie dispuse de cele două instanţe fiind, însă, solicitate prin aceeaşi „precizare de acţiune”.

Nefiind formulat un motiv de apel privind necomunicarea cererii sus-menţionate către pârât, prezenta instanţă nu poate verifica direct în recurs dacă s-au încălcat regulile de procedură în materie, de către prima instanţă, şi eventualele efecte juridice ale pretinsei încălcări.

În consecinţă, sub aspectul formulării tardive a cererii de acordare a terenului în compensare şi al depăşirii limitelor casării, nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 5 din acelaşi cod.

2. Chiar dacă acordarea unor bunuri în compensare, către persoana îndreptăţită, trebuie să aibă la baza oferta entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în condiţiile art. 1 alin. (2) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu se poate considera că, în absenţa acestei oferte, instanţa nu poate verifica, la cererea părţii, în ce măsură un anume bun aparţinând unităţii administrativ-teritoriale, identificat de parte, poate fi acordat în compensare. Şi aceasta independent de menţionarea bunului în tabelul celor disponibile, tabel care trebuie afişat lunar, în termen de 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente.

Oferirea de bunuri în compensare reprezintă o obligaţie pentru entitatea învestită cu soluţionarea notificării, în condiţiile art. 1 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în măsura în care aceasta are în patrimoniu bunuri disponibile.

În cazul în care unitatea deţinătoare a imobilului imposibil de restituit în natură nu-şi îndeplineşte obligaţia de a întocmi şi afişa, conform art. 1 alin. (5) din aceeaşi lege, un tabel cu bunurile ce pot fi acordate în compensare, instanţa, în baza plenitudinii de competenţă, poate verifica în ce măsură omisiunea îndeplinirii acestei obligaţii nu reprezintă un exerciţiu abuziv al dreptului de a dispune cu privire la bunurile din patrimoniul său şi, în final, poate obliga entitatea respectivă să opereze măsura în echivalent solicitată de parte. Aceasta cu condiţia să se identifice bunul solicitat în compensare şi să nu facă parte din domeniul public, să fie liber de construcţii sau alte amenajări de utilitate publică, în sensul Legii nr. 10/2001, şi în legătură cu el să nu se fi formulat pretenţii de restituire, de către terţe persoane. Or, aceste aspecte au fost verificate, în speţă, de către instanţa de apel.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentului nu este necesar ca partea să solicite în prealabil, pe cale judiciară, trecerea bunului în tabelul celor disponibile deoarece legea nu prevede un asemenea demers în sarcina notificatorului, iar verificările în legătură cu caracterul disponibil al imobilului solicitat se pot efectua şi în procesul în care se solicită această formă de reparaţie în echivalent.

Prin urmare, oferta de acordare a unor bunuri în compensare, de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, nu este lăsată la latitudinea exclusivă a entităţii respective, putând fi cenzurată de către instanţa de judecată.

În plus, susţinerile recurentului în sensul că notificatorul nu are un drept de opţiune pentru orice bun din patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale sunt, în principiu, corecte. În cazul în care, însă, bunul identificat şi solicitat în compensare îndeplineşte condiţiile sus-enunţate trebuie considerat ca fiind bun disponibil conform legii de reparaţie şi constrânsă unitatea deţinătoare de a-şi îndeplini obligaţia prevăzută de art. 1 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul de a dispune o asemenea formă de reparaţie în echivalent în favoarea persoanei îndreptăţite, prioritară altor forme de reparaţie în echivalent.

Cât priveşte atribuţiile de dispoziţie ale consiliului local (consiliului judeţean) în legătură cu bunurile din patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, astfel cum sunt reglementate în Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, normele invocate în cererea de recurs în legătură cu acest aspect au caracter general şi nu reprezintă un argument pentru înlăturarea, în speţă, a formei de reparaţie solicitată de reclamante. Pentru argumentele deja arătate, nici unitatea administrativ-teritorială, nici organele sale administrative nu au un drept exclusiv şi necenzurabil de către instanţă de a refuza să acorde în compensare bunuri în legătură cu care poate opera această formă de reparaţie, fiind disponibile din perspectiva criteriilor oferite de Legea nr. 10/2001.

3. În ceea ce priveşte criticile recurentului privind situaţia juridică a terenului de 3438 m.p. înscris în C.F. iniţial Sibiu, restituit în natură prin hotărârea Tribunalului, această susţinere nu mai prezintă relevanţă şi nu va fi verificată de către prezenta instanţă deoarece forma de reparaţie pentru terenul respectiv a fost înlocuită, prin decizia recurată, cu acordarea în compensare a terenului de 6288 m.p. din C.F. Sibiu.

În legătură cu acest din urmă imobil, recurentul susţine că s-ar fi încălcat dispoziţiile legale în materie de protecţie a zonelor de spaţii verzi, dar şi a celor prevăzute în legea specială de reparaţie, care interzic restituirea în natură sau în compensare a terenurilor cu această destinaţie sau a celor afectate de alte amenajări de utilitate publică, supra sau subterane, aşa cum sunt conductele de apă sau cablurile electrice care tranzitează terenul solicitat.

Sub acest aspect, însă, prin criticile formulate, recurentul tinde la schimbarea situaţiei de fapt reţinută de Curtea de Apel, în raport de probele administrate în cauză, ceea ce nu mai este posibil faţă de actuala structură a recursului, care nu mai cuprinde motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., ce permitea o asemenea evaluare, şi care a fost abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Astfel după cum s-a arătat deja, în legătură cu terenul restituit în natură şi, respectiv, în compensare, instanţa de apel a stabilit, potrivit raportului de expertiză şi înscrisurilor depuse la dosar, că acesta este liber de construcţii, neafectat de reţele subterane sau de spaţii verzi, având categoria de folosinţă „loc de casă” şi aceeaşi valoare economică.

În consecinţă, instanţa a procedat la o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dispunând restituirea în natură, respectiv în compensare, pentru terenul înscris în C.F. Sibiu, în suprafaţă de 6288 m.p., neputându-se pune problema incidenţei art. 10 alin. (2) din aceeaşi lege, care interzice reparaţia în natură sau în compensare în cazul amenajărilor de utilitate publică ce afectează imobilul pretins sau a art. 10.3. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

De asemenea, nu se poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor legale în materie de protecţie a spaţiilor verzi (art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005 în forma actuală, Legea nr. 24/2007, textul de lege sus-menţionat din Normele metodologice) şi nici a concursului dintre aceste norme şi legea specială de reparaţie din moment ce instanţa de apel nu a reţinut o asemenea afectaţiune a terenului în discuţie.

Cât priveşte valoarea probatorie acordată de instanţe certificatului de urbanism nr. 2141/2004, conform opiniei recurentului - în contradicţie cu regulile de urbanism instituite prin Planul Urbanistic General şi fără să se aibă în vedere momentul emiterii acestui document, anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 195/2005, şi aceasta reprezintă tot o chestiune referitoare la evaluarea probatoriului administrat în cauză, evaluarea care intră în atribuţiile exclusive ale instanţelor de fond pentru stabilirea situaţiei de fapt şi nu poate forma obiect de verificare a instanţei de recurs.

Prin urmare, la situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută de instanţa anterioară şi redată mai sus, aceasta a procedat la o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în ceea ce priveşte formele de reparaţie în natură şi compensare dispuse de Curte pentru terenul de 6288 m.p.

4. Curtea a reţinut în mod corect că, în ceea ce priveşte construcţiile înstrăinate, aflate pe terenul înscris în C.F. Sibiu, având în vedere destinaţia acestora, de locuinţă, precum şi data emiterii dispoziţiei contestate, 8 decembrie 2004, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 (25 iulie 2005), reclamantelor li se cuvin, ca măsură reparatorie în echivalent, pentru aceste bunuri, despăgubiri băneşti, în condiţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma iniţială.

De asemenea, a reţinut în mod corect aplicabilitatea în cauză a deciziei pronunţate în interesul Legii nr. 52/2007, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, obligatorie potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., conform căreia, în urma admiterii recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că: „Prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Pe de altă parte, susţinerile recurentului privind imposibilitatea obligării sale la plata efectivă a sumei de 80.222 lei actualizată la data plăţii sunt corecte, acesta urmând să facă doar propunere de acordare de despăgubiri băneşti în limitele acestei sume, iar nu să o achite efectiv intimatelor reclamante. Aceasta deoarece nici sub imperiul legii în forma iniţială primăria nu acorda, în mod concret, despăgubiri băneşti persoanelor îndreptăţite la această formă de reparaţie, ci doar emitea dispoziţie cu ofertă de acordare de despăgubiri băneşti, pe care o înainta prefecturii în raza căreia îşi avea sediul, în condiţiile art. 36 alin. (3) din Lege.

Cu toate acestea, motivul de recurs privind atribuţiile Primarului în legătură cu despăgubirile băneşti cuvenite, ca formă de reparaţie în echivalent, reclamantelor nu poate conduce la admiterea căii de atac exercitate şi modificarea deciziei sub acest aspect, întrucât Curtea de Apel doar a înlăturat incidenţa în speţă a Legii nr. 247/2005, fără să oblige în mod efectiv pe pârât să plătească reclamantelor suma de bani sus-menţionată. Astfel, în considerente se arată că „contestatoarele sunt îndreptăţite la acordarea de despăgubiri băneşti”, iar în dispozitiv se dispune obligarea Primarului municipiului Sibiu „să emită o nouă dispoziţie…de acordare de despăgubiri în cuantum de 80.222 lei…pentru construcţiile înstrăinate…”, ceea ce echivalează cu efectuarea unei oferte de despăgubiri, în condiţiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma de la data intrării în vigoare.

5. Sub aspectul despăgubirilor în cuantum de 7595 lei, de la data preluării imobilului, Curtea a reţinut că pârâtul nu a probat plata efectivă a acestora către proprietarii deposedaţi, astfel încât recurentul nu poate invoca operarea unei prezumţii cu consecinţe contrare celor reţinute de instanţă, în sensul că suma de bani respectivă a fost efectiv încasată de reclamante.

Critica vizează, ca şi în cazul susţinerilor de la motivul 3 recurs, modul de interpretare a probelor, de către instanţa de apel, şi nu mai poate fi examinată de către instanţa de recurs, faţă de abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

Cât priveşte sarcina probei plăţii sumei de bani menţionate, instanţa de apel a procedat la o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1169 C. civ., în sensul că „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească” („actori incumbit probatio”), neputându-se stabili în sarcina reclamantelor obligaţia de a proba un fapt negativ, şi anume că nu au încasat suma de bani pretins acordată la data preluării imobilului, ci pârâtul trebuie să dovedească faptul pozitiv, şi anume încasarea sumei de bani respective, de către părţile adverse.

În plus, nici Legea nr. 10/2001 şi nici Normele metodologice de aplicare unitară a acesteia nu cuprind dispoziţii care să instituie o asemenea prezumţie, de plată efectivă a despăgubirilor, spre deosebire de cazurile reglementate în art. 24 din Lege şi art. 1 lit. e) din Capitolul I al Normelor metodologice de aplicare unitară, pentru care se instituie anumite prezumţii, diferite, însă, de cea invocată în cererea de recurs.

Prin urmare, nu se poate reţine o încălcare a dispoziţiilor legale în materie de sarcină a probei, instanţa de apel înlăturând, în mod corect, obligaţia de rambursare a sumei de 7595 lei actualizată, de către contestatoare, în condiţiile în care a stabilit că pârâtul nu a dovedit încasarea acesteia de către părţile menţionate.

Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ., soluţia atacată fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale examinate în precedent, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Sibiu, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Sibiu împotriva Deciziei nr. 11/ A din 29 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 6212/2010. Civil. Revendicare imobiliară....		ICCJ. Decizia nr. 6151/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 6140/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs ICCJ. Decizia nr. 6151/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs