ICCJ. Decizia nr. 6212/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6212/2010
Dosar nr. 1795/113/2008
Şedinţa publică de la 19 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 40/ A din 4 februarie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă s-a respins ca nefundat apelul declarat de reclamanta S.M. împotriva sentinţei civile nr. 428 din 18 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Brăila.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a avut în vedere următoarele motive:
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Brăila, sub nr. 2570/196/2008, reclamanta S.M. a chemat în judecată pe pârâţii T.J.K., T.G., I.N. şi I.E. precum şi Municipiul Brăila prin Primar, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa,
- să se constate că imobilul compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 1000 m.p., situat în Brăila, judeţul Brăila, a trecut nelegal în proprietatea şi posesia statului;
- să fie obligaţi pârâţii să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul sus-menţionat, înscris în C.F. a oraşului Brăila şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Reclamanta a arătat că este unica moştenitoare a autorului P.L., care a fost proprietarul imobilului compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 980 m.p., situat în Brăila, judeţul Brăila, înscris în C.F. a oraşului Brăila, conform actului de adjudecare din 21 martie 1902.
Pârâţii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin contracte de vânzare cumpărare încheiate cu Municipiul Brăila, prin Direcţia Serviciilor Publice Brăila. Titlul său este preferabil, adică provine de la adevăratul proprietar şi a fost dobândit prin Actul de adjudecare încheiat la data de 21 martie 1902, autorul său fiind primul proprietar. În comparaţie cu titlu său, pârâţii au dobândit imobilul în anul 2000, respectiv în anul 2007.
Prin sentinţa civilă nr. 428 din 18 mai 2009 Tribunalul Brăila, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta S.M. împotrivi pârâţilor I.E. şi I.N.
A respins pentru lipsa calităţii procesuale acţiunea formulată de aceeaşi reclamanta împotriva pârâtului Municipiul Brăila, reprezentat prin P.
Printr-o cerere formulată în cauză, reclamanta a renunţat la judecată cu privire la imobilul deţinut de pârâţii T.J.K. şi G.
S-a reţinut în motivarea sentinţei că prioritatea dreptului comunitar faţă de dreptul intern trebuie realizată în contextul demersurilor făcute de reclamantă pentru restituirea imobilului în baza legilor speciale.
Acţiunea în revendicare formulată de reclamantă este îndreptată împotriva unor proprietari ale căror titluri nu au fost anulate prin hotărâri judecătoreşti.
Reclamanta nu a urmat procedura prevăzută de legile speciale, Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 112/1995, deşi imobilul revendicat intra sub incidenţa acestora.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, reclamanta S.M., criticând-o pentru nelegalitate pentru următoarele motive:
Nu au fost respectate prevederile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care prevăd că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
În cazul în care acţiunea în revendicare este bazată pe dreptul comunitar trebuie aplicate regulile de procedură de la acţiunea în revendicare formulată pe dreptul comun.
Dispoziţiile legilor speciale pe care este motivată soluţia instanţei de fond de respingere a acţiunii în revendicare, încalcă în mod expres Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Constituţia României.
Apelul declarat de reclamantă este nefondat.
Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Bucureşti - Secţiile Unite - prin care s-a examinat recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti, cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 consacră principiul potrivit căruia concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale. În situaţia în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Prin urmare, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are la rândul său un bun în sensul Convenţiei, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară sau o jurisprudenţă constantă în favoarea sa.
În speţă, reclamanta nu a urmat procedura specială prevăzută de Legile nr. 112/1995 şi nr. 10/2001 şi nici nu a formulat o acţiune de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare - cumpărare în baza cărora intimaţii l.N. şi l.E. au cumpărat imobilul situat în Brăila, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Acţiunea în revendicare este formulată de reclamantă împotriva unor proprietari ale căror titluri sunt valabile, nefiind anulate prin hotărâri judecătoreşti anterioare.
Reclamanta avea posibilitatea să atace actele juridice încheiate cu privire la imobilul revendicat în conformitate cu dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
A admite acţiunea în revendicare motivată doar pe dispoziţiile dreptului comunitar ar însemna să se aducă atingere securităţii raporturilor juridice reglementate de legile speciale în vigoare.
Ori, potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009, contractele de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare sunt acte autentice şi constituie titlu de proprietate opozabile de la data încheierii acestora.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.M., arătând următoarele:
- Potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie sa cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Din analiza considerentelor hotărârii rezultă că instanţa nu a analizat cauza în ceea ce priveşte terenul liber în suprafaţa de 311,76 m.p. (293,26 m.p. real măsurata), teren care nu a fost înstrăinat, prin urmare se află în continuare în posesia Municipiului Brăila, ceea ce justifica calitatea procesuală pasivă a acestuia. Instanţa a înţeles sa respingă acest motiv de apel ca nefondat, fără a arătă motivele de drept şi de fapt care au format convingerea instanţei în acest sens.
Din suprafaţa totala a terenului de 980 m.p. (961,50 m.p. real măsuraţi) scăzând terenul înstrăinat de 245 mp deţinut de către T.I.K., (pe care se afla situate şi construcţiile C2 şi C3), de 158,71 mp deţinut de l.N. şi l.E. (ca moştenitori ai defunctului D.D.) şi de 264,26 mp, deţinut de către l.N. şi l.E., (pe cele doua din urma terenuri de afla situate construcţiile C4 şi C5), rezultă o diferenţa de 311.76 m.p. (293,26 m.p. real măsurată) de teren liber, care este deţinut de Municipiul Brăila.
- Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
a) În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare formulată după apariţia Legii nr. 10/2001, având în vedere şi Decizia nr. 33/2008, instanţa trebuia să retină că nu a utilizat procedura Legii nr. 10/2001, iar remediul juridic şi mijlocul procedural prin care o persoana poate cere în justiţie sa i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedat abuziv este acţiunea în revendicare.
îngrădirea exerciţiului acestei acţiuni reprezintă o încălcare a însuşi dreptului de proprietate şi a principiului liberului acces la justiţie, precum şi al respectului pentru bunuri, prevăzute de Convenţie.
Mai mult, aşa cum s-a arătat şi în acţiunea în revendicare, dreptul său este ocrotit şi de prevederile Cărţii Drepturilor Fundamentale a Cetăţenilor Uniunii Europene, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, C 303 / 6, din data de 14 decembrie 2007 care prevede în art. 17 că "orice persoană are dreptul de a deţine în proprietate, de a folosi, de a dispune şi de a lăsa moştenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege şi în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o".
Redactorii acestor norme juridice de ordine publică s-au inspirat din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, mai precis din art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, care stipulează următoarele: "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".
Reglementările legale din dreptul romanesc, în speţă prevederile art. 480 C. civ., precizează că: "proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele prevăzute de lege".
Aplicând legea, aşa cum este ea definita de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, instanţa trebuia să compare cele două titluri şi să dea câştig de cauza părţii care beneficiază de titlul mai bine solidificat, adică al său.
Dacă s-ar admite că ar trebui sa se aplice regulile de la Legea nr. 10/2001 şi pentru protejarea drepturilor de origine comunitară s-ar încalcă principiul echivalentei, întrucât dispoziţiile legii speciale sunt mai puţin favorabile faţă de acţiunea în revendicare de drept comun, care este imprescriptibilă.
Prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunţata de I.C.C.J. - Secţiile Unite s-a hotărât că "în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice."
Potrivit deciziei de îndrumare, un fost proprietar poate intenta acţiune în revendicare pe dreptul comun numai dacă recunoaşterea drepturilor sale întemeiate pe dreptul comun nu ar aduce atingere nici unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Datorită acestui recurs în interesul legii, un fost proprietar, care nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, ar fi lipsit în mod practic de regulile de procedură care îi protejează dreptul.
În lumina celor învederate mai sus, aplicarea dispoziţiilor procedurale ale Legii nr. 10/2001, în cazul protejării dreptului de proprietare conferit de dreptul comunitar, nu se poate realiza întrucât încalcă principiul posibilităţii practice.
În interpretarea art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional la Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în cauza Porţeanu contra României că "vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi de bună credinţă, chiar dacă este anterioară confirmării în justiţie de o manieră definitivă a dreptului de proprietate al acelui altuia, combinată cu lipsa totală de indemnizare, constituie o privare contrară art. 1 din Protocolul nr. 1."
De asemenea, Curtea a constatat că "Legea nr. 112 din 23 noiembrie 1995, invocată de stat, nu îi permitea acestuia din urmă să vândă unor chiriaşi un bun naţionalizat în mod abuziv, având în vedere că legea în chestiune reglementa numai vânzarea bunurilor intrate în patrimoniul statului în mod legal." Ea a considerat de asemenea că "dreptul român în vigoare din epocă, în special legea de restituire nr. 10 din 14 februarie 2001, nu oferea nici o posibilitate de indemnizare pentru astfel de privare".
b) În ceea ce priveşte aprecierea instanţei de apel cu privire la faptul că acţiunea în revendicare este imposibilă cât timp contractele de vânzare-cumpărare ale intimaţilor nu a fost desfiinţate, soluţia este nelegală.
Acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor prin care acesta se adresează instanţei judecătoreşti, cerând să se constate titlul său de proprietate şi obligarea pe cale de consecinţă a posesorului neproprietar să-i lase în deplină proprietate şi posesie, bunul ce formează obiectul dreptului de proprietate.
Instanţa în mod greşit invocă faptul că revendicarea este imposibilă atâta vreme cât titlul intimaţilor nu a fost desfiinţat, pentru că, în prezenta cauză instanţa trebuia să facă o comparaţie a celor doua titluri şi sa dea câştig de cauză părţii care beneficiază de titlul mai bine solidificat. Având în vedere raţiunea ce ţine de prioritatea în timp a dreptului de proprietate şi având în vedere că deţine un titlu anterior celui deţinut de intimaţi, care provine de la un veritabil proprietar, fiind intabulat în cartea funciară, s-a pronunţat fără a ţine cont de aceste raţiuni o hotărâre nefavorabilă acesteia.
Titlul paraţilor nu reprezintă decât o ficţiune juridică, care nu este ancorată în niciun fel atât în realitatea juridică cât şi în realitatea obiectivă, aceştia învederând că sunt titularii dreptului de proprietate în baza unor contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu un non dominus.
Imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, încălcându-se grav legea, iar un astfel de titlu nu poate fi considerat valabil, fiind lovit de nulitate absolută. Prin urmare, statul nu a avut niciodată calitatea de proprietar al imobilului în cauză şi nici nu se putea prevala de atributele pe care acesta le conferă titularului său (posesia, folosinţa, dispoziţia).
Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, ce se subscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constata cu recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed:
- Critica ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Prin decizia de apel nu s-a analizat critica referitoare la o anumită suprafaţă care ar fi rămas în proprietatea şi posesia pârâtului Municipiului Brăila, care ar fi justificat calitatea procesuală pasivă a acestuia, întrucât instanţa nu a fost sesizată în termenul procedural cu acest motiv.
Lipsa motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul este sancţionată de art. 287 alin. (1) pct. 3 şi alin. (2) C. proc. civ. cu decăderea, această cerinţă putând fi îndeplinită până la prima zi de înfăţişare.
În cauză prima zi de înfăţişare a fost la termenul din data de 8 octombrie 2009, cu aplicarea art. 134 C. proc. civ., iar în condiţiile în care acest motiv a fost formulat ulterior, în privinţa acestuia operase decăderea; fiind încălcată o normă de ordine publică, nu putea fi validată de către instanţă depăşirea termenului de motivare a apelului, chiar dacă părţile ar fi de acord.
- Criticile ce se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
În condiţiile în care imobilul revendicat a fost preluat de Stat prin Decretul nr. 223/1974, în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, iar acţiunea a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, aceasta a fost în mod corect analizată faţă de subdobânditori din perspectiva deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţii unite, obligatorie pentru instanţe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Pentru a se prevala de aplicarea directă şi prioritară a normelor comunitate sau a celor din convenţia europeană, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţia României, raţionamentul privind normele comunitare fiind similar celui privind Convenţia în lumina deciziei în interesul Legii nr. 33/1998, reclamanta trebuia să fie titulara unui bun şi să arate argumentele pentru care sesizează neconcordanţe între procedura legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, referitoare la raporturile dintre persoana îndreptăţită şi subdobânditori şi aceste norme.
Aplicarea dispoziţiilor comunitare şi ale Convenţiei, aşa cum solicită reclamanta, nu este posibilă, întrucât principiul neretroactivităţii legii civile împiedică analizarea respectării Convenţiei şi tratatelor internaţionale la momentul preluării imobilului, în sensul imputat de către recurentă, întrucât la data respectivă România nu devenise ţară semnatară a acestora.
Totodată, reclamanta nu deţine o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi confirmat în justiţie dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel încât nu deţine un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie şi al jurisprudenţei Convenţiei sub acest aspect, începând cu cauza Brumărescu contra României.
Nedeţinând un bun, reclamanta nu poate pune problema producerii sau nu a unei ingerinţe în dreptul său de proprietate, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei europene, sau a încălcării liberului acces la justiţie prin respingerea acţiunii în revendicare, din perspectiva art. 6 al Convenţiei.
În schimb, subdobânditorii imobilului beneficiază de un bun în sensul Convenţiei Europene, consolidat prin necontestarea titlului lor în termenul special reglementat de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată. Aceştia se bucură astfel de toate garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei europene deoarece titlul lor nu a fost desfiinţat, iar lipsirea lor de proprietate nu se poate realiza decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, prin lege înţelegându-se atât dreptul intern cât şi tratatele internaţionale la care România este ţară semnatară,
Pe de altă parte, aprecierea valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi făcută de instanţe decât cu nerespectarea cadrului procesual al litigiului de faţă şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, potrivit căruia nulitatea actelor înstrăinate a imobilului ce intră sub incidenţa acestei legi se poate invoca în termen de un an de la data intrării în vigoare a acesteia.
Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicare şi a dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. şi să dispună în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.M. împotriva Deciziei nr. 40/ A din 4 februarie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6340/2010. Civil Şl DE PROPRIETATE... | ICCJ. Decizia nr. 6174/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
