ICCJ. Decizia nr. 6228/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6228/2010
Dosar nr. 3469/3/2006
Şedinţa publică din 19 noiembrie 2010
Judecata în primă instanţă,
Prin acţiunea înregistrată la 27 octombrie 1999, reclamanta S.M.N. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să-l oblige pe pârât să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 4, compus din construcţie, parter, două etaje, mansardă, pivniţă, garaj, magazie şi teren în suprafaţă de 3.000 mp. preluat abuziv în proprietatea statului.
În motivarea acţiunii s-a arătat că imobilul a aparţinut autorilor reclamantei A. şi G.T., aceştia dobândindu-l prin act de vânzare-cumpărare la 20 ianuarie 1943, act înregistrat la Tribunalul Ilfov - Secţia notariat prin procesul-verbal şi transcris în registrul de transcripţiuni sub nr. 539/1943.
Imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, deşi părinţii reclamantei erau exceptaţi de la naţionalizare.
Prin sentinţa civilă nr. 515 din 22 mai 2001 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins acţiunea pentru acest temei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamanta nu este unica proprietară a suprafeţei de 3.000 m.p. şi a construcţiilor aferente acesteia, imobilul fiind dobândit de reclamantă alături de mama sa A.T. şi de fratele său T.G.T. şi, deşi a depus la dosar certificatul de moştenitor nr. 10/2009 eliberat de Biroul Notarului Public G.G. şi G.N., reclamanta nu a dovedit calitatea de unic moştenitor şi în ceea ce îl priveşte pe fratele său T.T.
Prin Decizia civilă nr. 1396/2005 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis apelul, cu desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, considerând că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate.
La data de 24 septembrie 2004 aceeaşi reclamantă a introdus o altă acţiune, înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, prin care a chemat în judecată pârâta SC C. SA, solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate încheiat cu fostul F.P.S. pentru imobilul situat în Bucureşti şi obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul.
Prin sentinţa civilă nr. 4069 din 27 iunie 2005 judecătoria a admis excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea cauzei şi declinat judecata cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ.
La rândul său, această instanţă a pronunţat sentinţa civilă nr. 1717 din 4 septembrie 2006, prin care a admis excepţia necompetenţei materiale a capătului de cerere privind revendicarea şi a declinat această cerere în favoarea Tribunalului Bucureşti, primul capăt de cerere privind nulitatea fiind disjuns şi reţinut spre soluţionare.
Prin încheierea de la 16 ianuarie 2007 a fost admisă excepţia litispendenţei în Dosarul nr. 38514/3/2006, cauza fiind înaintată la instanţa mai întâi investită cu soluţionarea acţiunii şi reunită cu dosarul înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. 3498/3/2006.
La 20 februarie 2006 reclamanta a formulat cerere completatoare solicitând revendicarea imobilului în contradictoriu şi cu pârâţii: SC C. SA, S.D., S.M., V.C. şi V.G., D.M. şi D.G., D.P.A.L., K.C., D.G., T.A.C., G.R.D. şi E.G.I.
În motivarea acestei cereri a arătat că pârâţii ocupă apartamentele din imobilul revendicat, acestea fiind deja vândute pârâţilor în temeiul Legii nr. 112/1995.
De asemenea, a arătat că titlul său este preferabil, provenind de la adevăratul proprietar, iar pârâţii sunt de rea - credinţă, întrucât vânzătorul nu putea înstrăina un bun ce nu îi aparţinea, imobilul nefiind unul dintre cele prevăzute în Legea nr. 112/1995.
La data de 21 martie 2006 pârâţii D.M. şi D.G. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, iar pe fondul cauzei, au solicitat respingerea acţiunii întrucât sunt titularii dreptului de proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996.
La aceeaşi dată pârâţii au formulat şi cerere de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti şi a SC A.V.L. Berceni SA, solicitând obligarea acestora la plata unor daune-interese, reprezentând contravaloarea unui apartament identic cu cel în litigiu, precum şi cerere reconvenţională împotriva Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, pentru plata diferenţei între contravaloarea apartamentului îmbunătăţit şi valoarea acestuia fără îmbunătăţiri.
Pârâta K.C. a formulat, la rândul său, întâmpinare, cerere de chemare în garanţie şi cerere reconvenţională, cu aceleaşi solicitări ca şi soţii D.
Pârâţii V.C. şi G. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii întrucât sunt cumpărători de bună-credinţă şi au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare pe drept comun.
Pârâta SC C. SA a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi, pe fond, respingerea acţiunii, iar pârâţii D.G., T.A.C., G.R.D. au formulat întâmpinare şi au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi calitatea lor de dobânditori de bună - credinţă.
Pârâtul D.P.P.A.L. a formulat întâmpinare, invocând buna-credinţă şi cerere de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti şi SC A.V.L. Berceni SA, solicitând obligarea la daune interese şi cerere reconvenţională împotriva Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor cu acelaşi conţinut ca şi cel al soţilor D.
Pârâţii S.D. şi M. au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi buna lor credinţă, formulând de asemenea cereri de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi Ministerul Finanţelor Publice.
Pe parcursul judecăţii a decedat pârâta K.C., fiind introdus în cauză D.G.
Prin încheierea de la 8 martie 2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC C. SA, iar la data de 4 iunie 2007 a respins ca nefondate excepţiile lipsei calităţii procesuale active, litispendenţei şi inadmisibilităţii acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 368 din 16 martie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea în revendicare astfel cum a fost completată, precum şi cererile de chemare în garanţie şi cererile reconvenţionale ca fiind rămase fără obiect.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamanta a dovedit că este unica moştenitoare a foştilor proprietari ai imobilului, dobândit în baza contractului de vânzare - cumpărare la Tribunalul Ilfov, secţia notariat şi care a trecut abuziv în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Reclamanta a introdus acţiune în revendicare în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti la 27 octombrie 1999 înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă după ce parte din imobil fusese înstrăinată de Municipiul Bucureşti în temeiul Legii nr. 112/1995 către pârâţii persoane fizice.
Prin dispoziţia nr. 228 din 12 februarie 2002 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a restituit în natură reclamantei imobilul în litigiu, mai puţin apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.
Acţiunea în revendicare a fost completată în ceea ce priveşte pârâţii-persoane fizice, chiriaşi cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, la 20 februarie 2006, iar faţă de SC C. SA în anul 2004, ambele momente situate după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Comparând titlurile de proprietate, tribunalul a dat prioritate titlului pârâţilor, întrucât acestea nu au fost anulate pe calea unei acţiuni în justiţie, situaţie în care este aplicabilă şi Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie.
Tribunalul a apreciat că reclamanta nu poate pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, în sensul că ar avea un bun şi deci o speranţă legitimă, întrucât singura speranţă legitimă creată reclamantei a fost Legea nr. 10/2001, în baza acesteia putând obţine, în condiţiile în care nu a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare şi a titlului de proprietate, contravaloarea apartamentelor înstrăinate, însă nu şi restituirea în natură, deoarece nu beneficia de o hotărâre judecătorească care să stabilească în favoarea sa dreptul la restituirea în natură.
Judecata în apel,
Prin Decizia civilă nr. 683 din 14 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă şi continuat de N.G. (G.), ca unic moştenitor al defunctei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
Dispoziţiile art. 57-58 C. proc. civ. nu au fost greşit interpretate şi aplicate şi nici nu s-a înlăturat efectul excepţiei litispendenţei, întrucât aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile în cauză.
Instituţia reglementată de aceste texte se referă la chemarea în judecată a altor persoane şi priveşte o formă de intervenţie forţată, care este admisibilă numai în cazul în care terţul ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.
Prin intermediul cererii de chemare în judecată a altei persoane nu se poate obţine introducerea în proces a unui nou pârât, calitatea sa procesuală fiind aceea de intervenient principal şi în nici un caz de pârât.
Completarea acţiunii realizată în anul 2004 în ceea ce priveşte pe intimata SC C. SA şi în 2006 în ceea ce priveşte pe persoanele fizice ca dobânditori în baza Legii nr. 112/1995 are ca temei mai degrabă arătarea titularului dreptului, întrucât Consiliul General al Municipiului Bucureşti - primul pârât chemat în judecată - a încunoştinţat reclamanta privind situaţia juridică a imobilului şi deci a înstrăinării unor apartamente în temeiul Legii nr. 112/1995, la 9 aprilie 2001.
În ceea ce priveşte efectele dispoziţiilor art. 163 C. proc. civ., Curtea constată că prin definiţie litispendenţa este un caz de prorogare legală a competenţei instanţelor judecătoreşti, fără a atrage în plan procesual efecte asupra datei la care au fost introduşi în proces ceilalţi pârâţi.
În cauză nu a fost încălcat nici principiul neretroactivităţii legii civile, întrucât faţă de momentul completării acţiunii 2004, respectiv 2006, Legea nr. 10/2001 era în vigoare.
Doar în situaţia în care cererea de chemare în judecată formulată în anul 1999 ar fi fost completată anterior acestui moment, s-ar fi justificat argumentul invocat de apelant.
Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă nu este opozabilă pârâţilor decât din momentul formulării sale, adică după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, până în acel moment ei nefiind atraşi în proces în nici o modalitate, fiind firesc să invoce în apărare dispoziţiile legii sub imperiul căreia au fost chemaţi în judecată.
Analizând acţiunea faţă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pârâtul iniţial, instanţa nu a procedat la o disjungere artificială, întrucât acest pârât nu mai deţinea nici măcar la momentul formulării cererii - 27 septembrie 1999 - decât o parte din imobil, care, de altfel, a şi fost restituit prin dispoziţie în temeiul Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii a statuat, cu putere obligatorie că „nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie".
Sub acest aspect, reclamantul nu are un bun şi nici o speranţă legitimă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, întrucât până la momentul promovării acţiunii nu au obţinut nici o hotărâre prin care să i se fi recunoscut, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate şi nici nevalabilitatea titlului statului.
Nu a efectuat nici un demers anterior formulării prezentei cereri prin care să conteste valabilitatea titlului statului, nu a solicitat şi nici nu a obţinut anularea titlurilor de proprietate ale pârâţilor din cererile completatoare, situaţie în care titlul de proprietate al acestora s-a consolidat.
Singura lor speranţă a fost Legea nr. 10/2001, prin intermediul căreia puteau obţine măsuri reparatorii într-una din modalităţile prevăzute de lege.
Tot în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţii de Justiţie şi Casaţie s-a statuat că este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect - dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.
În acest sens este relevantă decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Pincum şi Pine contra Republicii Cehe, în care s-a arătat că:
Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (.); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate. In acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat şi în cauza Raku contra România).
De asemenea, nici consecinţa insecurităţii raporturilor juridice nu poate fi ignorată.
Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.
Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Bnmuresm contra României, paragraful 61).
Din cauza inconsecvenţei şi deficienţelor legislative, precum şi a eventualelor litigii anterior soluţionate, nu este exclus ca într-o astfel de acţiune în revendicare ambele părţi să se poată prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelaşi timp, a principiului securităţii raporturilor juridice.
În atare situaţie, soluţia ar avea efectul privării uneia dintre părţi de un bun în sensul Convenţiei, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecinţele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenţia, ci un particular.
Privarea de bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie, aşa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie, or, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti.
În acest punct, Curtea aminteşte că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.
Dreptul la un proces echitabil nu a fost încălcat în cauză, reclamanţii având acces la un tribunal, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, acţiunea lor fiind respinsă pe fond, cu examinarea titlurilor de proprietate, atât din perspectiva dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Constituţie, cât şi a jurisprudenţei interne şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Tribunalul nu a dat prevalentă bunei-credinţe a pârâţilor, ci a analizat care dintre părţi are un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, la momentul sesizării instanţei.
În ceea ce priveşte aprecierea tribunalului referitoare la Decretul nr. 92/1950, curtea de apel consideră că o analizare din perspectiva Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se poate realiza, însă este lipsită de eficienţă, câtă vreme Legea nr. 10/2001 consideră toate imobilele trecute în proprietatea statului în perioada 1945 - 1989 ca fiind abuzive, iar singura speranţă legitimă a reclamanţilor era legea specială.
Judecata în recurs
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul N.G. (G.), invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând că decizia de respingere a apelului a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv cu încălcarea dispoziţiilor art. 132 alin. (1), art. 57 alin. (1), art. 58 coroborat cu art. 53, art. 64, art. 163 şi 164 C. proc. civ.; alin. (2) al dispozitivului Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de soluţionare a recursului în interesul legii, cu privire la concursul dintre legea generală (art. 480 C. civ.) şi legea specială (Legea nr. 10/2001); prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea drepturilor Omului, art. 480 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 1 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, aprobate prin HG. nr. 20/1996, art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cu modificările şi completările ulterioare.
l. Cu privire la încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor procedurale, recurentul susţine următoarele:
În motivarea soluţiei de respingere a apelului, instanţa a calificat în mod inconsecvent introducerea terţilor în procesul aflat în etapa fondului după casare, pe de o parte, drept „completare a acţiunii" şi, pe de altă parte, drept „arătarea titularului dreptului".
Procedând astfel, instanţa de apel a aplicat greşit şi/sau după caz, a încălcând dispoziţiile procedurale anterior enumerate.
Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., recurentul susţine că atât persoanele fizice, cât şi SC C. SA au fost introduse în proces în stadiul rejudecării cauzei după casare, mult după prima zi de înfăţişare.
Deşi un termen pentru completarea acţiunii nu a fost solicitat şi acordat, după prima zi de înfăţişare - care în acest proces, la fond, trecuse cu mult timp în urmă - reclamanta a formulat cererile pentru introducerea în cauză a terţilor, or, lărgirea cadrului procesual prin introducerea în cauză a altor persoane poate avea loc numai cu îndeplinirea anumitor condiţii, strict reglementate de norma procesuală.
Textele imperative, de reglementare a acestor condiţii sunt: art. 49-50 C. proc. civ., pentru intervenţia voluntară (principală şi accesorie); art. 57-58 C. proc. civ., pentru chemarea în judecată a altor persoane (denumită şi intervenţie forţată principala), art. 60, pentru chemarea în garanţie şi art. 64, pentru arătarea titularului dreptului.
Potrivit art. 57 alin. (1) C. proc. civ.: "Oricare dintre părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul."
Conform constatării instanţei de apel, prin intermediul cererii de chemare în judecată a altei persoane, nu se poate obţine introducerea în proces a unui nou pârât, calitatea sa procesuală fiind aceea de intervenient principal şi în niciun caz de pârât.
Faţă de circumstanţele cauzei, era vorba evident, de greşita stabilire, de către instanţa fondului după casare, a calităţii de „pârâţi", a persoanelor chemate în judecată după trecerea primei zi de înfăţişare.
În loc să îndrepte această eroare a instanţei fondului după casare, şi să stabilească, în mod corect, calitatea de intervenienţi principali a persoanelor respective, instanţa de apel a menţinut eroarea primei instanţe, în scopul de a o invoca drept motiv al înlăturării dispoziţiilor art. 57 alin. (1) C. proc. civ.
Referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 64 C. proc. civ., temeiul de drept al introducerii terţilor în proces, prin „arătarea titularului dreptului", eroarea instanţei de apel, constă în aceea că nu a observat că, în speţă, terţii au fost introduşi în proces în baza cererii reclamantei.
Pe de altă parte, pârâtul din cererea principală trebuie să se afle într-un raport juridic cu cel arătat ca titular al dreptului, deţinând lucrul sau exercitând dreptul în numele acestuia.
Contrar acestei condiţii, la data formulării acţiunii în revendicare, intimatul pârât Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu deţinea, pentru intervenienţi, imobilele revendicate şi nici nu exercita dreptul în numele acestora.
În conformitate cu dispoziţiile art. 53 coroborat cu art. 58 C. proc. civ., părţile care au calitatea de intervenienţi principali iau procedura în starea în care aceasta se găseşte în momentul introducerii lor în proces, actele de procedură îndeplinite anterior fiindu-le opozabile.
În context, principalul act procedural (şi totodată, procesual) îndeplinit anterior de reclamantă - act opozabil intervenienţilor principali - îl constituţie cererea de chemare în judecată intentată în baza prevederilor art. 480 C. civ. la data de 27 octombrie 1999.
Aceşti intervenienţi principali au fost atraşi forţat în proces, în anii 2006 şi 2007, în stadiul judecării fondului după casare.
Or, în această etapă procesuală, o eventuală cerere a reclamantei, privind completarea acţiunii prin introducerea unor noi pârâţi - cărora să le fi fost inopozabilă motivarea în drept a cererii introductive de chemare în judecată - era inadmisibilă, în raport de dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ.
Încălcând art. 53 şi art. 58 C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă nu este opozabilă pârâţilor decât după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, până în acel moment ei nefiind atraşi în proces.
Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 163 şi 164 C. proc. civ. recurentul arată că, deşi în considerente se reţine că litispendenţa este un caz de prorogare legală a competenţei instanţelor judecătoreşti fără a atrage în plan procesual efecte asupra datei la care au fost introduşi în proces ceilalţi pârâţi, instanţa de apel a substituit (vădit eronat) situaţia lipsei de efecte, cu situaţia de producere de efecte, tocmai asupra datei la care a fost introdusă în proces SC C. SA.
Această societate comercială a fost introdusă în procesul aflat în stadiul fondului după casare, ca efect al admiterii excepţiei litispendenţei.
Pentru a admite această excepţie, instanţa a constatat îndeplinirea triplei condiţii (identitate de părţi, obiect şi cauză).
Având în vedere că SC C. SA nu este Consiliul General al Municipiului Bucureşti - în speţă nefiind îndeplinită condiţia identităţii de părţi, în aceeaşi calitate în cele două dosare - instanţa trebuia să constate că în speţă sunt îndeplinite condiţiile conexităţii, prevăzute de art. 164 C. proc. civ., şi nu cele ale litispendenţei, prevăzute de art. 163 C. proc. civ.
În această situaţie, de reunire a cauzelor prin conexitate, instanţa trebuia să facă aplicarea art. 53 corob. cu art. 58 C. proc. civ. şi să constate că, în raport de cererea introductivă a reclamantei, SC C. SA are aceeaşi calitate ca şi celelalte persoane fizice, de intervenient principal forţat.
2. Referitor la încălcarea pe fond a legii, recurentul susţine următoarele:
În motivarea deciziei date în apelul declarat împotriva unei sentinţe într-o acţiune în revendicare, de drept comun, intentată în anul 1999, instanţa preluat ca atare ultima parte a considerentelor Deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J.
Prin dispozitivul Deciziei nr. 33/2008, s-a stabilit că, în soluţionarea acţiunilor intentate în baza dispoziţiilor dreptului comun, în revendicarea imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acţiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, concursul dintre legea generală şi legea specială se rezolvă în favoarea legii speciale.
Aplicând această decizie în soluţionarea apelului într-o acţiune în revendicare imobiliară, având obiectul precizat - acţiune formulată în anul 1999, cu mult anterior iniţierii Legii nr. 10/2001 - instanţa a încălcat textul alin. (2) al dispozitivului Deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J.
Contrar concluziilor eronate ale instanţei de apel, persoanele fizice şi SC C. SA au fost atrase, în calitate de intervenienţi principali, în mod forţat, în procesul aflat pe rol din anul 1999, iar cererea de chemare în judecată, formulată la data de 27 octombrie 1999 în baza art. 480 C. civ. le este pe deplin opozabilă.
În mod nelegal, instanţa a reţinut că pârâţii ar avea un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului.
La baza acestei concluzii nelegale a stat încălcarea, de către instanţă, a art. 480 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr. 20/1996, art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cu modificările şi completările ulterioare.
Imobilele în litigiu au fost preluate în mod abuziv de stat, cu nerespectarea Decret nr. 92/1950, abuzul constând faptul că în speţă nu exista identitate între adevăratul proprietar şi persoana pe numele căreia s-a făcut naţionalizarea.
Concret, conform contractului de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1943, depus la dosar, imobilul în cauză era, la momentul naţionalizării, în proprietatea reclamantei N. (fostă T.) S.M., a mamei reclamantei iniţiale, T.A. şi a fratelui reclamantei, T.T., iar în lista anexă a Decret nr. 92/1950, imobilele erau naţionalizate pe numele tatălui reclamantei, T.G.
În acest context, al excluderii imobilelor în cauză de la aplicabilitatea Legii nr. 112/1995, singura cale legală pentru reclamantă, la data introducerii acţiunii, o constituia revendicarea acestor imobile în baza dreptului comun, la acel moment neexistând Legea nr. 10/2001.
În condiţiile în care, după intrarea în vigoare a legii speciale, prin chiar textul art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, este reglementat dreptul de opţiune al persoanei îndreptăţite, de a alege, în procesele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii speciale, între calea dreptului comun şi aceea a legii speciale, instanţa de apel a formulat greşit concluzia potrivit căreia singura speranţă legitimă a reclamanţilor era legea specială.
Această concluzie a instanţei de apel ar fi avut temei legal numai dacă ar fi fost abrogat textul art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind înlăturat dreptul de opţiune al persoanei îndreptăţite.
Însă, în condiţiile în care legea, în spirit constituţional, recunoaşte reclamantului dreptul de a continua, potrivit dreptului comun, judecarea procesului aflat pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii speciale, soluţia instanţei de apel se dovedeşte vădit nelegală.
Contrar considerentelor deciziei instanţei de apel, textul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, într-o corectă interpretare, în acord cu finalitatea art. 480 C. civ., raportate la art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 aprobate prin H.G. nr. 20/1996 şi art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cu modificările şi completările ulterioare, impune concluzia legală potrivit căreia, în cadrul comparării titlurilor de proprietate, trebuia înlăturat acel titlu ce provine de la neproprietarul uzurpator.
Recurentul solicită admiterea recursului, modificarea în întregime a deciziei atacate, în sensul admiterii acţiunii în revendicare imobiliară întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. şi punerii reclamantului în deplină şi liniştită posesie asupra imobilelor situate în Bucureşti, sector 4, identificate şi localizate ca atare prin mijloacele de probă administrate în cauză.
Intimaţii D.P.A.L., S.D. şi S.M. şi intimata E.G.I. au depus la dosar întâmpinări, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este, într-adevăr, nefondat, şi va fi respins pentru următoarele considerente:
1. Dintre criticile privitoare la aplicarea greşită a normelor de procedură, în apel au fost formulate numai cele referitoare la prevederile art. 57-58 coroborate cu art. 53 C. proc. civ. şi, respectiv, la art. 163 C. proc. civ.
În apel nu s-a invocat, ca motiv de apel, nerespectarea de către prima instanţă a prevederilor art. 132 C. proc. civ., în sensul primirii la dosar a unor cereri completatoare a cererii de chemare în judecată, formulate peste termen, abia după casarea cu trimitere. Pentru acest motiv, critica nu se poate formula X, direct în recurs.
În acelaşi timp trebuie precizat că cererile completatoare, prin care s-a solicitat atragerea de noi părţi în proces, au aparţinut reclamantei înseşi, astfel încât, indiferent de calificarea care li s-a dat, în raport de dispoziţiile art. 135 C. proc. civ. neregularitatea depunerii lor în termen putea fi invocată numai de părţile potrivnice, la termenul imediat următor, ceea ce nu s-a întâmplat; o atare neregularitate nu poate fi invocată în recurs, de succesorul în drepturi al reclamantei iniţiale, prin invocarea practic a culpei acesteia.
În ceea ce priveşte calificarea cererilor completatoare, acestea au fost considerate de către prima instanţă, într-adevăr, completări ale cererii de chemare în judecată, iar persoanele fizice şi SC C. SA au fost citate şi au stat în judecată în calitate de pârâţi.
Aserţiunea instanţei de apel conform căreia cererile în discuţie trebuiau mai degrabă privite ca fiind cereri de arătare a titularului dreptului este, într-adevăr, greşită, deoarece conform art. 64 şi urm. C. proc. civ atare cereri pot fi făcute de pârât.
Chiar dacă în speţă pârâtul C.G.M.B. a adus la cunoştinţă instanţei faptul că a vândut o parte din apartamentele ce compun imobilul revendicat, atragerea dobânditorilor în proces s-a făcut la iniţiativa reclamantei.
Dar o asemenea calificare greşită a curţii de apel nu produce consecinţe, deoarece oricum nu erau aplicabile dispoziţiile art. 58, 59 şi 53 C. proc. civ, aşa cum pretinde recurentul.
Astfel, nu s-a susţinut că persoanele chemate în judecată prin cererea completatoare ar fi putut pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamanta, ci ele au fost atrase în proces în scopul de a fi obligate, ca şi pârâtul iniţial, la a lăsa reclamantei în liniştită posesie şi deplină proprietate părţi din imobil, precizându-se expres calitatea lor de pârâţi.
În atare situaţie, susţinerile recurentului, în sensul că aceste persoane au dobândit calitatea de interveniente în interes propriu, în baza art. 58 C. proc. civ sunt lipsite de suport.
În ceea ce priveşte distincţia dintre litispendenţă şi conexitate, la care se referă recurentul, aceasta nu poate fi privită ca o critică de nelegalitate, deoarece nu se arată care ar fi consecinţele primirii unei atare critici cu privire la soluţia dată acţiunii în revendicare.
2. Pe fond, în mod corect curtea de apel a reţinut că, faţă de pârâţii introduşi în cauză în anul 2004 şi, respectiv, 2006 printr-o completare a cererii de chemare în judecată, în justa soluţionare a cauzei trebuie să se ţină seama de Decizia nr. 33/2008 pronunţată de I.C.C.J. în interesul legii.
Aceasta deoarece faţă de ei acţiunea apare ca fiind, într-adevăr, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Or, câtă vreme reclamanta nu se află în posesia unei hotărâri prin care să se fi constatat nevalabilitatea titlului statului şi, respectiv, existenţa în patrimoniul său a unui drept de proprietate asupra imobilului în litigiu şi prin care statul să fi fost obligat la restituirea imobilului - ca în cauza B.R. şi celor similare acesteia - în mod legal a decis curtea de apel că reclamanta, iar apoi succesorul acesteia, nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la C.E.D.O. constând în apartamentele înstrăinate de stat.
De asemenea, cum contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 nu au fost atacate de reclamantă cu acţiune în nulitate în termenul de prescripţie prevăzut de Legea nr. 10/2001, titlurile de proprietate ale vânzătorilor s-au consolidat chiar prin pasivitatea reclamantei.
Neacţionând în sensul atacării contractelor de vânzare-cumpărare, reclamanta a acceptat consecinţele aplicabilităţii art. 18 al Legii speciale nr. 10/2001, care nu permit restituirea în natură a imobilelor legal vândute şi aceasta indiferent de faptul că imobilul s-ar fi preluat abuziv cu titlu valabil sau fără titlu valabil, după distincţiile art. 1 al Legii nr. 10/2001.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
În baza art. 274 C. proc. civ. Înalta Curte îl va obliga pe recurent la plata sumei de 5000 lei cheltuieli de judecată către intimaţii V.C. şi V.G., reprezentând onorariul de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.G. (G.) împotriva Deciziei nr. 683/ A din 14 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Obligă pe recurent la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5000 lei către intimaţii V.C. şi V.G.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6227/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6340/2010. Civil Şl DE PROPRIETATE... → |
|---|
