ICCJ. Decizia nr. 6227/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6227/2010
Dosar nr. 4570/3/2005
Şedinţa publică din 19 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 278 din 02 februarie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 4570/3/2005 (nr. vechi 670/2005) Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis contestaţia precizată şi completată de contestatorul B.G.H., în contradictoriu cu intimaţii Primarul General al municipiului Bucureşti, Primăria municipiului Bucureşti şi intervenienta I.Z.
A modificat, în parte, Dispoziţia nr. 3657 din 28 decembrie 2004 emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti, în sensul că a restituit contestatorului, în natură, următoarele spaţii din imobilul situat în municipiul Bucureşti, sector 5: construcţia anexă C2, în suprafaţă construită de 71,02 m.p. inclusă în fosta prăvălie-bodegă ochiurile 2, 3, 4, boxa subsol pentru pivniţă situată la subsolul prăvăliei cu nr. 8; podul în suprafaţă de 10.,94 m.p.; spălătorie 9,59 m.p.; wc 1,5 m.p.; culoar 8,36 m.p.; pod uscătorie 15.82 m.p.; wc 2,79 m.p., garsonieră 5,72 m.p. şi camera de baie pentru personal et.5; spălătorie şi uscătorie mecanică identificate conform raportului de expertiză.
S-a acordat contestatorului în compensare, în deplină proprietate, prăvălia 1 - frizerie, prăvălia 6 - coloniale, prăvălia 5 - cizmărie, prăvălia 7 - florărie şi apartamentul situat la etajul imobilului, identificate conform raportului de expertiză.
A constatat că petentul este îndreptăţit la despăgubiri pentru diferenţa dintre valoarea bunurilor acordate în compensare şi valoarea apartamentelor din imobil, imposibil de restituit în natură.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale dispoziţiei nr. 3657 din 28 decembrie 2004 emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti, contestată.
S-a respins cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul intimaţilor de intervenienta I.Z., ca neîntemeiată.
Au fost obligaţi intimaţii către contestatori la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că, în raport de dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/200ljcontestatorul şi-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită în sensul acestei legi speciale de reparaţie, referitor la imobilul aflat în litigiu.
Referitor la spaţiile restituite în natură, prima instanţă a reţinut că nu au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, precum şi faptul că nu prezintă relevanţă că pentru prăvălia nr. 6 a fost încheiat un contract de închiriere cu SC N.C. SRL al cărui acţionar este intervenienta I.Z. care a şi formulat o cerere de cumpărare în baza dispoziţiilor speciale ale H.L.G. nr. 389/1996, nr. 106/1996, 505/1998 şi Legea nr. 550/2002, fiind prioritară aplicarea legii speciale de reparaţii.
Pentru aceste considerente a fost respinsă şi cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul intimaţilor de către intervenienta I.Z.
S-a constatat că este întemeiată şi cererea contestatorului de acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru diferenţa de valoare între bunurile ce au aparţinut autorului său şi cele restituite în natură sau în compensare, avându-se în vedere dispoziţiile Titlului VII cap I şi III şi art. 16 din Legea nr. 247/2005.
La acordarea unor părţi din acelaşi imobil, în compensare, s-a avut în vedere faptul că s-au aflat în proprietatea familiei D., celălalt coproprietar al imobilului solicitat, şi pentru care nu s-au formulat cereri de restituire de către persoanele îndreptăţite, astfel încât a fost posibilă acordarea acestei forme de reparaţie, prin echivalent, către contestator.
Împotriva hotărârii respective, în termen legal, au declarat apel, la data de 9 iunie 2005 şi respectiv 10 iunie 2008, Municipiul Bucureşti, prin primarul General şi intervenienta accesorie I.Z., criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.
Prin motivele de apel depuse pe data de 27 noiembrie 2008, apelantul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General a criticat hotărârea primei instanţe, susţinându-se că în considerentele deciziei apelate s-au strecurat trei premize greşite, şi anume:
Instituirea de către legiuitor a unui criteriu de preferinţă pentru măsura compensării cu alte bunuri sau servicii; posibilitatea persoanei îndreptăţite de a opta (de a alege) măsura reparatorie, în sensul de a-şi exprima disponibilitatea pentru a beneficia de o anume formă de reparaţie; atributul instanţei de judecată de a stabili dacă un bun sau un serviciu poate fi acordat în compensare, neavând relevanţă poziţia oficială a unităţii deţinătoare.
Apelanta-intervenienta I.Z. a criticat hotărârea primei instanţe sub următoarele aspecte:
Combinarea formelor de măsuri reparatorii, prin compensare, cu cele privind plata despăgubirilor băneşti este posibilă numai în condiţiile în care această propunere (ofertă) ar fi fost făcută de către entitatea investită cu soluţionarea notificării, conform dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001; contestaţia formulată a fost introdusă pe rolul instanţei pe data de 8 februarie 2005, anterior apariţiei Legii nr. 247/2005; în mod greşit s-a respins cererea de intervenţie, fără a se avea în vedere prevederile art. 43 din Legea nr. 10/2001, iar spaţiul denumit boxă aparţine apelantei-interveniente, întrucât are un drept de folosinţă odată cu închirierea prăvăliei cu nr. 6.
La data de 26 noiembrie 2008, numita S.N. a formulat cerere de intervenţie în interesul Primăriei municipiului Bucureşti şi a Primarului General al municipiului Bucureşti, solicitând admiterea apelului formulat de aceştia, casarea hotărârii pronunţate de Tribunalul Bucureşti, cu consecinţa respingerii contestaţiei formulată de B.G.H., referitor la capătul de cerere privind restituirea în echivalent, prin compensarea cu alte apartamente situate în acelaşi imobil şi aflate în proprietatea statului.
La data de 16 februarie 2009, intimatul-contestator B.G.H. a formulat întâmpinare la cererea de intervenţie formulată de intervenienta-accesorie S.N. în interesul apelanţilor Primăria municipiului Bucureşti şi Primarul General al municipiului Bucureşti, solicitând, în principal, respingerea cererii de intervenţie, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, respingerea acesteia ca neîntemeiată.
La aceeaşi dată, intimatul-contestator a formulat întâmpinare la apelul declarat de către intervenienta-accesorie I.Z., solicitând, în principal, respingerea ca inadmisibilă a căii de atac formulate de aceasta, iar în subsidiar respingerea apelului ca neîntemeiat.
Acelaşi intimat-contestator a formulat întâmpinare şi la apelul declarat de către Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, susţinând în principal, inadmisibilitatea acestuia, iar în subsidiar respingerea ca nefondat a apelului declarat.
În motivarea întâmpinărilor formulate, intimatul-contestator a susţinut faptul că a înţeles să se judece în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti şi cu Primarul General al municipiului Bucureşti, astfel cum a rezultat din cererea introductivă de instanţă, din încheierile de şedinţă din dosarul primei instanţe şi din dispozitivul sentinţei civile nr. 277 din 2 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, iar în prezenta cauză a declarat apel Municipiul Bucureşti, astfel încât apelul declarat de către o parte care nu a figurat în dosarul primei instanţe, este inadmisibil.
Ca o consecinţă, apare ca fiind inadmisibil şi apelul declarat de intervenienta-acces orie I.Z., în condiţiile în care cererea de intervenţie-accesorie a fost formulată de către aceasta în favoarea pârâţilor Primăria municipiului Bucureşti şi Primarul General al municipiului Bucureşti şi nu în interesul Municipiului Bucureşti.
Pentru aceleaşi considerente, a susţinut că este inadmisibilă şi cererea de intervenţie - accesorie formulată în cadrul instanţei de apel de către S.N., în favoarea apelanţilor Primăria municipiului Bucureşti şi Primarul General al municipiului Bucureşti.
Ulterior, pe data de 08 octombrie 2009, s-a formulat de către Primăria municipiului Bucureşti, prin Primarul General o cerere de intervenţie în interes propriu în faţa instanţei de apel, solicitând admiterea în principiu şi pe fond, a cererii de intervenţie în interes propriu, precum şi admiterea apelurilor declarate în cauză, cu consecinţa schimbării în totalitate a hotărârii primei instanţe, respingându-se contestaţia formulată de contestatorul B.G.H.
Prin concluziile formulate pe data de 21 ianuarie 2010, intimatul-contestator a susţinut inadmisibilitatea cererii de intervenţie în interes propriu formulată în cadrul instanţei de apel de către Primăria municipiului Bucureşti, prin Primarul General, întrucât această instituţie nu poate cumula, în cadrul instanţei de apel, atât calitatea de intimat, cât şi calitatea de intervenient în nume propriu, în condiţiile în care a figurat ca parte în dosarul primei instanţe.
Prin încheierea din 21 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a admis, în principiu, cererea de intervenţie formulată de intervenienta-accesorie S.N. în interesul Primăriei municipiului Bucureşti şi Primarul General al municipiului Bucureşti, precum şi cererea de intervenţie formulată în interes propriu de către Primăria municipiului Bucureşti.
Prin Decizia civilă nr. 130/ A din 18 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a admis apelurile declarate de apelantul-intimat Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi apelanta-intervenienta I.Z., împotriva sentinţei civile nr. 278 din 8 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-contestator B.G.H., intimaţii Primarul General al municipiului Bucureşti, Primăria municipiului Bucureşti şi intervenienta-accesorie S.N.
S-a schimbat în totalitate hotărârea respectivă, în sensul că s-a respins contestaţia formulată de contestatorul B.G.H.
S-au admis cererea de intervenţie formulată de intervenientul în nume propriu Primăria municipiului Bucureşti şi intervenienta-accesorie S.N.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut în primul rând faptul că sunt nefondate excepţiile de inadmisibilitate invocate de contestator, referitoare la apelul declarat de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi la cererile de intervenţie formulate de către Primăria municipiului Bucureşti şi S.N., întrucât intervenţia accesorie urmează calea părţii pentru care a intervenit în proces; că intervenţia în nume propriu a fost admisă cu acordul celorlalte părţi în faţa instanţei de apel, precum şi faptul că apelantul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General are calitate procesuală activă de a declara apel împotriva sentinţei primei instanţe, chiar dacă în primă instanţă au fost citaţi, în calitate de intimaţi, Primăria municipiului Bucureşti şi Primarul General al municipiului Bucureşti.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că sunt întemeiate motivele de apel formulate de apelantul Municipiul Bucureşti şi Primarul General al municipiului Bucureşti şi de intervenienta I.Z., întrucât au fost încălcate, de către prima instanţă, dispoziţiile art. 10 alin. (10) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât, atunci când vorbeşte despre măsuri reparatorii acordate prin echivalent, legiuitorul nu instituie un criteriu de preferinţă al unei măsuri în defavoarea alteia, ci le are în vedere efectiv ca modalităţi alternative de reparaţie, iar în ceea ce priveşte măsura compensării cu alte bunuri sau servicii, se face vorbire de către legiuitor despre oferta pe care trebuie să o facă unitatea deţinătoare, şi nicidecum despre posibilitatea persoanei îndreptăţite de a alege şi de a-şi exprima disponibilitatea.
Împotriva deciziei respective, la data de 31 martie 2010, a declarat recurs contestatorul B.G.H., criticând-o ca fiind nelegală şi solicitând modificarea în totalitate a acesteia, în sensul respingerii apelurilor declarate de Municipiul Bucureşti şi de intervenienta I.Z., în principal, ca inadmisibile şi, în subsidiar, ca nefondate; respingerea cererii de intervenţie în interes propriu formulată de Primăria municipiului Bucureşti, ca nefondată, precum şi respingerea cererii de intervenţie accesorie formulată de intervenienta S.N., în principal, ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca nefondată, iar pe cale de consecinţă menţinerea sentinţei civile nr. 278 din 2 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
În drept a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea primul motiv de recurs, sprijinit pe prevederile art. 304 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, prin cererile de apel cu care a fost investită, întrucât apelanţii au criticat numai admiterea capătului doi din cererea introductivă, iar, cu toate acestea, instanţa de apel a desfiinţat hotărârea primei instanţe şi în ceea ce priveşte capetele cu numerele 1 şi 3 din cererea introductivă, întreaga acţiune având ca obiect obligarea la restituirea în natură a bunurilor imobile care au aparţinut defunctului părinte B.G.; solicitarea de a-i fi acordate măsuri reparatorii în echivalent, prin compensarea cu alte apartamente situate în acelaşi imobil din Bucureşti, sector 5, care au aparţinut celuilalt coproprietar T.D., precum şi acordarea de despăgubiri pentru diferenţa dintre valoarea bunurilor acordate în compensare şi valoarea apartamentelor imposibil de restituit în natură, înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.
Cu referire la aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa de apel nu a motivat în niciun mod respingerea excepţiilor invocate de către intimatul-contestator, având ca obiect inadmisibilitatea apelului declarat de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi a celui declarat de intervenienta-accesorie I.Z.; a inadmisibilităţii cererii de intervenţie accesorie formulată de intervenienta S.N., precum şi a inadmisibilităţii cererii de intervenţie în interes propriu formulată, în faţa instanţei de apel, de către Primăria Municipiului Bucureşti.
Sub acest aspect, s-a susţinut că cererea de intervenţie în interes propriu formulată de Primăria municipiului Bucureşti este nefondată, întrucât aceasta a avut calitate de pârâtă în dosarul instanţei de fond, calitate care este incompatibilă cu cea de intervenienta în interes propriu, astfel încât această cerere de intervenţie în interes propriu apare ca fiind şi inadmisibilă, în condiţiile în care o persoană ce intervine în interes propriu într-un dosar, tinde atât la respingerea cererii reclamantului, cât şi la respingerea pretenţiilor pârâtului, urmărind obţinerea obiectului dedus judecăţii numai pentru sine.
În al doilea rând, s-a susţinut că, în mod greşit, a fost soluţionată excepţia inadmisibilităţii apelului declarat de Municipiul Bucureşti care nu a fost parte în dosarul primei instanţe, unde au figurat în calitate de intimaţi, Primăria municipiului Bucureşti şi Primarul General.
Fiind inadmisibil apelul declarat de Municipiul Bucureşti, ca o consecinţă trebuie respins, ca inadmisibil, şi apelul declarat de intervenienta-acces orie I.Z., întrucât aceasta a înţeles să formuleze cerere de intervenţie în interesul Primăriei municipiului Bucureşti, instituţie care nu a declarat apel împotriva hotărârii primei instanţe, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile art. 56 C. proc. civ., care stipulează în mod imperativ faptul că apelul făcut de cel care intervine în interesul uneia dintre părţi se socoteşte neavenit dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăşi apel.
În ceea ce priveşte cererea de intervenţie formulată de intervenienta-accesorie S.N., a susţinut faptul că, a fost admisă, în mod greşit, de către instanţa de apel, în condiţiile în care părţile, în interesul cărora a fost formulată cererea de intervenţie accesorie, respectiv Primăria municipiului Bucureşti şi Primarul General al municipiului Bucureşti, nu au înţeles să formuleze în termen legal apel împotriva hotărârii primei instanţe.
În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut de către recurent faptul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, întrucât Legea nr. 10/2001 instituie, cu prioritate, principiul restituirii în natură a imobilelor şi numai în măsura în care aceasta nu este posibilă, se va proceda la acordarea celorlalte măsuri reparatorii prevăzute de lege.
În ceea ce priveşte restituirea prin echivalent, a susţinut faptul că legiuitorul a stabilit ca prejudiciul creat prin preluare abuzivă a imobilelor de către stat să poată fi acoperit, prin compensarea cu alte bunuri ori servicii oferite în echivalent de către deţinători, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau prin despăgubiri băneşti, conform dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001
La data de 29 octombrie 2010 şi respectiv 01 noiembrie 2010, intimatele-interveniente S.N. şi I.Z. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de către contestator, ca nefondat.
Analizând recursul declarat de către intimat, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că este fondat şi-l va admite, potrivit considerentelor ce se succed"
Sub acest aspect, vor fi analizate cu prioritate motivele de recurs formulate de contestator, referitoare la greşita respingere de către instanţa de apel a excepţiilor formulate în cauză, având ca obiect inadmisibilitatea apelului declarat de Municipiul Bucureşti; excepţia respingerii, ca neavenit, a apelului declarat de intervenienta-accesorie I.Z.; excepţia admisibilităţii cererii de intervenţie în interes propriu formulată de pârâta Primăria municipiului Bucureşti, motive care, odată considerate a fi întemeiate, fac de prisos a se cerceta celelalte motivele de recurs invocate de către recurent.
Astfel, în raport cu susţinerile formulate de către intimatul-contestator în faţa instanţei de apel şi în raport de dispoziţiile procedurale, se constată faptul că, în mod greşit, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţiile invocate de către acesta.
În primul rând, se va avea în vedere faptul că a fost soluţionată, în mod greşit, excepţia invocată de către intimatul-contestator privind inadmisibilitatea apelului declarat de Municipiul Bucureşti şi, ca o consecinţă, excepţia respingerii, ca neavenit, a apelului declarat de intervenienta-accesorie I.Z.
Analizând dosarul primei instanţe, se constată faptul că, reclamantul B.G.H. a înţeles să se judece în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti şi cu Primarul general al Municipiului Bucureşti, astfel cum a rezultat din cererea introductivă de instanţă, din încheierile din dosarul de fond şi din dispozitivul hotărârii pronunţate de către Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, iar calea de atac a apelului a fost declarată în cauză de către Municipiul Bucureşti, astfel cum rezultă din cererea de apel aflată la fila 2 din dosarul Curţii de Apel Bucureşti.
În condiţiile arătate, apelul declarat de către o parte care nu a figurat în dosarul primei instanţe, respectiv Municipiul Bucureşti, apare ca fiind inadmisibil, întrucât hotărârea civilă produce efecte numai cu privire la părţile care s-au judecat în faţa instanţei de fond, acestea fiind, de regulă, singurele care pot exercita calea de atac a apelului împotriva hotărârii primei instanţe.
În ceea ce priveşte apelul declarat de către intervenienta-accesorie I.Z., acesta trebuia respins ca neavenit, în raport de dispoziţiile art. 56 C. proc. civ., întrucât, în cadrul primei instanţe, aceasta a înţeles să formuleze o cerere de intervenţie în interesul Primăriei Municipiului Bucureşti, parte care nu a înţeles să declare apel împotriva hotărârii primei instanţe, calea de atac fiind declarată de către o persoană care nu a figurat ca parte în cadrul Tribunalului Bucureşti, respectiv de către un terţ, Municipiul Bucureşti, prin Primarul general.
Astfel, dispoziţiile art. 56 C. proc. civ. stipulează faptul că - „apelul sau recursul făcut de cel care intervine în interesul uneia din părţi se socoteşte neavenit dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăşi apel sau recurs".
Dispoziţia respectivă consacră o situaţie particulară, de excepţie, care accentuează limitarea activităţii procesuale a intervenientului în interesul uneia dintre părţi, în cazul exercitării căii de atac a apelului sau a recursului.
Prin urmare, nu poate fi concepută o continuare a activităţii procesuale în faţa instanţei de control judiciar, fără ca partea principală să-şi fi manifestat, în mod expres, voinţa în acest sens, respectiv prin exercitarea apelului sau recursului.
Cum în cauză apelul a fost declarat de către intervenienta-accesorie I.Z. care, în cadrul primei instanţe, a înţeles să formuleze cerere de intervenţie accesorie în interesul intimaţilor Primăria municipiului Bucureşti şi Primarul General al municipiului Bucureşti, care nu au uzat de calea de atac a apelului împotriva hotărârii primei instanţe, apelul fiind declarat de către un terţ, respectiv Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General, persoană juridică ce nu a figurat ca parte în raportul juridic dedus judecăţii, calea de atac declarată de către intervenienta-accesorie trebuia respinsă, ca neavenită.
Pentru aceleaşi considerente, trebuia respinsă, ca inadmisibilă, şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată în cadrul instanţei de apel de către Primăria municipiului Bucureşti, reprezentată legal prin Primarul General.
Aceasta şi datorită faptului că această instituţie a figurat ca parte în dosarul primei instanţe şi nu a înţeles să declare apel împotriva hotărârii pronunţate de către Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, astfel încât aceasta nu poate cumula atât calitatea de intimat,cât şi cea de intervenient în interes propriu, în cadrul instanţei de apel.
Prin formularea unei cereri în interes propriu, o persoană înţelege să intervină într-un dosar, intenţionând să-şi valorifice un interes propriu, prin respingerea atât a cererii reclamantului, cât şi a pretenţiilor pârâtului, urmărind obţinerea unui folos pentru sine, or, în condiţiile arătate, intervenienta în nume propriu, Primăria municipiului Bucureşti, nu poate tinde la respingerea propriei apărări din dosarul de fond în care a avut calitatea de intimat.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., arată că cererea de intervenţie în interes propriu poate fi făcută numai în faţa primei instanţe şi înainte de încheierea dezbaterilor, ea putându-se face şi în cadrul instanţei de apel, însă numai cu învoirea părţilor.
Or, în cauză, instanţa de apel, prin decizia recurată, a admis cererea de intervenţie în interes propriu formulată de Primăria municipiului Bucureşti, deşi intimatul-contestator B.G.H., prin întâmpinările formulate, s-a opus în mod constant admiterii acestei cereri de intervenţie în interes propriu.
În condiţiile în care s-a găsit a fi întemeiată excepţia admisibilităţii cererii de intervenţie în interes propriu formulată de pârâta Primăria municipiului Bucureşti, ca o consecinţă va fi respinsă şi cererea de intervenţie accesorie formulată de către intervenienta S.N., prin care aceasta a înţeles să intervină în cadrul instanţei de apel, în interesul Primăriei municipiului Bucureşti şi a Primarului General al municipiului Bucureşti.
Aceasta în condiţiile în care intervenienta S.N. a formulat, în cadrul instanţei de apel, o cerere de intervenţie în interesul Primăriei municipiului Bucureşti, şi a Primarului General al municipiului Bucureşti, în situaţia în care cele două instituţii nu au uzat de calea de atac a apelului, neatacând hotărârea primei instanţe, apelul fiind declarat de către pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General.
În consecinţă, criticile formulate de recurent legate de aceste excepţii, pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., astfel încât, în raport de aceste prevederi, coroborate cu cele prevăzute în art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul declarat de reclamantul B.G.H., va casa decizia recurată în sensul că va resping, ca inadmisibil, apelul declarat de Municipiul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 278 din 8 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă; va respinge, ca neavenit, apelul declarat de intervenienta l.Z., împotriva aceleiaşi hotărâri; va respinge, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de pârâta Primăria municipiului Bucureşti şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta S.N.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul B.G.H. împotriva Deciziei civile nr. 130/ A din 18 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia în sensul că:
Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de Municipiul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 278 din 8 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Respinge, ca neavenit, apelul declarat de intervenienta l.Z.
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de pârâta Primăria municipiului Bucureşti.
Respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta S.N.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6576/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6228/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
