ICCJ. Decizia nr. 6617/2010. Civil

Decizii civile ICCJ 2010

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 6617/2010

Dosar nr. 33009/3/2005

Şedinţa publică din 7 decembrie 2010

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 17396 din 28 septembrie 2004, reclamantul A.M.P. a chemat în judecată pârâţii S.P.C. şi SC T.P.G.I. SRL, solicitând instanţei să dispună obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul în suprafaţă de 257,35 mp, situat în Bucureşti, sector 1, să ridice de pe acest teren toate bunurile existente, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti sau să fie autorizat reclamantul să le ridice, pe cheltuiala pârâţilor, să fie obligaţi pârâţii la plata daunelor constând în lipsa de folosinţă a imobilului, evaluată la 1.000.000.000 lei, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 şi art. 998 şi urm. C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 594 din 13 aprilie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC T.P.G.I. SRL, a respins acţiunea faţă de societatea pârâtă în temeiul acestei excepţii, a admis, în parte, acţiunea, a dispus obligarea pârâtului S.P.C. să-i lase, reclamantului, în deplină proprietate şi posesie, terenul în suprafaţă de 257,35 mp, situat în Bucureşti, sector 1, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de ing. C.F. şi planurile de situaţie (anexă la raport), a respins, ca neîntemeiate, cererile privind obligarea pârâtului la ridicarea bunurilor şi la plata daunelor, acesta din urmă fiind obligat la plata sumei de 7.623,20 lei, cheltuieli de judecată către reclamant.

Prima instanţă a reţinut că pârâta SC T.P.G.I. SRL nu justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, întrucât nu s-a dovedit existenţa vreunei legături între activitatea societăţii şi ocuparea terenului de o construcţie care să fi fost edificată de către pârâtul S.P.C., asociat unic la societatea în cauză.

Pe fond, prima instanţă a constatat că terenul este proprietatea reclamantului, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5027 din 15 decembrie 2003, pârâtul S.P.C. ocupând în întregime terenul în litigiu, fără însă să facă dovada vreunui titlu de proprietate asupra bunului imobil în litigiu.

Apărările pârâtului în sensul inexistenţei unei linii de demarcaţie clară între imobilul în litigiu şi cel învecinat acestuia şi contestarea faptului că ar ocupa vreo suprafaţă de teren care ar aparţine reclamantului, precum şi invocarea unui drept de folosinţă pe care l-ar avea pentru o suprafaţă de 170 mp, în baza unui contract de închiriere încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, au fost înlăturate de instanţă, întrucât toate aceste susţineri nu au putut fi justificate prin existenţa vreunui titlu pentru ocuparea imobilului.

Ocuparea terenului rezultă din raportul de expertiză topografică întocmit în cauză, astfel încât, conform art. 480 C. civ., pârâtul S.P.C. a fost obligat să-i lase, reclamantului, în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu.

Capătul de cerere privind ridicarea bunurilor aflate pe terenul proprietatea reclamantului a fost respins, ca neîntemeiat, întrucât pretenţiile reclamantului în acest sens nu pot fi valorificate în cadrul acţiunii pendinte, doar prin prisma efectelor admiterii acţiunii în revendicare. Raporturile dintre părţi în legătură cu aceste construcţii trebuie analizate pe calea unei acţiuni separate, conform art. 494 C. civ., întrucât numai constructorul de rea-credinţă poate fi obligat la ridicarea acestora.

Capătul de cerere referitor la daunele pentru lipsa de folosinţă a terenului a fost respins, întrucât reclamantul nu a dovedit caracterul cert al prejudiciului, atât în privinţa existenţei, cât şi a întinderii acestuia.

Prin Decizia civilă nr. 773/ A din 14 decembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a anulat, ca netimbrat, apelul pârâtului S.P.C., a admis apelul reclamantului, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis şi cererea de ridicare a bunurilor aflate pe terenul proprietatea reclamantului, a dispus obligarea pârâtului să ridice în termen de 30 de zile de la prezenta decizie, următoarele bunuri: grup sanitar (C3 din anexa la raportul de expertiză întocmit de expert F.C.), o platformă betonată cu destinaţia terasă de vară şi construcţia din lemn (C2), a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept: deferitor la apelul declarat de către pârât, în raport de hotărârea pronunţată şi de criticile formulate, prin care se contestă rezolvarea favorabilă a acţiunii în revendicare, în raport şi de valoarea imobilului în litigiu, rezultată din contractul de vânzare-cumpărare care reprezintă titlul de proprietate al reclamantului, Curtea a stabilit în sarcina pârâtului obligaţia de a plăti o taxă judiciară de timbru de 4.246,26 lei, conform art. 11, cu referire la art. 2 din Legea nr. 146/1997, modificată şi completată, taxă reactualizată prin Normele Metodologice ale Codului Fiscal, respectiv 5 lei timbru judiciar.

Deşi acesta a fost încunoştinţat despre obligaţia de plată a sumelor de bani datorate, acordându-se în acest sens un termen de judecată, pârâtul nu a îndeplinit obligaţia de achitare a taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, nedepunând dovezi de plată şi neaplicând timbrul judiciar mobil.

Conform art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 146/1997, taxa judiciară de timbru se achită anticipat introducerii cererii (căii de atac) sau, pentru motive temeinice, cel mai târziu la primul termen de judecată acordat în cauză.

Deşi s-a acordat un termen de judecată, pârâtului, în scopul achitării taxei judiciare de timbru, acesta nu a îndeplinit obligaţia de plată, aşa încât în baza art. 20 alin. (5) din legea sus-menţionată şi art. 9 din O.G nr. 32/1995, Curtea a anulat apelul declarat de acesta, ca netimbrat.

În ceea ce priveşte apelul declarat de către reclamant, Curtea a constatat că susţinerile părţii sunt întemeiate doar în parte.

Criticile referitoare la greşita respingere a cererii de obligare a pârâtului la ridicarea construcţiilor edificate pe teren sunt corecte, atât în ceea ce priveşte dreptul de opţiune al reclamantului privind modalitatea procedurală de valorificare a pretenţiilor sale, cât şi obligarea pârâtului de a ridica lucrările edificate pe terenul proprietatea reclamantului. Astfel, s-a apreciat că este incontestabil dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului în litigiu, dovedit de acesta prin tidul de proprietate depus la dosar - contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5027 din 15 decembrie 2003, act translativ de proprietate prin care reclamantul a dobândit o suprafaţă de teren de 257,35 mp, situată în Bucureşti, drept confirmat şi de hotărârea primei instanţe care nu mai poate fi dezbătută sub acest aspect, ca urmare anulării apelului declarat de către pârât, soluţie ce urmează a se pronunţa în cauză.

Reclamantul este singurul în măsură să aleagă modalitatea procedurală prin care înţelege să-şi valorifice pretenţiile sale - efect al principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil - neputând fi obligat să promoveze o acţiune pe cale separată de cea înregistrată în prezentul dosar, în condiţiile în care cererea de ridicare a construcţiilor este o cerere accesorie, deci care depinde de soluţionarea capătului principal privind revendicarea terenului pe care au fost edificate aceste construcţii. Obligaţia de ridicare a construcţiilor reprezintă o obligaţie de a face, care poate constitui obiect al unei cereri de chemare în judecată în temeiul art. 1073 şi art. 1077 C. civ.

Pe fond, cererea a fost apreciată ca întemeiată, întrucât din concluziile raportului de expertiză a rezultat că pe acest teren există mai multe construcţii, respectiv grup sanitar-construcţia C3, o platformă betonată cu destinaţia terasă de vară, organizare de şantier, cu privire la care apelantul-reclamant a declarat că nu insistă în soluţionarea cererii, precum şi o construcţie din lemn identificată la poziţia C2 pe planul de situaţie - anexă la raport. Totodată, în raport se menţionează că pârâtul ocupă în întregime terenul aparţinând reclamantului.

Fiind posesorul terenului, în persoana pârâtului se creează o prezumţie relativă, în sensul că el este şi cel care a edificat construcţiile existente pe acest teren, fapt, de altfel, necontestat de către pârât, iar reaua sa credinţă la edificarea lucrărilor este incontestabilă faţă de faptul că între pârât şi autorul reclamantului, S.E.R., a existat un proces promovat de acesta din urmă, pe cale de ordonanţă preşedinţială, prin care a solicitat obligarea pârâtului S. să-i permită accesul pe proprietatea sa, acţiune admisă în urma Deciziei nr. 529 din 15 aprilie 2002.

De asemenea, între aceleaşi părţi există şi un litigiu de grăniţuire privind proprietăţile lor, ceea ce înseamnă că pârâtul nu poate fi considerat un constructor de bună-credinţă din perspectiva dispoziţiilor art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ.

În ceea ce priveşte pretenţiile de obligare a pârâtului la plata contraechivalentului lipsei de folosinţă a terenului, prima instanţă a respins în mod corect acest capăt de cerere. Ocuparea abuzivă a unui teren reprezintă, fără îndoială, o faptă ilicită, condiţie premisă pentru atragerea răspunderii civile delictuale a unei persoane care acţionează în acest fel. Cu toate acestea, fapta ilicită şi atitudinea culpabilă a persoanei care a acţionat ilicit, nu sunt condiţii suficiente pentru acordarea despăgubirilor băneşti pretinse. Alături de aceste condiţii, angajarea răspunderii civile delictuale presupune existenţa unui prejudiciu şi a unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, conform art. 998 C. civ. Prejudiciul, la rândul său, trebuie să aibă un caracter cert, atât în ceea ce priveşte existenţa, cât şi posibilitatea de evaluare.

Reclamantul a solicitat acordarea sumei de 1.000.000.000 lei, menţionând în susţinerea cererii că a fost împiedicat să construiască pe terenul în discuţie, dar nu a dovedit nici existenţa unui asemenea prejudiciu şi nici întinderea lui, pentru a putea fi evaluat.

Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cereri de recurs (I) la data de 5 martie 2008, pârâtul S.P.C. si (II) la data 7 martie 2008 pârâta SC T.P.G. SRL, prin care au criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:

(I) În ceea ce priveşte cererea de recurs formulată de pârâtul S.P.C. - întemeiată formal în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. - criticile de nelegalitate au vizat următoarele aspecte:

Instanţa a încălcat formele de procedură, în sensul ca nu a fost citat în proces şi Municipiul Bucureşti, prin primar general, căruia îi aparţine terenul de la nr. X. Instanţa avea obligaţia să pună în vedere reclamantului să precizeze cadrul procesual corect, numai aşa se putea ajunge la o soluţie legală şi temeinică.

S-a susţinut că Decizia atacată cuprinde motive contradictorii - deşi recurentul a arătat că nu cunoaşte cine a edificat pe teren construcţiile în litigiu, nu s-a efectuat nici o probă pentru aflarea adevărului.

S-a susţinut că în mod nelegal pârâta SC T.P.G.I. SRL a fost scoasă din cauză, deşi raportul juridic în ceea ce priveşte contractul de închiriere teren este între Municipiul Bucureşti şi această societate.

Instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a actului juridic dedus judecaţii, obligându-l în mod nelegal pe acesta să ridice de pe teren construcţiile în litigiu, efectuate de Municipiul Bucureşti.

Cu privire la anularea ca netimbrat a apelului, a arătat că instanţa avea obligaţia de a indica o taxă de timbru corectă şi de a acorda termenul solicitat recurentului pentru lipsa de apărare. In raport de obiectul procesului, taxa de timbru trebuia să se refere la obligaţia de a face şi nicidecum la acţiunea în revendicare.

(II) În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâta SC T.V.G. SRL, Decizia a fost criticată sub următoarele aspecte:

S-a susţinut excepţia lipsei de calitate procesuală activă a reclamantului A.M.P., întrucât la data de 13 august 2007, reclamantul a înstrăinat prin actul autentic de vânzare-cumpărare nr. 2563/2007 terenul situat în Bucureşti, numitului T.V.A., persoana care a preluat imobilul-teren ce formează obiectul acţiunii de revendicare de faţă. Cumpărătorul nu a fost introdus în cauză în faţa instanţei de apel, astfel încât, faţă de reclamantul iniţial, nu se mai justifică judecarea cererii de chemare în judecată.

Cu prioritate, sub aspectul excepţiei lipsei calităţii procesuale active, este important de reţinut că instanţa de apel a clarificat situaţia raporturilor juridice dintre părţi la momentul deducerii lor în faţa primei instanţe de judecată.

Astfel, a apreciat în termeni expreşi că este incontestabil dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului în litigiu, dovedit de acesta prin tidul de proprietate depus la dosar - contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5027 din 15 decembrie 2003, act translativ de proprietate prin care reclamantul a dobândit o suprafaţă de teren de 257,35 mp, situată în Bucureşti, drept confirmat şi de hotărârea primei instanţe care nu mai poate fi dezbătută sub acest aspect, ca urmare anulării apelului declarat de către pârât.

În continuarea raţionamentului său juridic, instanţa de apel, în circumstanţele specifice litigiului pendinte, a consemnat judicios că reclamantul este singurul în măsură să aleagă modalitatea procedurală prin care înţelege să-şi valorifice pretenţiile sale - efect al principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil - neputând fi obligat să promoveze o acţiune pe cale separată de cea înregistrată în prezentul dosar, în condiţiile în care cererea de ridicare a construcţiilor este o cerere accesorie, deci care depinde de soluţionarea capătului principal privind revendicarea terenului pe care au fost edificate aceste construcţii.

Împrejurarea că, după momentul pronunţării hotărârii instanţei de apel, s-a produs dovada înstrăinării imobilului de către reclamant, reprezintă o chestiune de opozabilitate/inopozabilitate a hotărârii judecătoreşti, ce vizează exclusiv situaţia reclamantului, fără nici consecinţă asupra raporturilor juridice litigioase, dezlegate deja prin puterea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii.

Acestea sunt considerentele pentru care excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost respinsă ca neîntemeiată.

Cererile de recurs sunt nefondate pentru următoarele considerente:

(I) Cererea de recurs formulată de pârâtul S.P.C. va fi respinsă, pentru următoarele considerente.

Prin Decizia civilă nr. 773/ A din 4 decembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a anulat, ca netimbrat, apelul pârâtului.

Faţă de această situaţie, criticile recurentului-pârât nu puteau viza decât exclusiv soluţia de anulare a apelului ca netimbrat, ceea ce în cauză s-a şi întâmplat, sub acest aspect invocându-se împrejurarea că instanţa avea obligaţia de a indica o taxă de timbru corectă, de a acorda termenul solicitat recurentului pentru lipsa de apărare, respectiv, în raport de obiectul procesului, de a calcula taxa de timbru cu referire la obligaţia de a face şi nicidecum la acţiunea în revendicare.

Toate aceste critici nu pot fi primite întrucât, instanţa de apel, clarificând prioritar raportul juridic dedus judecăţii din perspectiva obiectului şi temeiului juridic al acţiunii, a statuat, în mod riguros, asupra obligaţiei concrete de plată a cheltuielilor de judecată.

S-a consemnat astfel că, în raport de valoarea imobilului în litigiu, rezultată din contractul de vânzare-cumpărare ce reprezintă titlul de proprietate al reclamantului, s-a stabilit în sarcina pârâtului obligaţia de a plăti o taxă judiciară de timbru de 4.246,26 lei, conform art. 11, cu referire la art. 2 din Legea nr. 146/1997, modificată şi completată, taxă reactualizată prin Normele Metodologice ale C. fisc, respectiv 5 lei timbru judiciar.

Deşi acesta a fost încunoştinţat despre obligaţia de plată a sumelor de bani datorate, acordându-se în acest sens un termen de judecată, pârâtul nu a îndeplinit obligaţia de achitare a taxei judiciare de timbru şia timbrului judiciar, nedepunând dovezi de plată şi neaplicând timbrul judiciar mobil.

Criticile referitoare la pretinsa încălcare a formelor de procedură - în sensul că nu a fost citat în proces şi Municipiul Bucureşti, prin primar general, căruia i-ar aparţine terenul de la nr. X - la aprecierea eronată a probelor administrate în cauză, la interpretare greşită a actului juridic dedus judecaţii, toate acestea sub aspectul proprietăţii şi individualizării limitelor proprietăţii în litigiu, reprezintă critici exercitate omisso medio, ceea ce înseamnă imposibilitatea analizării lor în recurs.

(II) Recursul formulat de pârâta SC T.P.G. SRL nu este întemeiat, întrucât, pe de o parte, considerentele ce vizează aspectele de probaţiune a proprietăţii imobilului în litigiu nu pot fi analizate în recurs, dat fiind, în principal, invocarea lor omisso medio, pe de altă parte, excepţia lipsei de calitate procesuală activă a reclamantului A.M.P. a fost deja analizată şi soluţionată ca motiv de ordine publică, dispozitivul hotărârii pronunţate reflectând această situaţie.

Pentru toate aceste considerente de fapt si de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile formulate de pârâţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE

Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active.

Respinge recursurile declarate de pârâţii S.P.C. şi SC T.P.G. SRL împotriva Deciziei civile nr. 773/ A din data de 04 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 decembrie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 6657/2010. Civil. Pretenţii. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 6341/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 6617/2010. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 6617/2010. Civil