ICCJ. Decizia nr. 6657/2010. Civil. Pretenţii. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr.6657/2010

Dosar nr. 14353/3/2007

Şedinţa publică din 9 decembrie 2010

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă la 25 septembrie 2006, reclamanţii P.M., C.E.M. şi I.D.I., au chemat în judecată pârâtul C.C.P., în calitate de reprezentant al firmei SC C.D.S. SRL, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 RON lunar, reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 2, începând cu data de 02 iunie 2000 şi până la rămânerea definitivă a hotărârii.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii defunctei I.M., care a deţinut bunul, iar imobilul a fost naţionalizat abuziv în temeiul Decretului nr. 92/1950.

După apariţia Legii nr. 112/1995, reclamanţii au solicitat restituirea în natura a imobilului, cerere care nu a primit nici un răspuns, iar în luna decembrie 1991, chiriaşii care ocupau corpul D al imobilului au fost mutaţi în corpul A, iar corpul D a fost transformat ilegal în spaţiu comercial şi închiriat către SC A.C. SRL.

Prin sentinţa civilă nr. 9586 din 18 septembrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin Decizia civilă nr. 499 din 17 februarie 1998 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, reprezentanţii statului au fost obligaţi să încheie contract de vânzare - cumpărare pentru acest spaţiu comercial cu SC A.C. SRL, contract care s-a şi încheiat purtând nr. 2589 din 08 septembrie 1998.

Ulterior, prin Decizia civilă nr. 2022 din 20 noiembrie 1998 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus rejudecarea cauzei, astfel încât prin Decizia civilă nr. 181 din 20 ianuarie 1999 s-a schimbat în tot hotărârea instanţei de fond, iar acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată. Aceasta hotărâre a rămas definitivă şi irevocabila prin Decizia civilă nr. 1246 din 10 iunie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti şi, în consecinţă, faţă de prevederile art. 3791 C. proc. civ. orice act de executare tăcut în temeiul hotărârii judecătoreşti casate era desfiinţat de drept. Cu toate acestea, reprezentanţii firmei SC A.C. SRL au vândut spaţiul comercial pârâtului C.C. prin contractul de vânzare - cumpărare din 02 iunie 2000.

La data de 27 aprilie 2000, reclamanţii au introdus o acţiune în revendicare, restrânsă ulterior la constatarea nulităţii contractelor din 02 iunie 2000, acţiune care, deşi a fost respinsă, a constatat calitatea reclamanţilor de moştenitori legitimi şi faptul că imobilul a fost preluat abuziv.

În urma admiterii apelului, prin Decizia civilă nr. 3591 din 26 februarie 2004, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. 1589/1998, încheiat între stat şi SC A.C. SRL şi, pe cale de consecinţa, şi a contractului din 02 iunie 2000, astfel cum rezultă din considerentele deciziei menţionate şi prin care s-a dispus obligarea reprezentanţilor SC A.C. SRL, să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în cauză.

Au mai arătat reclamanţii că, deşi l-au notificat pe pârât încă din data de 02 martie 2004, acesta a refuzat să elibereze imobilul, astel că au fost nevoiţi să formuleze, în contradictoriu cu acesta, acţiune ce a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 448 din 18 ianuarie 2006, rămasă definitivă şi irevocabilă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 23 alin. (4)¹ şi art. 45³ din legea 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, art. 480 şi urm. C. civ.

La termenul de judecată din 30 octombrie 2006, reclamanţii au depus la dosar note de şedinţă prin care au invocat excepţia puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 448 din 18 ianuarie 2006 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti definitivă prin Decizia civilă nr. 1303 din 06 iulie 2006, hotărâri din care rezultă că încă din aprilie 2000 pârâtul a luat cunoştinţă că statul nu era proprietar şi, pe cale de consecinţă nici SC A.C. SRL, iar conform art. 1429 C. civ., art. 25 din Legea nr. 114/1996, proprietarul are dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului de la data când deţinătorul a luat cunoştinţă de hotărârea prin care s-a stabilit că bunul nu aparţine statului, despăgubiri care se cuvin proprietarului chiar dacă deţinătorul a făcut unele amenajări.

La data de 27 noiembrie 2006, reclamanţii au depus la dosar cerere de introducere în cauză a pârâtei SC C.D.S. SRL, arătând că solicită obligarea în solidar a pârâţilor, la plata despăgubirilor solicitate.

Prin sentinţa civilă nr. 1731 din 07 martie 2007, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cererea s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, iar la termenul din 04 iunie 2007, reclamanţii au solicitat introducerea în cauză şi a numitei C.A.D., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa aceasta să fie obligată în solidar cu ceilalţi pârâţi la plata lipsei de folosinţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1535 din 10 decembrie 2007 a fost respinsă acţiunea astfel formulată şi completată, instanţa reţinând că, în cauză nu s-a dovedit reaua credinţă a pârâţilor posesori, aceştia deţinând un just titlu, respectiv contractul de vânzare cumpărare care a avut drept scop să transfere proprietatea, dar nu şi-a putut îndeplini scopul din cauză că (aşa cum s-a constatat ulterior) nu era pe deplin valabil, întrucât bunul a fost dobândit de la altul decât adevăratul proprietar.

S-a mai reţinut că, în situaţia în care s-ar impune restituirea fructelor civile (despăgubirea ce ar reprezenta chiria), este necesar a se avea în vedere că reclamanţii solicită suma pretinsă de la pârâţi în solidar pe perioada 02 iunie 2000 - 03 decembrie 2007. Ori, pârâtul C.C.P. a deţinut imobilul în baza unui contract de vânzare cumpărare care nu a fost desfiinţat, ceea ce prezumă valabilitatea titlului, iar acest titlu de proprietate a fost analizat abia în cadrul unei acţiuni în revendicare admise prin sentinţa civilă nr. 448 din 18 ianuarie 2006 Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, prin care nu s-a reţinut reaua credinţă a acestuia, ci doar faptul că titlul emană de la un vânzător al cărui titlu a fost viciat.

Prin urmare de la această dată se poate spune că s-a născut dreptul la acţiune, când s-a constatat că reclamantele sunt adevăratele proprietare. Însă, ulterior acestei date, la aceeaşi adresă a fost intabulat pe numele pârâtei C.A.D., dreptul de proprietate asupra corpului D, cu titlu de construcţie la PII/5, iar în prezent dreptul de proprietate al reclamantelor nu a fost intabulat, iar în imobil aflându-se şi pârâtele C.A.D. şi SC C.D.S. SRL, raportat la care nu a fost soluţionat niciun litigiu.

Împotriva sentinţei civile nr. 1535 din 10 decembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă au declarat apel reclamanţii, susţinând că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că pârâţii au posedat imobilul în baza unui just titlu, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare din 02 iunie 2000, întrucât aceştia au fost de rea-credinţă chiar de la data de 02 iunie 2000, când au încheiat contractul de vânzare - cumpărare, deoarece prin minime diligente puteau afla că vânzătorul SC A.C.S. nu mai era proprietar la data respectivă, aşa cum rezultă din Decizia civilă nr. 2022 din 20 noiembrie 1998 a Curţii de Apel Bucureşti, Decizia civilă nr. 181/ A din 20 ianuarie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, precum şi Decizia civilă nr. 1246 din 10 iunie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă.

Instanţa de fond a apreciat greşit şi faptul că buna credinţă a pârâţilor ar fi încetat în momentul introducerii cererii de chemare în judecată, pentru că în realitate aceştia au fost de rea-credinţă încă de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 02 iunie 2000, cu atât mai mult cu cât la momentul respectiv exista pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, dosarul de fond 2539/2000 în care C.C.P. a dobândit calitatea de pârât, dosar care s-a continuat cu judecata în apel la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care a pronunţat Decizia civilă nr. 359/ A din 26 februarie 2004, în ale cărei considerente s-a reţinut că: pârâta SC A.C.S. a eludat şi dispoziţiile Legii nr. 112/1995 prin vânzarea în cascadă a imobilului aferent corpului D, deşi acesta nu avea dreptul să vândă timp de 10 ani; lovit de nulitate absolută este şi contractul încheiat de SC A.C.S. şi intervenientul C.C.P.; contractul de vânzare cumpărare din 02 iunie 2000 este nul absolut, deoarece imobilul făcea obiectul litigiului încă de la data de 27 aprilie 2000, astfel că vânzarea lui la data de 02 iunie 2000 nu se putea face.

În ceea ce priveşte aprecierea instanţei de fond - cu referire la pârâta C.A.D. - în sensul că împotriva acesteia nu a fost formulată acţiune în revendicare, iar titlul său de proprietate nu a fost desfiinţat prin nici o hotărâre judecătorească, astfel că în ceea ce o priveşte pe aceasta acţiunea formulată nu este întemeiată, consideră apelanţii că este rezultatul unei erori, fiind cunoscut faptul că acţiunea în revendicare este o acţiune reală, iar efectele unei astfel de hotărâri duc la considerarea titlului nepreferat ca fiind caduc, neavând nici o relevanţă dacă în acţiunea în revendicare a fost sau nu chemată în judecată şi soţia lui C.C.P. De asemenea, este cunoscut şi faptul că într-o acţiune în revendicare este analizată numai situaţia de drept, respectiv comparaţia celor două titluri de proprietate ale autorilor părţilor din proces, fără a se analiza şi situaţia de fapt, ceea ce înseamnă că nu trebuie stabilită buna sau reaua-credinţă a pârâtului.

O altă eroare a instanţei de fond este - în susţinerea apelanţilor - aceea de a fi reţinut că până la data de 10 decembrie 2007, când s-a pronunţat hotărârea atacată prin apelul de faţă, dreptul acestora de proprietate nu a fost intabulat, deoarece există depus în dosarul cauzei încheierea nr. 859195 din 07 iunie 2007 a O.C.P.I.B., sect. 2 prin care s-a admis intabularea dreptului de proprietate al acestora asupra imobilului în litigiu, cu titlu de constatare, PII/6, 7 şi 8.

Prin Decizia civilă nr. 198/ A din 19 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, instanţa a constatat caracterul fondat al acestuia, considerând că instanţa de fond în mod greşit a analizat situaţia litigioasă dintre părţi în contextul reglementării relative la restituirea, către proprietar, a fructelor civile (culese sau nu) de către posesorul neproprietar al unui bun frugifer, respectiv al art. 485 - 487 C. civ., căci în speţă nu erau pretinse asemenea fructe produse de bunul imobil, respectiv nu se imputa pârâţilor o mărire a patrimoniului, ci se reclama numai despăgubirea proprietarilor pentru atingerea adusă dreptului lor de proprietate.

Având în vedere caracterul devolutiv al căii de atac a apelului, curtea a analizat pretenţiile reclamanţilor în contextul răspunderii civile delictuale şi a reţinut că, prin Decizia civilă nr. 359/2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a, irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2589/1998, dispunându-se obligarea SC A.C. SRL să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie imobilul spaţiu comercial situat în Bucureşti, sector 2.

Pârâţii-intimaţi C.A.D. şi C.C.P. au cumpărat acelaşi imobil de la SC A.C. SRL prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2043 din 02 iunie 2000, instanţa nefiind învestită cu analizarea valabilităţii acestui act juridic.

Pârâtul C.C.P. a participat în acel proces, însă introducerea lui în proces s-a realizat la solicitarea SC A.C. SRL (care a arătat că a vândut acestuia imobilul), iar nu în considerarea vreunei cereri a reclamanţilor care să vizeze stabilirea existenţei sau nu a vreunui drept al acestuia în legătură cu imobilul ce îl cumpărase.

Instanţa de apel a reţinut că reaua credinţă a pârâtului trebuie considerată începând cu data la care reclamanţii l-au acţionat în judecată prin acţiunea în revendicare prin comparare de titluri (26 octombrie 2005), pentru că de la acest moment aceştia au înţeles să conteste legitimitatea posesiei pe care o exercita în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2000, opunându-i propriul titlu de proprietate.

S-a mai reţinut că pârâtele C.D.A. şi SC C.D.S. nu au fost părţi în litigiul în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 448/2006 şi nici nu sunt succesori cu titlu particular faţă de pârâtul C.C.P.

Pârâta SC C.D.S. SRL a fost numai un detentor precar al imobilului, având folosinţa acestuia în temeiul unui contract de comodat încheiat în anul 2002 cu pârâţii persoane fizice, astfel că numai pârâtul C.C.P., a fost singurul care a continuat să reţină bunul după momentul la care a fost chemat în judecată de reclamanţi în acţiunea în revendicare şi a avut o conduită culpabilă, de vreme ce reclamanţii i-au solicitat în mod repetat să le respecte dreptul de proprietate şi să conformeze sentinţei civile nr. 448/2006, iar el a refuzat să dea curs acestor solicitări până la momentul punerii în executare silită a acestei hotărâri judecătoreşti.

Instanţa de apel a concluzionat că, pentru perioada cuprinsă între momentul la care reclamanţii au acţionat în judecată pârâtul prin acţiunea în revendicare (26 octombrie 2005) şi acela la care imobilul a fost eliberat (10 iunie 2008), sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Astfel, instanţa a admis apelul reclamanţilor a dispus schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul obligării pârâtului C.C.P. la plata către reclamanţi a sumei de 90.296,5 lei cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă asupra imobilului în perioada 26 octombrie 2005 - 10 iunie 2008.

În ce priveşte apărarea pârâţilor persoane fizice referitoare la împrejurarea că ar fi efectuat o serie de îmbunătăţiri ce au sporit semnificativ valoarea imobilului, instanţa a reţinut că aceştia nu au investit instanţa cu o cerere (reconvenţională) prin care să solicite stabilirea unui asemenea drept de creanţă şi, eventual, compensarea acestuia cu cel pretins de reclamanţi.

Împotriva Deciziei civile nr. 198/ A din 19 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, au declarat recurs atât reclamanţii C.E.M., I.I.D. şi P.M., cât şi pârâtul C.C.P.

Prin cererea de recurs, reclamanţii au arătat că instanţa de apel a încălcat grav autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti, definitive şi irevocabile, pronunţate între anii 1998-2005, prin care, susţin aceştia, s-a stabilit că ei sunt singurii proprietari ai bunului, iar dreptul lor de proprietate, precum şi dreptul la obţinerea fructelor civile corelative, au fost încălcate.

Mai arată că în mod greşit s-a reţinut de instanţa de apel că în dispozitivul hotărârilor pronunţate anterior nu se regăseşte vreo dispoziţie relativă la dreptul de proprietate al pârâţilor C.A.D. şi SC C.D.S. SRL căci, obiectul acţiunii de faţă nu este constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului, ci pretenţii, respectiv contravaloarea lipsei de folosinţă.

De asemenea, instanţa de apel a ignorat faptul au mai fost introduşi în cauză şi SC C.D.S. SRL, precum şi C.A.D. în calitate de pârâţi.

Mai arată că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat cu privire la calitatea de pârât a lui C.C.P., astfel cum rezultă din Decizia civilă nr. 359/ A din 26 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă şi irevocabilă.

Concluzionează că instanţa de apel trebuia să acorde suma calculată în expertiză, respectiv 605.756,24 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pentru perioada 2 iunie 2000 - 10 iunie 2008.

La termenul din 9 decembrie 2010, avocatul pârâtului a arătat instanţei că înţelege să invoce un motiv de ordine publică, motiv suplimentar de recurs, şi anume art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât reclamanţii, în baza principiului disponibilităţii consacrat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ, au înţeles să cheme în judecată pârâtul C.C.P. exclusiv în calitate de reprezentant legal al SC C.D.S. SRL, şi nu în nume personal, în calitate de persoană fizică, acesta fiind cadrul procesual ales de aceştia, însă instanţa de apel a soluţionat pricina modificând calităţile părţilor, diferit de modul în care reclamanţii au înţeles să învestească instanţa.

Recursul pârâtului a fost încadrat în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Se susţine astfel, că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât, în opinia curţii de apel, reaua-credinţă a pârâtului a început la data de 26 octombrie 2005 când a fost introdusă acţiunea în revendicare, şi se finalizează la 11 iunie 2008 când hotărârile judecătoreşti au fost executate silit, însă reţine că, prin Decizia civilă nr. 359/A/2004 a Curţii de Apel Bucureşti nu s-a stabilit nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare pe care pârâtul şi soţia sa l-au încheiat cu SC A.C. S.N.C., şi nici nu s-a stabilit o preferinţă a dreptului de proprietate al reclamanţilor raportat la dreptul similar conferit de acel contract.

Instanţa de apel, reţinând că hotărârile judecătoreşti pronunţate în contradictoriu cu pârâtul nu sunt opozabile şi pârâtei C.A.D. care nu a avut o conduită culpabilă, trebuia să arate, per a contrario, de ce acelaşi titlu nu legitimează deţinerea imobilului cu bună-credinţă a pârâtului până la rămânerea irevocabilă a hotărârii privind revendicarea imobilului.

Cu privire la motivarea necorespunzătoare a hotărârii, pârâtul arată că Decizia criticată nu motivează de ce este angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtului la 26 octombrie 2005, instanţa nearătând în ce măsură, la acea dată, acesta a atins un drept subiectiv sau interes legitim al reclamanţilor cu vinovăţie, pentru că, până la acea dată, nu se stabilise dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului şi obligarea la restituire.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul arată că, fără temei legal, instanţa de apel a stabilit că reclamanţii au fost prejudiciaţi, întrucât, susţine acesta, a dobândit şi deţinut imobilul în baza unui titlu care nu a fost desfiinţat, astfel că nu era obligat la despăgubiri pentru perioada 26 octombrie 2005 - 14 februarie 2007.

În mod greşit, instanţa de apel a analizat cererea reclamanţilor din perspectiva răspunderii civile delictuale, încălcându-se principiul disponibilităţii părţilor, câtă vreme aceştia şi-au argumentat acţiunea introductivă pe îmbogăţirea fără justa cauză.

Mai arată că, chiar dacă era angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtului, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre contrară doctrinei şi practicii judiciare în materie, potrivit căreia, caracterul ilicit al faptelor este înlăturat şi nu mai dă loc la despăgubiri când o persoană îşi exercită dreptul său. Acţiunea prin care se solicita contravaloarea lipsei de folosinţă a bunurilor restituite persoanelor îndreptăţite în temeiul legilor referitoare la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, poate fi promovată numai după rămânerea definitivă şi irevocabilă a deciziei entităţii deţinătoare sau a hotărârii judecătoreşti.

Mai arată că, n-a existat niciun motiv de natură să formeze convingerea că dreptul său de proprietate nu beneficiază de ocrotirea consacrată de art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie şi nici de egalitatea în drepturi prevăzută de art. 14 din Convenţie.

Nu exista niciun text al legii române sau al Convenţiei care să prevadă că statul, care a luat măsura abuzivă a preluării bunurilor să fie exonerat de plata echivalentului lipsei de folosinţă, şi consideră că este nelegal şi inechitabil ca acţiunea să fie îndreptată doar împotriva pârâtului, iar proprietarul să redobândească un bun de o valoare mult mai mare decât cel preluat de stat.

Recursul reclamanţilor urmează a fi anulat ca netimbrat din considerentele ce se vor expune în continuare.

Neîndeplinirea obligaţiilor legale de timbrare este de natură a împiedica discutarea oricăror alte chestiuni privind cauza de faţă, în temeiul art. 137 şi 316 C. proc. civ.

Conform măsurii dispuse de instanţă prin încheierea din 16 septembrie 2010, reclamanţii erau obligaţi achite taxa de timbru aferentă cererii de recurs, însă aceştia nu s-au conformat.

În raport de dispoziţiile legale aplicabile în materie, respectiv art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi art. 3 şi art. 9 din OG nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, cu modificările ulterioare, taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar se plătesc anticipat.

În condiţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, instanţele judecătoreşti pot reţine cereri sau acţiuni netimbrate sau insuficient timbrate, obligând partea să plătească taxele până la primul termen de judecată. Neîndeplinirea acestei obligaţii se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, dispoziţii incidente şi în cazul neaplicării timbrului judiciar.

Susţinerile apărătorului reclamanţilor că au fost scutiţi de plata taxei de timbru într-o altă fază procesuală, nu au nici o relevanţă atâta timp cât instanţa supremă nu a fost învestită cu soluţionarea vreunei cereri de reexaminare în vederea scutirii de la achitarea acestei obligaţii.

Cum în cauză, recurenţii-reclamanţi nu s-au conformat îndeplinirii obligaţiei legale de plată a taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar prevăzută de actele normative mai sus menţionate, recursul acestora va fi anulat ca netimbrat.

Cu privire la recursul declarat de pârâtul C.C.P., din analizarea acestuia prin prisma criticilor invocate, încadrate în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu poate fi primit pentru considerentele ce succed:

La termenul din 9 decembrie 2010, avocatul pârâtului a arătat instanţei că înţelege să invoce un motiv de ordine publică, motiv suplimentar de recurs, şi anume art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât reclamanţii, în baza principiului disponibilităţii consacrat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., au înţeles să cheme în judecată pârâtul C.C.P. exclusiv în calitate de reprezentant legal al SC C.D.S. SRL, şi nu în nume personal, în calitate de persoană fizică, acesta fiind cadrul procesual ales de aceştia, însă instanţa de apel a soluţionat pricina modificând calităţile părţilor, diferit de modul în care reclamanţii au înţeles să învestească instanţa.

Motivul apreciat de apărătorul pârâtului ca fiind de ordine publică este încadrat de acesta în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Or, critica pârâtului referitoare la modificarea de către instanţă a cadrului procesual ales de reclamanţi, a fost încadrată de către apărătorul acestuia în motivul de prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., astfel că nu avem de-a face cu analizarea unui motiv de ordine publică, ci cu un motiv de nelegalitate pe care pârâtul a înţeles să-l invoce tardiv.

Totuşi, chiar dacă am analiza susţinerea referitoare la modificarea calităţii părţilor, am constata că această critică nu poate fi primită, câtă vreme pârâtului C.C.P. i s-a stabilit calitatea de către instanţele inferioare, iar el nu a înţeles să o conteste, rămânând în pasivitate până la această etapă procesuală, iar în raport de dispoziţiile art. 294 si 316 C. proc. civ., în calea de atac nu se poate schimba calitatea părţilor.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pârâtul a susţinut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii.

Împrejurarea că s-a reţinut de către instanţa de apel că, prin Decizia civilă nr. 359/A/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a, nu s-a stabilit nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2043 din 2 iunie 2000 (încheiat de pârât şi pârâta C.A.D. cu SC A.C. S.N.C.), iar sentinţa civilă nr. 448/2006 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti s-a pronunţat doar în contradictoriu cu pârâtul, neconstatându-se o atitudine culpabilă a pârâtei C.A.D. până la rămânerea irevocabilă a hotărârii privind revendicarea imobilului, nu poate duce la concluzia că, prin analogie, nici pârâtul, în calitatea sa de soţ, nu a avut o conduită culpabilă.

Având în vedere că prin Decizia civilă nr. 448 din 18 ianuarie 2006 s-a soluţionat acţiunea în revendicare a reclamanţilor împotriva pârâtului, în mod corect instanţa de apel a reţinut că efectele acestei hotărâri nu generează obligaţii şi faţă de pârâtele C.A.D. şi SC C.D.S. SRL, acestea nefiind părţi în acest litigiu, şi nici succesori cu titlu particular ai pârâtului, mai mult cu cât inopozabilitatea acestei hotărâri judecătoreşti faţă de pârâta C.A.D. a fost constatată cu autoritate de lucru judecat prin hotărâri judecătoreşti ulterioare, iar societatea pârâtă a fost un simplu detentor precar al imobilului, în baza unui contract de comodat.

Faţă de aceste aspecte, în mod just instanţa de apel a concluzionat că doar pârâtul are o conduită culpabilă, de vreme ce reclamanţii i-au solicitat respectarea dreptului de proprietate şi a dispoziţiilor sentinţei civile nr. 448/2006, însă acesta nu s-a conformat.

În mod judicios s-a reţinut că, deşi era vorba despre un bun comun al pârâţilor-soţi, nu se poate reţine că soţia a fost reprezentată juridic în proces de mandatarul său-soţ, întrucât nu operează prezumţia de mandat tacit decât în situaţia în care era vorba de acte de administrare făcute de celălalt soţ.

Mai mult, atâta timp cât pârâta C.A.D. nu a figurat în calitate de parte, în litigiile purtate în contradictoriu cu soţul ei, pârâtul C.C.P., astfel că aceasta nu putea să invoce autoritatea de lucru judecat a acestor hotărâri, decât dacă acestea îi profitau.

Aşa fiind, se constată că hotărârea atacată nu cuprinde motive contradictorii, astfel cum induce pârâtul.

În ceea ce priveşte nemotivarea hotărârii, se observă că nici această critică nu poate fi primită.

Dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ. prevăd care sunt elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar.

În acest sens, pct. 5 al textului menţionat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea clară, convingătoare şi pertinentă a hotărârii constituie o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, iar nerespectarea dispoziţiilor legale arătate face ca hotărârea să fie nelegală.

În speţă, hotărârea instanţei de apel arată, in extenso, în ce împrejurări a fost antrenată răspunderea civilă delictuală a pârâtului, fiind detaliate motivele care au dus la concluzia că acesta a avut o conduită ilicită, arătând dispoziţiile legale aplicabile şi modul de interpretare a acestora raportat la cauza de faţă, îndeosebi datorită faptului că reclamanţii i-au solicitat respectarea dreptului de proprietate şi a dispoziţiilor sentinţei civile nr. 448/2006 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, prin care pârâtul a fost obligat să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor imobilul, dispunându-se, totodată, radierea înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtului, însă acesta nu s-a conformat, recurgându-se, astfel, la procedura executării silite.

Cum acţiunea în revendicare finalizată prin sentinţa menţionată, a fost introdusă la data de 26 octombrie 2005, dată la care reclamanţii au înţeles să conteste, prin comparare de titluri, legimitatea posesiei pârâtului exercitată în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2000, în mod just s-a reţinut că numai de la acea dată conduita pârâtului este una ilicită.

Nici criticile ce se subsumează motivului de recurs încadrat de către pârât în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Astfel, susţine pârâtul, acesta a fost greşit obligat la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă pentru perioada 26 octombrie 2005 - 14 februarie 2007, câtă vreme acesta deţinea imobilul în baza unui titlu de proprietate ce nu a fost desfiinţat.

Or, chiar dacă prin Decizia civilă nr. 359/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2589/1998, instanţa nefiind învestită şi cu anularea actului subsecvent, respectiv a actului de transmitere a proprietăţii nr. 2043 din 2 iunie 2000, nu trebuie omis faptul că, ulterior acestei date, reclamanţii au fost nevoiţi să pornească un nou demers judiciar, iniţiat la data de 26 octombrie 2005, finalizat prin sentinţa civilă nr. 448 din 18 ianuarie 2006 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Procedând la compararea titlurilor părţilor din noul demers iniţiat, instanţa a constatat că titlul reclamanţilor este în mod cert preferabil, deoarece titlul autorului pârâtului fusese desfiinţat, provenind de la un non dominus, iar statul, la rândul său, preluase imobilul abuziv.

Acţiunea în revendicare, fiind soluţionată prin comparare de titluri conform art. 480 C. civ., nu putea fi paralizată de buna-credinţă a subdobânditorilor, astfel că, alegaţiile referitoare la buna/reaua credinţă a recurentului-pârât nu pot fi reţinute.

Aşadar, ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, reclamanţii au fost cei care au avut titlul de proprietate preferabil, mai bine caracterizat, astfel că nu mai era o necesară promovarea unei noi acţiuni prin care să se constate nevalabilitatea titlului pârâtului.

Recurentul-pârât a mai susţinut, în motivele de recurs, că, în mod greşit instanţa de apel a analizat cererea reclamanţilor din perspectiva răspunderii civile delictuale, încălcându-se principiul disponibilităţii părţilor.

Împrejurarea că reclamanţii au indicat un alt temei juridic nu are relevanţă în cauză, din moment ce instanţa, în raport de dispoziţiile art. 84 C. proc. civ., precum şi din perspectiva rolului devolutiv al apelului, a expunerii de motive ale cererilor formulate de reclamanţi, a probatoriilor administrate, a analizat pretenţiile acestora în contextul răspunderii civile delictuale.

Instanţa de apel a observat, în mod just, în conformitate cu prevederile art. 84 coroborat cu art. 129 alin. (5) C. proc. civ., caracterul subsidiar al cererii reclamanţilor faţă de acţiunea în revendicare promovată anterior de aceştia.

Recurentul-pârât mai susţine că, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre contrară doctrinei şi practicii judiciare în materie, potrivit căreia, caracterul ilicit al faptelor este înlăturat şi nu mai dă loc la despăgubiri când o persoană îşi exercită dreptul său.

Se observă că acesta omite faptul că a fost obligat la contravaloarea lipsei de folosinţă până la data de 10 iunie 2008, dată la care s-a finalizat executarea silită, iar numai după această dată reclamanţii şi-au putut exercita dreptul lor de proprietate.

Critica referitoare la împrejurarea că, o acţiune prin care se solicită contravaloarea lipsei de folosinţă a bunurilor restituite persoanelor îndreptăţite în temeiul legilor referitoare la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, poate fi promovată numai după rămânerea definitivă şi irevocabilă a deciziei entităţii deţinătoare sau a hotărârii judecătoreşti, nu poate fi primită, întrucât reclamanţii au promovat acţiune în revendicare pentru a intra în posesia imobilului, nefiind necesară procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea acestuia, aceştia bucurându-se de un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, reprezentat de sentinţa civilă nr. 448 din 18 ianuarie 2006 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă.

În speţă, reclamanţii şi-au redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în discuţie, pe calea unei acţiuni în revendicare, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, pârâtul fiind obligat să-i restituie în natură imobilul ce-i fusese preluat abuziv conform Decretului nr. 92/1950, iar ca o consecinţă a caracterului accesoriu al acţiunii în despăgubiri, în mod just, în baza art. 998 C. civ., s-a dispus obligarea pârâtului la plata echivalentului lipsei de folosinţă ce a determinat un prejudiciu în patrimoniul reclamanţilor.

Recurentul-pârât beneficiază, contrar susţinerilor sale, de ocrotirea dreptului său de proprietate, conferit de contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu vânzătorul SC A.C. S.N.C., consacrată de art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, însă, ca urmare a evicţiunii produse, acesta are la îndemână, la rândul său, demersuri judiciare pentru a atrage răspunderea autorilor antecedenţi pentru prejudiciul ce l-a suferit.

Nici principiul egalităţii în drepturi prevăzut de art. 14 din Convenţie nu îi este încălcat, statul, care a luat măsura abuzivă a preluării bunurilor nefiind exonerat de plata echivalentului lipsei de folosinţă, însă, aşa cum s-a arătat în considerentele de mai sus, pârâtul are posibilitatea de a iniţia demersuri judiciare în acest sens, ieşind astfel din pasivitate.

În consecinţă, nefiind justificate criticile de nelegalitate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtului va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat reclamanţilor C.E.M., I.I.D., P.M.

Respinge recursul declarat de pârâtul C.C.P. împotriva Deciziei civile nr. 198/ A din 19 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 decembrie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 708/2010. Civil. Expropriere. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 6617/2010. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 6341/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 6617/2010. Civil