ICCJ. Decizia nr. 7140/2010. Civil. Legea 10/2001. Uzucapiune. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7140 /20 12
Dosar nr. 914/35/2010
Şedinţa publică din 21 noiembrie 2012
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 258/C/14.07.2009 a Tribunalului Bihor, secţia civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii V.A. şi V.M. în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Oradea, s-a dispus anularea deciziei nr. 4614 din 22 august 2008 emisă de pârât, s-a constatat că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii pentru cota de 378 părţi din imobilul înscris în CF C1. Oradea, sistată, nr. T1. şi T2., ulterior transcris în CF individual C2. Oradea, cotă ce a aparţinut fostei proprietare tabulare, F.I. A fost obligat pârâtul să emită o decizie, prin care să acorde reclamanţilor despăgubiri pentru cota de proprietate sus-menţionată, despăgubiri constând în bunuri.
Această sentinţă a fost desfiinţată prin decizia civilă nr. 5A din 14 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, în urma admiterii apelului declarat de pârâţii Primăria municipiului Oradea şi Instituţia Primarului municipiului Oradea şi a cererii de aderare la apel formulată de reclamanţi, şi s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă. Instanţa de apel a reţinut că Tribunalul nu a analizat toate cererile formulate în cauză (constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor nr. M1. din 12 martie 1980 eliberat de notariatul de Stat Oradea şi constatarea caracterului abuziv al preluării apartamentului nr. X1. şi a terenului de 174 m.p., de către Statul Român), nu a verificat existenţa unor bunuri disponibile, care să poată fi atribuite acestor părţi în compensare, s-a pronunţat pe altceva decât ce s-a cerut, acordând despăgubiri de pe urma lui F.I., deşi notificarea a fost formulată de reclamanţi, în calitate de legatari universali ai lui F.K.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 177C din 7 iunie 2010, Tribunalul Bihor, secţia civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu intimatul Primarul municipiului Oradea, a dispus anularea deciziei 4614 din 22 august 2008 emisă de acesta, a constatat că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul înscris în CF. C1. Oradea, sistată, nr. T1. şi T2., ulterior transcris în CF. Oradea, care a aparţinut fostului proprietar tabular F.C.
L-a obligat pe pârât să emită o decizie, prin care să acorde reclamanţilor despăgubiri pentru imobilul sus menţionat, şi să plătească reclamanţilor 2.000 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Imobilul înscris în CF nr. C1. Oradea, nr. T1. şi T2., în natură, casă şi teren, a format dreptul de proprietate al numiţilor F.K., în cotă de 1/4 părţi, şi al numitei F.I., 3/4 părţi din 1/2, în calitate de moştenitori ai fostei proprietare F.I., respectiv soţ şi nepoată de fiu, drepturi intabulate în anul 1980 - foaia B, restul cotei de 1/2 fiind proprietatea lui F.K., ca bun comun.
Ulterior, la data de 21 octombrie 1980 - B8 - s-a intabulat dreptul de proprietate al Statului Român, în baza Decretului nr. 223/1974, asupra cotei de 3/8 părţi din imobil, aparţinând lui F.I.
Din certificatul de moştenitor nr. M1. emis de Notariatul de Stat Oradea, s-a reţinut că F.K. a decedat la 04 februarie 1988, iar reclamanţii sunt moştenitorii acestuia, ca legatari universali.
Notificarea formulată de ei, în baza Legii nr. 10/2001, pentru restituirea imobilului în litigiu, a fost respinsă prin dispoziţia nr. 4614 din 20 august 2008 emisă de Primarul municipiului Oradea, cu motivarea că nu s-a dovedit calitatea reclamanţilor, de foşti proprietari sau de moştenitori ai acestora.
Imobilul în litigiu a aparţinut, în întregime, lui F.I., născută K., din care cota de 5/8 părţi a revenit lui F.K., iar 3/8 părţi nepoatei de fiu a acesteia, F.I. Cota nepoatei a trecut în proprietatea Statului Român, în baza Decretului nr. 223/1974, iar această preluare constituie o preluare abuzivă în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă 6937 din 18 decembrie 1980 a Judecătoriei Oradea, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul F.C. împotriva Statului Român şi, în consecinţă, s-a dispus sistarea stării de indiviziune asupra imobilului înscris în C.F. C1. Oradea, cu nr. T1. şi T2., în sensul că i s-a atribuit reclamantului imobilul cu nr. T1. şi T2., în natură, reprezentând două camere şi dependinţe, iar imobilele cu nr. T1. şi T2. au fost atribuite Statului Român, terenul rămânând în indiviziune.
Astfel, F.C. a dobândit, în proprietate, apartamentul 1, iar Statul Român, apartamentele X2. şi X1.
Din testamentul autentificat sub nr. TE1., rezultă că F.K. a testat întreaga sa avere, mobilă şi imobilă, în favoarea numiţilor V.A. şi V.M.
În raport de sustinerile reclamanţilor şi de declaraţia aflată, în copie, la dosar fond dată de H.I.E. - născută F. - tradusă din limba engleză, prima instanţă a reţinut că aceasta a fost dată la 25 noiembrie 2003 şi i-a împuternicit pe reclamanţi să o reprezinte pentru restituirea imobilului, după care îl va dona, însă este vorba despre apartamentul cu nr. X2., şi nu ap. X1. din litigiu, cum greşit a reţinut instanţa superioară, apartament care nu a intrat niciodată în proprietatea ei personală.
S-a mai reţinut, totodată, că reclamanţii nu au formulat notificare în numele acesteia, ci în nume propriu, ca moştenitori ai lui F.K., astfel că au calitatea de persoane îndreptăţite la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Faţă de principiul disponibilităţii, instanţa de fond a analizat acţiunea reclamanţilor doar in raport de cele precizate, în şedinţa publică din 31 mai 2010, pe care a considerat-o întemeiată, dispunând în sensul celor stabilite în dispozitivul hotărârii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel V.A. şi V.M.
Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, prin decizia civilă nr. 8 din 2 februarie 2012, a admis apelul declarat de apelanţii reclamanţi, a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a obligat pe pârât să le acorde suprafaţa de 223 m.p. situată pe nr. T3. şi de 999 m.p. situată pe nr. T4., ambele înscrise în CF nr. C3. Oradea, în compensare pentru imobilul înscris în CF nr. C1. Oradea, cu nr. T1. şi T2., transcris în CF nr. C2. Oradea, reprezentând apartamentul nr. X1., ce nu poate fi restituit în natură.
L-a obligat pe pârât să emită, în favoarea reclamanţilor, o dispoziţie de atribuire a terenului acordat în compensare, conform identificării şi delimitării acestuia, prin raportul de expertiză judiciară întocmit de expert inginer Ş.G.E.
Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a fost obligat intimatul Primarul municipiului Oradea să plătească apelanţilor suma de 1576,03 RON, cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a constatat următoarele:
Prin dispoziţia nr. 4614 din 22 august 2008, a fost respinsă notificarea formulată de V.A. şi V.M., înregistrată la Primăria municipiului Oradea sub nr. 127083 din 22 mai 2001, reţinându-se că notificatorii nu au făcut dovada calităţii de fost proprietar sau de moştenitor al proprietarului tabular al imobilului solicitat.
Notificarea anterior menţionată a avut ca obiect restituirea, în natură, a imobilului reprezentând apartamentul nr. X1. şi a terenului de 174 m.p., înscris în CF nr. C1. Oradea, cu nr. T1. şi T2., transcris, ulterior, în CF nr. C2.Oradea.
În cursul procesului de faţă, reclamanţii au precizat că nu mai solicită restituirea în natură a apartamentului şi a terenului, conform solicitării din notificare, deoarece, pe parcursul litigiului, apartamentul nr. X1. a fost demolat, sens în care au solicitat obligarea Primarului municipiului Oradea la măsuri reparatorii prin echivalent.
În referatul cuprinzând fundamentarea dispoziţiei Primarului municipiului Oradea, contestată în instanţă, s-a reţinut că, iniţial, imobilul revendicat a fost proprietatea tabulară a numiţilor F.K. şi F.I., cota de proprietate a acesteia din urmă a trecut în proprietatea Statului Român, în baza Decretului nr. 223/1974, iar ulterior, prin sentinţa civilă nr. 6937/1980 a Judecătoriei Oradea, s-a sistat starea de indiviziune asupra imobilului, în sensul atribuirii către F.C. a apartamentului nr. X3. din imobil şi Statului Român a apartamentelor nr. X2. şi X1.
Apelanţii contestatori sunt legatari universali, instituiţi de F.K. prin testamentul autentificat sub nr. TE1. din 21 iunie 1986 de fostul Notariat de Stat Judeţean Bihor, acesta decedând la data de 4 februarie 1988, iar, ulterior, a fost întocmit certificatul de moştenitor nr. M1., datat 3 mai 1998, prin care s-a stabilit că moştenitorii defunctului sunt V.A. şi V.M., în calitate de legatari.
Prin sentinţa criticată de reclamanţi - neapelată de intimatul pârât - s-a dispus anularea deciziei nr. 4614 din 22 august 2008 emisă de acesta, s-a constatat că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilul care a aparţinut fostului proprietar tabular, F.C., cu obligarea intimatului să emită decizie prin care să acorde reclamanţilor despăgubiri pentru imobilul din litigiu.
Dat fiind că hotărârea nu a fost atacată şi de către pârâtul în cauză, dispoziţia instanţei de fond, de anulare a deciziei primarului şi, respectiv, de stabilire a calităţii reclamanţilor, de persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul ce a aparţinut defunctului F.C., nu pot fi cenzurate în calea apelului exercitat doar de către părţile reclamante; prin urmare, rămâne de verificat dacă este întemeiată nemulţumirea acestora privind faptul că nu le-au fost acordate bunuri în compensare pentru imobilul în discuţie.
Prin probatoriul administrat în actuala fază procesuală, s-a făcut dovada că terenurile solicitate de către apelanţii reclamanţi, în compensare, sunt libere de sarcini, ele nu au făcut obiectul legilor reparatorii, nici al Legii nr. 18/1991 şi nici al Legii nr. 10/2001, neexistând niciun impediment juridic pentru a fi date în compensare.
În sprijinul concluziei mai sus enunţate, prezintă relevanţă raportul de expertiză întocmit de expert inginer Ş.G.E., care a identificat cele două terenuri solicitate în compensare, respectiv cel situat pe nr. T3. cu suprafaţa de 223 m.p. şi, respectiv, pe nr. T4. cu suprafaţa de 250 m.p., ambele înscrise în CF nr. C3. Oradea.
Prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul Ş.G.E., amintit mai sus, pe lângă identificarea terenurilor cerute în compensare, s-a efectuat şi evaluarea acestora. Astfel, suprafaţa de 223 m.p., de pe nr. T5., a fost evaluată la 26.209 RON (6.021 euro), iar suprafaţa de 250 m.p., de pe nr. T4., la 22.853 RON (5.250 euro). De precizat că valoarea terenului situat pe nr. T4. a fost stabilită la 21 euro/m.p., în raport de care valoarea suprafeţei de teren de 749 m.p., solicitată, în plus, în compensare, la termenul din 21 noiembrie 2011, alături de cele pretinse iniţial, este de 15.749 euro.
Concluziile raportului de expertiză nu au fost contestate de partea intimată, în condiţiile dispoziţiilor art. 212 alin. (2) din C. proc. civ. Astfel, în urma comunicării lucrării de specialitate, alături de adresa emisă în 21 noiembrie 2011, această parte nu a înţeles să formuleze obiecţiuni ori să solicite expertiză contrarie.
În acelaşi context, este important a se reliefa că valoarea imobilului reprezentând în natură apartamentul nr. X1. situat în Oradea, pe strada S.Ş., pentru care instanţa de fond a constatat că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii, este de 114.500 RON (27.000 euro) cum apare specificat în raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expertul evaluator S.D.N., necontestat de partea intimată.
Relevanţă prezintă şi răspunsul intimatului la solicitarea instanţei, inserat în actele din 29 noiembrie 2011, respectiv, din 23 decembrie 2011, potrivit cu care terenul solicitat în compensare nu a făcut obiectul legilor reparatorii.
Dată fiind situaţia expusă, refuzul intimatului de a include terenurile aflate în discuţie pe lista bunurilor ce pot fi atribuite în compensare, conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, este nejustificat.
Oferirea de bunuri în compensare este o măsură reparatorie prevăzută prin art. II alin. (8) şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, însă acordarea măsurii nu este lăsată de legiuitor la aprecierea discreţionară a entităţii sesizate cu soluţionarea notificării.
Prin art. 1 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 10/2001, este impusă obligaţia afişării lunare a tabelului bunurilor sau serviciilor ce pot fi oferite în compensare, iar, din înscrisurile comunicate la solicitarea instanţei de apel, rezultă că Administraţia Imobiliară Oradea nu are identificate terenuri disponibile, care să facă obiectul compensării în condiţiile prevăzute de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005. Intimatul nu a contestat niciodată, însă, imposibilitatea restituirii terenurilor solicitate de apelanţi prin compensare, iar faptul că acestea nu se regăsesc specificate în cadrul procedurii reglementate de art. 1 alin. (5) din Lege nu înlătură competenţa instanţei de a dispune.
Caracterul reparator al măsurilor dispuse de legiuitor impune asigurarea unei egalităţi valorice între imobilul preluat abuziv de stat şi cel acordat în compensare, cerinţă îndeplinită în speţă, valoarea imobilului preluat de stat fiind estimată la 27.000 euro, iar valoarea suprafeţelor de teren solicitate în compensare se cifrează la 27.000 euro (6.021 euro suprafaţa de 223 m.p. -nr. T5., 20.979 euro suprafaţa de 250 m.p.+749 m.p. -nr. T4.).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Primarul municipiului Oradea, criticând-o pentru următoarele motive:
Potrivit CF C1. Oradea, în prezent sistată, imobilul revendicat a fost proprietatea tabulară a lui F.K. şi F.I., cota de proprietate a lui F.I. trecând in proprietatea Statului Român în baza Decretului 223/1974, ulterior, imobilul fiind transcris in CF Oradea.
Prin sentinţa civilă nr. 6937/1980 pronunţată de către Judecătoria Oradea, s-a sistat starea de indiviziune asupra imobilului revendicat, atribuindu-se numitului F.C. apartamentul nr. X3. din imobil şi Statului Român apartamentele nr. X2. şi X1.
Potrivit testamentului autentificat sub nr. TE1., F.K. a testat asupra averii mobile şi imobile care se găsea în patrimoniul său la data decesului, în favoarea lui V.A. şi V.M., iar din certificatul de moştenitor nr. M1., rezultă că apartamentul nr. X3. din imobilul situat în Oradea, str. S.Ş., a fost transmis, prin moştenire, reclamanţilor.
Deoarece petenţii au solicitat restituirea apartamentului nr. X1. din imobil şi nu au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la restituirea acestuia, aspect reţinut şi în decizia civilă nr. 150/2007-R, pronunţată de către Curtea de Apel Oradea, s-a propus respingerea notificării acestora.
În ceea ce priveşte posibilitatea acordării de despăgubiri în bunuri, Primarul municipiului Oradea nu deţine bunuri care să poată fi acordate în compensare.
Administrarea patrimoniului municipiului Oradea se realizează de către Administraţia Imobiliară Oradea, şi nu de către Instituţia Primarului municipiului Oradea.
Bunurile care pot fi acordate în compensare, în temeiul Legii nr. 10/2001, sunt puse la dispoziţia Primarului municipiului Oradea de către Administraţia Imobiliară Oradea.
În condiţiile în care entitatea care administrează patrimoniul imobiliar de pe raza Municipiului Oradea, respectiv Administraţia Imobiliară Oradea, nu a pus la dispoziţia Primarului municipiului Oradea alte bunuri imobiliare şi nici nu a comunicat instanţei de apel vreo listă cu bunuri imobile pentru a putea fi acordate în compensare, hotărârea instanţei de apel este nelegală.
Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate.
Intimaţii reclamanţi au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia tardivităţii căii de atac determinat de împrejurarea că pârâtul nu a exercitat apel împotriva hotărârii primei instanţe, excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi, pe fond, respingerea căii de atac.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii recursului, calificarea corectă a acestei excepţii, în raport de motivele invocate în susţinerea ei, este cea de excepţie a inadmisibilităţii căii de atac, întrucât pretinsa exercitare omisso medio a unei căi de atac împotriva hotărârii judecătoreşti se circumscrie sancţiunii decăderii din dreptul de a mai declara-o în condiţiile art. 103 C. proc. civ., urmare a trecerii peste calea de atac prevăzută de lege, iar nu urmare a nerespectării termenului de declarare a căii de atac exercitate în aceste condiţii, în speţă, a termenului de recurs prevăzut de art. 301 din acelaşi cod.
Din această perspectivă, excepţia inadmisibilităţii recursului este neîntemeiată, deoarece, cum decizia din apel a schimbat, în parte, hotărârea primei instanţe, partea interesată are posibilitatea să exercite cale de atac în ceea ce priveşte acea parte din decizie diferită de prima hotărâre, intrând în puterea lucrului judecat doar partea din sentinţă care nu a fost schimbată în apel şi referitor la care nu s-a exercitat cale de atac. Raportat, însă, la motivele de recurs, se va aprecia în soluţionarea acestora, de prezenta instanţă, şi asupra consecinţelor pe care le produce neexercitarea de către pârât a apelului, în ceea ce priveşte posibilitatea de a critica direct în recurs aspecte necontestate în faza procesuală anterioară.
Referitor la excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea susţinerilor recurentului în cazurile de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., şi aceasta este neîntemeiată, deoarece recurentul invocă doua aspecte de nelegalitate a deciziei, respectiv împrejurarea că reclamanţii nu sunt persoane îndreptăţite la restituire pentru apartamentul nr. X1. din imobilul în litigiu, precum şi inexistenţa bunurilor disponibile, pentru a fi acordate în compensare, aspect ce ţine de forma de reparaţie cuvenită părţilor în condiţiile Legii nr. 10/2001. Ambele chestiuni, cum s-a arătat deja, vizează chestiuni de nelegalitate, fiind circumscrise motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la nedovedirea, de către reclamanţi, a calităţii lor, de persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru apartamentul nr. X1. din litigiu, susţinerea nu poate fi primită în condiţiile în care, prin hotărârea primei instanţe, s-a stabilit dreptul reclamanţilor la despăgubiri pentru acest apartament, corespunzător cotei de 5/8 din imobil, cuvenită autorului lor, F.C., iar pârâtul nu a exercitat apel împotriva sentinţei respective.
Ca atare, hotărârea primei instanţe a intrat în puterea lucrului judecat sub aspectul dreptului reclamanţilor la măsuri reparatorii pentru apartamentul nr. X1. din imobil, neputând fi analizată corectitudinea sentinţei, sub aspectul reţinerii acest drept în favoarea părţilor menţionate, în apelul reclamanţilor, care nu conţine o asemenea critică, şi în absenţa căii de atac declarate de pârât, astfel cum, în mod corect, a considerat şi Curtea de Apel, în cuprinsul deciziei recurate.
De asemenea, critica respectivă nu poate fi invocată direct în recurs, omisso medio, de către pârât, cu consecinţa neanalizării ei de către prezenta instanţă.
Cât priveşte împrejurarea că reclamanţii nu sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru apartamentul nr. X1., astfel cum ar rezulta şi din cuprinsul unei decizii irevocabile, decizia nr. 150 R/2007 a Curţii de Apel Oradea, chestiune prin care recurentul intenţionează să se prevaleze de aspectul negativ al lucrului judecat al hotărârii respective, nici această chestiune nu poate fi analizată în prezentul recurs, faţă de neexercitarea apelului pârâtului împotriva hotărârii primei instanţe. Aceasta în condiţiile în care pârâtul putea invoca hotărârea irevocabilă menţionată şi toate efectele sale, din perspectiva inexistenţei dreptului reclamanţilor la măsuri reparatorii pentru apartamentul nr. X1., dacă pârâtul ar fi exercitat apel.
Este întemeiată, însă, critica referitoare la necesitatea caracterului disponibil al unui bun deţinut de pârât, pentru a fi acordat în compensare, în condiţiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi art. 1.7. din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aspect care nu a fost verificat de către instanţa anterioară.
Astfel, prin adresa nr. 59326 din 22 decembrie 2010, Consiliul local al municipiului Oradea, Administraţia Imobiliară Oradea, a comunicat faptul că, începând cu luna mai 2007 la zi, nu a deţinut şi nu deţine bunuri imobile, clădiri şi terenuri, disponibile, care să poată fi acordate în compensare în condiţiile art. 1 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ataşând şi anunţurile şi procesele-verbale de afişare a anunţurilor, conţinând relaţii în acelaşi sens.
Terenurile acordate, în compensare, prin decizia recurată, au fost identificate de reclamanţi, care au indicat, iniţial, suprafaţa de 223 m.p. înscrisă în CF Oradea, nr. T5., şi suprafaţa de 250 m.p. dintr-o suprafaţă totală de 1933 m.p., înscrisă în CF Oradea, solicitând, ulterior îndreptarea erorii materiale în ceea ce priveşte, ca fiind, în realitate, nr. T4. De asemenea, reclamanţii şi-au completat cererea de măsuri reparatorii, solicitând, în plus, suprafaţa de 749 m.p. teren din nr. T4., pentru asigurarea concordanţei valorice dintre imobilul lor, imposibil de restituit în natură, şi terenurile acordate în compensare.
Prin raportul de expertiză întocmit de expert Ş.G.E., avut în vedere la pronunţarea deciziei atacate, nu au fost identificate, prin laturi şi vecinătăţi, terenurile solicitate, fiind ataşat doar un plan de situaţie, în care sunt menţionate doar suprafeţele de teren şi nr. top. cărora le aparţin. Expertul se referă, în capitolul introductiv al expertizei, la terenul în suprafaţă de 250 m.p., înscris sub nr. T6., cu privire la care arată că nu se află la adresa indicată de reclamanţi, din str. M., şi nici nu este înscris in CF, fiind localizat în C.C., amplasat în sensul giratoriu care face legătura dintre str. C., C.C., Piaţa D. şi C.C.C., pentru ca, în concluziile expertizei, să facă referire la evaluarea suprafeţei de 250 m.p. de la nr. T4. Suprafaţa de 749 m.p., înscrisă sub nr. T4., nu a fost identificată şi evaluată în niciun fel, instanţa calculând valoarea acesteia prin raportare la valoarea unui m.p. teren din suprafaţa de 250 m.p. de la acelaşi nr. top., evaluată iniţial.
În plus, nu a administrat probe în completarea relaţiilor furnizate de pârât, prin adresa nr. A1. din 29 noiembrie 2011, prin care s-a menţionat că, pentru terenurile de la aceste nr. top., nu există cereri în revendicare, informaţie dată, însă, sub rezerva identificării exacte a terenurilor solicitate prin alte notificări depuse de către terţe persoane. Pentru suprafaţa de teren cerută în completare de reclamanţi, de 749 m.p., nu au fost depuse niciun fel de relaţii, instanţa deducând probabil că situaţia juridică a acestei suprafeţe de teren este aceeaşi cu suprafaţa de 250 m.p., solicitată iniţial, dar cu privire la care, cum s-a arătat, nu există informaţii certe că ar fi un teren disponibil şi nici nu a fost identificată de expert.
În concluzie, în dosarul de apel, nu au fost identificate suprafeţele de teren acordate în compensare, nu s-a stabilit caracterul acestora, de bunuri disponibile, care putea fi realizat doar ulterior unei identificări exacte a terenurilor respective, nu s-a verificat dacă nu există cereri de restituire pentru aceste bunuri din partea unor terţe persoane şi dacă terenurile sunt sau nu libere în sensul Legii nr. 10/2001, din perspectiva criteriilor prevăzute în art. 10 alin. (2) din această lege şi art. 10.1. şi 10.3. din H.G. nr. 250/2007 (teren afectat de utilităţi publice supraterane şi subterane, servituţi legale ş.a.).
Cum, la o situaţie de fapt insuficient stabilită, prezenta instanţă nu poate verifica dacă instanţa de apel a procedat la o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în materie, sub aspectul posibilităţii acordării în compensare reclamanţilor a terenurilor identificate de aceştia, se impune admiterea recursului şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă, în vederea completării probatoriului sub toate aspectele menţionate, respectiv efectuarea unei expertize de specialitate prin care să se identifice în mod complet (suprafaţă, laturi, vecinătăţi, nr. de CF, nr. top.) imobilele în discuţie, precum şi situaţia lor juridică actuală, respectiv dacă au caracter disponibil şi, astfel, pot fi acordate în compensare.
În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Admite recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Oradea împotriva deciziei nr. 8A din 2 februarie 2012 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 715/2010. Civil-. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6242/2010. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
