ICCJ. Decizia nr. 6242/2010. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6242/2010
Dosar nr. 20129/3/2009
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 898 din 24 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea preluării de către Stat a apartamentului din Bucureşti, sector 1, formulat de reclamanţii - pârâţi M.A.S. şi M.S.D., în contradictoriu cu pârâţii - reclamanţi E.F.D. şi E.E.G. şi cu chemaţii în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, SC H.N. SA şi Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă, a respins celelalte capete de cerere ale acţiunii ca neîntemeiate, a dispus soluţionarea cererilor de chemare în garanţie şi a cererii reconvenţionale şi a obligat reclamanţii la 3.500 lei cheltuieli de judecată.
Tribunalul a reţinut, în ce priveşte primul capăt de cerere al acţiunii referitor la constatarea preluării abuzive a imobilului de către stat, că pârâţii chemaţi în judecată nu au calitate procesual pasivă în cauză, soluţionarea acestei cereri urmând a se face în contradictoriu cu persoana obligată din punct de vedere juridic, în cadrul acestui raport creat între reclamanţi şi stat, iar nu în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice.
În ce priveşte celelalte capete de cerere ale acţiunii, tribunalul a constatat că în cauză nu a fost în nici un mod dovedită existenţa fraudei la lege în privinţa contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, încheierea acestuia făcându-se în condiţiile prevăzute de actul normativ mai sus menţionat.
Urmare respingerii primului capăt de cerere al acţiunii privind constatarea preluării în mod abuziv a imobilului de către stat ca efect a aplicării Decretului nr. 223/1974, tribunalul a constatat că în aceste condiţii, operaţiunea de comparare a titlurilor de proprietate ale părţilor a rămas fără obiect, motiv pentru care a respins şi acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii M.A.S. şi M.S.D. iar prin Decizia civilă nr. 128 din 18 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis apelul reclamantului, s-a desfiinţat hotărârea instanţei de fond în parte cu trimiterea cauzei spre rejudecare acţiunii principale la aceeaşi instanţă, Tribunalului Bucureşti, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei referitoare la disjungerea cererii recurenţilor şi cererea de chemare în garanţie.
Pentru a pronunţa aceste hotărâri au fost reţinute următoarele considerente:
În ceea ce priveşte critica vizând modul de soluţionare a capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului.
Apelanţii susţin că în mod greşit cererea pe care au formulat-o având acest obiect a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, câtă vreme pe de o parte, statul român a avut calitatea de parte în litigiul soluţionat prin sentinţa civilă apelată iar pe de altă parte, că demersul lor procesual, era întemeiat pe prevederile Legii nr. 247/2005, situaţie în care se putea constata, cel mult, că cererea cu acest obiect este lipsită de interes, de vreme ce ex lege, se constată caracterul abuziv al preluării imobilului revendicat.
Critica astfel formulată este fondată, din perspectiva următoarelor considerente:
În fapt, prin cererea formulată, cei doi reclamanţi au solicitat constatarea preluării abuzive a imobilului pe care au înţeles să îl revendice pe calea acţiunii de faţă, de către statul român.
Acţiunea în constatare astfel formulată, presupune neîndoielnic o procedură contradictorie, prin urmare, reclamanţii care acţionează în considerarea unui drept subiectiv propriu, aveau obligaţia de a se îndrepta numai împotriva aceluia care are o obligaţie corelativă respectivului drept pretins, respectiv împotriva acelui subiect de drept, în raport de care se susţine că i-a deposedat abuziv.
Pe de altă parte, cadrul procesual al unui anumit litigiu este fixat, în virtutea principiului disponibilităţii, de către reclamant prin cererea sa de chemare în judecată, el fiind cel care determină obiectul judecăţii şi părţile faţă de care înţelege să îşi stabilească drepturile, instanţele de judecată fiind chemate să analizeze în mod concret fiecare pretenţie a părţilor angajate într-un proces civil, pentru ca rezolvarea oferită să reprezinte o soluţie definitivă pentru situaţia litigioasă, fundamentată pe considerente de fapt-rezultat al probelor administrate în cauză-şi de drept-rezultat al incidenţei normelor de drept specifice raportului juridic litigios.
Verificând, din această perspectivă acţiunea formulată de cei doi reclamanţi, instanţa de apel a reţinut că într-adevăr, în partea introductiva a cererii existente la fila 3 Dosar nr. 1812/299/2008 al Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, aceştia au precizat că formulează acţiunea în contradictoriu cu pârâtul E.M.I., pentru ca în alineatul următor, să solicite constatarea preluării abuzive a apartamentului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1996, de către acest pârât, de către Statul Român.
Constatarea preluării abuzive a apartamentului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1996, de către acest pârât, de către statul român.
Potrivit art. 129 C. proc. civ., instanţa este obligată să stăruie prin toate mijloacele la aflarea adevărului şi pentru prevenirea oricărei greşeli în cunoaşterea faptelor.
În aplicarea acestui principiu, câtă vreme în mod vădit, în raport de cele reţinute anterior, cererea introductivă prezenta deficienţe, sub aspectul precizării cu acurateţe a cadrului procesual subiectiv pasiv, deşi fusese formulată de un avocat, iar aceste deficienţe, aşa cum rezultă din verificarea integralităţii actelor de procedura efectuate în cauză, nu fuseseră remediate, deşi trecuse un interval de timp considerabil de la momentul înregistrării acţiunii pe rolul Judecătoriei sector 1 Bucureşti şi până la momentul declinării competenţei de soluţionare a cauzei de către această instanţă în favoarea Tribunalului Bucureşti, timp în care reclamanţii, beneficiaseră de asistenţă juridică calificată, instanţa de fond, legal investită din punct de vedere al competentei materiale, avea obligaţia să pună în discuţia părţilor, cu prioritate, această împrejurare şi numai în urma stabilirii cu certitudine a intenţiei reale a titularilor acţiunii principale, să procedeze la analiza pe fond a acestei cereri.
Aceasta întrucât, în lumina principiului disponibilităţii procesului civil, este la latitudinea reclamantului, alegerea mijloacelor procesuale considerate drept adecvate împlinirii finalităţii urmărite, astfel că iniţiativa atragerii într-un proces deja format, a unor părţi şi soluţionarea unor capete de cerere, în contradictoriu cu acestea, chiar dacă acestea, ca urmare însă a demersului procesual al părţii adverse, figurează deja în proces, nu poate constitui decât atributul exclusiv al părţilor titulare ale acţiunii, instanţa de judecată neputând ea, cu de la sine putere, să procedeze, din oficiu, la soluţionarea cauzei, în contradictoriu cu alte persoane, decât cele împotriva cărora aînţeles să se îndrepte, neechivoc, reclamantul şi să se substituie reclamantului pentru stabilirea cadrului procesual.
În acelaşi timp, stabilirea cadrului procesual este specific procedurii parcurse la instanţa de fond deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.
În consecinţă, deşi nu se poate primi susţinerile apelanţilor în sensul că prima instanţa avea
obligaţia de a proceda la soluţionarea acestui capăt de cerere în contradictoriu cu statul român,
care fusese atras în proces, exclusiv ca efect al formulării cererii reconvenţionale, critica apare ca fondată în raport de considerentele anterior expuse referitoare la conţinutul concret al cererii deduse judecaţii şi a obligaţiilor instanţei decurgând din exercitarea rolului activ al acesteia.
În ceea ce priveşte critica vizând modul de soluţionare a cererii având ca obiect revendicarea.
Critica este fondată.
Din analiza petitului cererii cu care a fost investită prima instanţă. se reţine că reclamanţii au înţeles să deducă judecaţii o acţiune complexă formulând trei capete de cerere distincte, respectiv, să se constate că preluarea imobilului - apartament situat în Bucureşti, sector 1, în temeiul Decretului 223/1974, de Statul Român, a fost abuzivă; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1996, între Primări Municipiului Bucureşti şi E.M.I., având ca obiect imobilul anterior menţionat, pentru fraudă la lege; să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate - exhibate de reclamanţi şi de către pârâtul E.M.I., şi pe cale de consecinţă, să se dispună obligarea pârâtului să lase în deplină proprietate şi posesie către reclamanţi, imobilul revendicat, reclamanţii invocând în acest sens că titlul de care se prevalează este bine caracterizat, întrucât titlul pârâtului provine de la un neproprietar.
Verificând considerentele sentinţei civile apelate, rezultă că analizând această acţiune, instanţa de fond a reţinut că întrucât primul capăt cerere a fost formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, impunându-se astfel a fi respins, capătul de cerere având ca obiect revendicarea fiind respins, ca rămas fără obiect, prin raportare la soluţia dată primului capăt de cerere. Instanţa de apel a mai reţinut că, plecându-se de la prevederile art. 480 din C civ., în practică şi în doctrină, s-a statuat în mod constant că acţiunea în revendicare reprezintă mijlocul procesual prin care proprietarul unui bun individual determinat cere în justiţie să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedat solicitând restituirea în natură, încercând să-şi recapete dreptul de proprietate asupra bunului şi să obţină posesia asupra acestuia.
Este de asemenea de precizat că în această materie a fost pronunţată, ca urmare a constatării existenţei unei practici neunitare la nivelul instanţelor de judecată, decizia în interesul Legii nr. 33/2008, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, a statuat, atât în ceea ce priveşte posibilitatea unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil dar şi în ceea ce priveşte raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, în sensul că aplicabilitatea dreptului comun ca o alternativă la legea specială, nu poate fi exclusă în toate cazurile, însă, aşa cum instanţa europeană a stabilit, exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă şi, ca urmare, oricare dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Prin aceeaşi decizie, s-a concluzionat în sensul că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Este însă necesar ca instanţele de judecată, să procedeze nu numai la compara titlurilor părţilor, dându-se preferinţă titlului celui mai caracterizat ci de a analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.
În acelaşi timp, în conformitate cu art. 329 alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.
În raport de aceste statuari obligatorii, câtă vreme, în cauză, reclamanţii şi-au configurat exerciţiul dreptului de acces la instanţa de judecata, în scopul valorificării pretenţiei lor concrete - recunoaşterea pe cale judecătorească a dreptului lor de proprietate asupra imobilului revendicat - prin formularea unei acţiuni în revendicare-acţiune reală, de drept comun, ale cărei caracteristici, stabilite de o îndelungată şi constantă jurisprudenţa naţionala, sunt acelea că ea însoţeşte, apără şi se întemeiază pe însuşi dreptul de proprietate, acţiunea fiind întemeiată în drept pe dispoziţiile înscrise în art. 480-481 C. civ., susţinând că titlul acestora asupra bunului revendicat nu a fost niciodată desfiinţat, şi în consecinţă au calitatea de deţinători ai unui bun, această acţiune impunea aşadar instanţei de fond o analiză complexă a raportului juridic litigios dedus judecăţii, din perspectiva criteriilor expres menţionate în decizia în interesul legii, inclusiv a calităţii celor doi reclamanţi de a fi titularii unui bun, în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi verificarea în cauză a existenţei elementelor definitorii ale acţiunii cu care a fost sesizată, atât din perspectiva legislaţiei interne cât şi a practicii C.E.D.O.
Cum în cauză, prima instanţă nu a procedat astfel, ci analiza sa, în ceea ce priveşte cererea având ca obiect revendicarea imobilului, a fost limitată, fiind întemeiată exclusiv pe soluţia pronunţată în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, această acţiune fiind soluţionată, în temeiul unei excepţii de fond - excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii în revendicare, având în vedere şi considerentele expuse anterior în analiza primei critici formulate în apel, curtea constată ca fiind fondat şi acest motiv de apel.
Pe de altă parte, în prezenta cale de atac cei doi reclamanţi au înţeles să formuleze critici şi în ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii având ca obiect constatarea nulităţii titlului pârâţilor, critică a cărei dezlegare se află în strânsă interdependenţă cu modul de soluţionare a primului capăt de cerere.
În raport de toate aceste considerente, având în vedere prevederile art. 296 şi art. 297 alin. (1) C. proc. civ., precum şi limitele devoluţiunii stabilite prin formularea apelului, ca şi necesitatea soluţionării unitare a cauzei şi a respectării dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor, s-a admis apelul, s-a desfiinţat în parte, sentinţa civilă apelată, şi în consecinţă, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea acţiunii principale la aceeaşi instanţă - Tribunalul Bucureşti, care va proceda la rejudecarea acesteia, urmând a se preocupa cu prioritate de corecta stabilire a cadrului procesual subiectiv pasiv, prin raportare la întregul petit al acţiunii deduse judecăţii.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii E.F.D. şi E.E.G. solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului reclamanţilor.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel recurenţii susţin că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, în condiţiile în care s-a desfiinţat hotărârea instanţei de apel din cu totul alte motive, ce nu pot fi încadrate nici măcar în motivele de ordine publică, dar nici nu au fost invocate de partea adversă în motivele de apel.
Se mai susţine că au fost nesocotite dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 1/2009 şi respectiv art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
În aceeaşi idee se susţine că existând două categorii de norme juridice ce reglementează aceleaşi relaţii sociale, respectiv cele născute în legătură cu exercitarea dreptului de proprietate, în mod firesc, (susţin recurenţii) în soluţionarea litigiilor de această natură nu se vor aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci regulile cu caracter special instituite de Legea nr. 10/2001, singurul act normativ ce reglementează regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat. Or, această lege impune o procedură administrativă prealabilă derogatorie şi imperativă privind restituirea imobilelor respective, acesta fiind modul în care legiuitorul a înţeles să se rezolve cererile formulate de proprietarii deposedaţi în mod abuziv.
O altă critică vizează încălcarea art. 10 şi 11 din Legea nr. 1/2009 şi că prin admiterea acţiunii în revendicare prevăzută de art. 480 C. civ., s-a adus atingere şi principiului securităţii rapoartelor juridice şi principiului validităţii aparenţei în drept, deoarece prin adoptarea Legii nr. 112/1995 s-a creat o eroare comună şi invincibil cu privire la posibilitatea cumpărării de către foştii chiriaşi a apartamentelor trecute în proprietatea statului.
Examinând hotărârea atacată prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul pârâtelor este nefondat.
Instanţa de apel a verificat şi analizat hotărârea instanţei de fond prin prisma principiului disponibilităţii, al rolului activ al instanţei în aflarea adevărului obiectiv şi al dreptului la un proces echitabil în condiţiile în care instanţa de fond, soluţionând litigiul pe excepţie, nu a cercetat fondul cauzei.
Astfel prin principiul disponibilităţii se înţelege faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului, prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenţiei deduse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea codului procesual în privinţa atât a obiectului cât şi a participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.
Ca atare cadrul procesual este stabilit de reclamant, iar instanţa, potrivit art. 129 alin. (6), C. proc. civ., are obligaţia de a se pronunţa cu privire la toate capetele de cerere.
Or, din perspectiva acestor aspecte, instanţa de apel în mod legal a reţinut că nu au fost examinate toate petitele acţiunii, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei, motiv pentru care se impunea trimiterea cauzei spre rejudecare.
Astfel susţinerile recurentelor prin prisma celor expuse, sunt nefondate şi nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâţilor urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii E.F.D. şi E.E.G. împotriva Deciziei nr. 128/ A din 18 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7140/2010. Civil. Legea 10/2001. Uzucapiune.... | ICCJ. Decizia nr. 6240/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
