ICCJ. Decizia nr. 715/2010. Civil-. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ-
Decizia nr. 715/2010
Dosar nr. 908/117/2009
Şedinţa publică de la 8 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 169 din 24 martie 2009 a Tribunalului Cluj s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantele P.M. şi P.C. împotriva pârâtului Primarul Municipiului Cluj având ca obiect obligaţia de a face.
Pârâtul a fost obligat să emită în favoarea reclamanţilor dispoziţia de soluţionare a Notificării din 14 noiembrie 2001 cu privire la imobilul situat în Cluj, înscris în C.F. S-a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor cominatorii.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele P.M. şi P.C. şi pârâtul Primarul Municipiului Cluj Napoca iar prin Decizia civilă nr. 204 din 29 iunie 2009 a Curţii de Apel Cluj s-a respins apelul reclamantelor reţinându-se următoarele considerente:
Prin notificarea înregistrată la 14 noiembrie 2001 la B.E.J. C.M.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Cluj Napoca solicitând modificarea ei în sensul exonerării de la plata cheltuielilor de judecată la care a fost obligat.
Astfel criticile aduse hotărârii instanţei de apel, vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul invocă dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 492 din 8 iunie 2006, prin care s-a reţinut că prerogativa instanţei de a cauzei, cu prilejul cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial cuvenit, prin prisma proporţionalității sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, este cu atât mai necesară, cu cât respectivul onorariu convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil.
Or, susţine recurentul opozabilitatea faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţa prin hotărârea judecătorească prin al cărui efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil.
Recurentul în susţinerea motivului de recurs invocat, mai învederează că în sensul celor arătate este şi jurisprudenţa C.E.D.O. care legat de cheltuielile de judecată a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care ele constituie cheltuieli necesare ce au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.
În aceeaşi idee se mai învederează şi volumul mare al dosarelor de revendicare, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 având în verificare peste 4.000 de dosare în revendicarea unor imobile.
Un alt aspect invocat de recurent legat de greşita interpretare şi aplicare a legii raportat la dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., est legat de faptul că nu există culpă procesuală în condiţiile în care nu s-a opus admiterii acţiunii reclamantelor, iar în condiţiile emiterii Dispoziţiei nr. 1179 din 27 februarie 2009 ce a fost comunicată reclamantelor sunt incidente dispoziţiile art. 275 C. proc. civ., sens în care solicită examinarea de la plata cheltuielilor de judecată.
Intimatele P.M. şi P.C. prin întâmpinarea depusă la filele 8 - 10 s-au opus admiterii recursului.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefundat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
Acordarea cheltuielilor de judecată în temeiul acestui text de lege are la bază culpa procesuală a părţii căzute în pretenţii.
Art. 275 C. proc. civ. prevede că pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere, înainte de chemarea sa în judecată.
Obiectul acţiunii introductive de instanţă, intentată de reclamante împotriva pârâtului înregistrată la 5 februarie 2009, l-a constituit obligarea pârâtului la emiterea dispoziţiei motivate de soluţionare a notificării depuse în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 prin executorul judecătoresc.
Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau după caz de la depunerea actelor doveditoare potrivit art. 2, entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia să se pronunţe prin decizie sau după caz prin dispoziţie motivată, asupra notificării.
Prin urmare, pârâtul avea obligaţia în temeiul dispoziţiilor legale susmenţionate, să se pronunţe cu privire la notificarea reclamantelor printr-o dispoziţie notificată în termenul de 60 de zile de la depunerea notificării.
Prin nesoluţionarea notificării în termenul legal şi nici până la formularea hotărârii de prima instanţă, culpa procesuală a pârâtului este pe deplin dovedită astfel că în mod legal a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Astfel susţinerile recurentului sunt nu numai nefondate, dar şi lipsite de suport probator, în condiţiile în care la prima instanţă pârâtul nu a depus nici întâmpinare şi nici un alt act din care să rezulte poziţia sa de neopunere la pretenţiile reclamantelor.
Astfel este de observat că pârâtul nu numai că nu şi-a exprimat poziţia sa procesuală faţă de acţiunea reclamantelor la instanţa de fond, dar nici măcar nu a răspuns adresei din 12 februarie 2009 (fila 14 dosarul instanţei de fond) prin care i se solicită comunicarea actelor din Dosarul intern nr. 3350 ce cuprinde notificarea reclamantelor în temeiul Legii nr. 10/2001.
Ca atare, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, a fost dispusă prin prisma dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., şi a culpei procesuale a pârâtului rezultată fără posibilitate de echivoc, din actele dosarului instanţei de fond.
Actele normative invocate de recurent nu conţin nici o prevedere care să îl exonereze pe recurent de la plata cheltuielilor de judecată, atunci când nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi revin din dispoziţiunile Legii nr. 10/2001.
Este fără relevanţă şi susţinerea recurentului că ar fi emis Dispoziţia nr. 1179 la 27 februarie 2009, câtă vreme el se afla în întârziere de peste 7 ani înainte de înregistrarea acţiunii introductive de instanţă.
Faţă de cele expuse, instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., culpa procesuală a pârâtului fiind pe deplin dovedită prin neîndeplinirea obligaţiei legale de emitere a dispoziţiei de soluţionare a notificării în temeiul prevăzut de art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
Faţă de cele expuse, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi nici alt motiv de nelegalitate de odine publică, Înalta Curte urmează a respinge recursul pârâtului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul pârâtului Primarul Municipiului Cluj Napoca împotriva Deciziei nr. 204/ A din 29 iunie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 731/2010. Civil-. Anulare act. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 7140/2010. Civil. Legea 10/2001. Uzucapiune.... → |
|---|
