ICCJ. Decizia nr. 777/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 777/2010
Dosar nr. 33171/3/2007
Şedinţa publică de la 10 februarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1053 din 04 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V- a civilă, a admis contestaţia formulată de reclamanta D.M. prin procurator D.D.F., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin primarul general.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, prima instanta a avut in vedere următoarele considerente de fapt si de drept:
Prin notificarea din 2001 trimisă prin B.E.J D.I. şi C., reclamanta D.M. a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti repartizarea unui apartament confort 1 în zona fostei sale proprietăţi, (sector 5), proprietate expropriata şi ulterior, demolata abuziv.
În cuprinsul notificării, reclamanta a arătat că fostul său imobil, compus din teren în suprafaţă de 1.063 mp şi construcţii în suprafaţă totală de 538,15 mp, a fost prins în planul de sistematizare conform D.C.S. din 11 aprilie 1989 şi demolat în baza D.C.S. din 29 mai 1989. A mai arătat reclamanta ca a rămas singura dintre foştii proprietari care nu a primit locuinţă.
Prin dispoziţia din 21 martie 2005, Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General a respins notificarea menţionată, motivat de faptul că aceasta nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a apreciat că, in cauza, cu prioritate, s-a impus stabilirea regimului juridic aplicabil notificării formulate de reclamanta, respectiv calificarea naturii juridice a cererii- contestaţie în sensul art. 26 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 sau o cerere cu alta semnificatie juridica.
Sub primul aspect, tribunalul a reţinut că, facându-se vorbire în notificarea menţionată despre repartizarea unui apartament confort 1, ca măsură reparatorie, s-ar putea trage concluzia că este vorba despre o notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001, chiar dacă acest temei legal nu apare în cuprinsul notificării. Această concluzie este susţinută şi de faptul că notificarea a fost trimisă cu respectarea procedurii şi termenului impuse de art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Cu toate acestea, în declaraţia dată la 22 septembrie 2004, sub semnătură legalizată prin încheierea din 22 septembrie 2004, mandatarul reclamantei a făcut precizarea expresă că notificarea nu face nici o referire la prevederile Legii nr. 10/2001. Aceeaşi poziţie juridică a avut-o şi apărătorul reclamantei la termenul din 28 mai 2008.
Faţă de aceste precizări exprese, faţă de conţinutul literal al notificării, faţă de hotărârile judecătoreşti depuse la dosarul cauzei prin care s-a statuat asupra cererii de restituire întemeiată in mod expres pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, (sentinţa civilă nr. 1540 din 5 decembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, Decizia civilă nr. 403 din 4 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, filele 79 - 85), tribunalul a constatat că notificarea din 2001 nu a fost formulata în baza Legii nr. 10/2001.
Sub cel de-al doilea aspect, tribunalul a avut în vedere că, deşi în cauză nu are incidenţă Legea nr. 10/2001, câtă vreme s-a emis o dispoziţie întemeiată pe această lege, pentru raţiuni de simetrie şi calea de atac împotriva dispoziţiei este contestaţia reglementată de art. 26 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Sub aspectul legalităţii dispoziţiei, tribunalul a constatat că, deşi este corectă constatarea intimatei în sensul că notificarea nu face obiectul Legii nr. 10/2001, s-a impus anularea dispoziţiei din 21 martie 2005, pentru ca solicitarea reclamantei să poata fi înaintată direcţiei competente pentru rezolvarea solicitărilor administrative formulate de cetăţeni.
S-a retinut, totodata, ca tribunalul este competent să soluţioneze direct doar cererile de restituire întemeiate pe Legea nr. 10/2001 şi nesoluţionate în termen legal de către unităţile deţinătoare, astfel cum s-a statuat prin deciziile în interesul Legii nr. 9/2006 şi 20/2007, date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu şi alte cereri care revin în competenţa autorităţii publice pentru care instanţele au doar atribuţii de cenzurare a legalităţii modului de rezolvare, dar după o altă procedură, respectiv cea prevăzută de Legea nr. 554/2004.
Prin Decizia civilă nr. 03 din 06 ianuarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta - pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General.
Curtea a constatat, din oficiu, că, deşi prin minută, ca urmare a admiterii contestaţiei, dispoziţia din 21 martie 2005 emisă de către Primarul General al Municipiului Bucureşti a fost anulată, dispoziţie care se regăseşte şi în considerentele sentinţei, dintr-o eroare materială, care nu face obiectul acestei judecăţii, a fost omisă menţiunea anulării dispoziţiei.
În mod corect, prima instanţă a reţinut că solicitarea reclamantei nu face obiectul Legii nr. 10/2001, intrucat repartizarea unei alte locuinţe în locul celei expropriate şi demolate, nu figurează printre măsurile reparatorii instituite prin art. 1 al acestei Legi.
Conform textului suscitat, imobilele preluate în mod abuziv de stat se restituie în natură, iar când aceasta nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent constând în alte bunuri sau servicii, sau despăgubiri în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Reclamanta nu a solicitat, prin prezenta notificare, nici restituirea în natură a imobilului, teren şi construcţie, şi nici măsuri reparatorii în echivalent.
Din actele dosarului, a mai rezultat că, astfel de pretenţii au mai făcut obiectul si altor notificări şi judecăţi (filele 115 - 122 Dosar fond nr. 33171/3/2007).
S-a constatat ca, reclamanta invocă un drept subiectiv acordat printr-un alt act normativ, respectiv prevederile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 5/1973 (abrogate prin art. 73 din Legea nr. 114/1996), conform cărora: „cetăţenii ale căror locuinţe se demolează pentru noi construcţii sau sistematizări, vor primi cu chirie o locuinţă din fondul locativ de stat, pentru ei şi familiile lor, până ce îşi construiesc sau îşi cumpără o locuinţă. Suma încasată pentru locuinţa demolată va constitui avansul pentru noua locuinţă pe care o construieşte sau o cumpără”.
În fapt, reclamanta solicită repartizarea unei astfel de locuinţe în vederea închirierii de la stat.
Pârâta trebuie să rezolve cererea, în virtutea competenţelor sale administrative instituite prin Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, şi nu în cadrul procedurii speciale instituite prin Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 9 februarie 2009, Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, prin care a sustinut urmatoarele aspecte de pretinsa nelegalitate:
Conform dispoziţiilor art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptăţită la restituire trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse şi ulterior, in condiţiile legii (termenul special prevăzut in acest scop, termen ce a fost proprogat apoi prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001).
Astfel, aşa cum a reţinut Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, imobilul solicitat prin notificare nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
Imobilul din, sector 5, a fost expropriat în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 129/1989, iar cele două instanţe, deşi au apreciat că este corectă constatarea instituţiei parate conform careia notificarea nu face obiectul Legii nr. 10/2001, au dispus totuşi anularea dispoziţiei, cu motivatia ca solicitarea reclamantei să poată fi soluţionată de direcţia competentă din cadrul acestei institutii.
Recurentul consideră că acest argument nu poate sta la baza nulităţii dispoziţiei emise, întrucât nulitatea priveşte exclusiv actul atacat, ori, în speţă, nu se poate reţine nici un motiv de nulitate a acestei dispoziţii administrative.
Instanţa putea eventual să oblige instituţia noastră ca petiţia formulată, în situaţia în care nu avea valoarea unei notificări, să fie redirectionată către direcţia competentă.
Înalta Curte va constata nulitatea cererii de recurs formulate, pentru considerentele ce urmeaza:
În calea de atac extraordinara a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele strict prevăzute de art. 304 din C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate in legătura cu hotărârea atacata (pe aspecte de ordin procedural si/sau substanţial). Scopul acestei cai de atac este, prin urmare, esenţialmente, de control al legalităţii hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă ca orice susţinere care releva, o expunere a istoricului cauzei deduse judecatii, o redare relativ detaliata a continutului reglementarilor legale incidente in litigiile avand ca obiect imobilele preluate abuziv de stat, fara insa ca aceasta sa fie particularizata cadrului procesual de investire ori etapei procesuale ori considerentelor deja redate in cuprinsul hotararii judecatoresti contestate, pretinse necorelari ale actiunilor partii adverse cu dispozitiile legale procedurale, manifestarea dezacordului fata de solutia pronuntata, fara insa ca aceasta sa fie insotita de redarea situatiei concrete de incalcare sau aplicare gresita a legii, fata de temeiul formal invocat in sustinerea cererii, exced analizei instanţei de recurs.
Este motivul pentru care legiuitorul a prevăzut sancţiunea nulităţii atât pentru nemotivarea cererii de recurs, cat si pentru situaţia in care cererea se motivează, însa criticile nu pot fi încadrate in nici una din ipotezele de nelegalitate enumerate de norma procedurala susmenţionată.
Noua formulare a textului art. 304 C. proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părţile au beneficiat de o judecată în primă instanţă şi una în apel (ambele judecăţi de fond), finalizata prin configurarea situatiei de fapt a dosarului pendinte si prin pronuntarea unei hotarari definitive in acest dosar.
O situaţie de nelegalitate, în esenţă, pentru a fi analizată în recurs trebuie susţinută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greşit, la situaţia de fapt pe deplin stabilită în faţa instanţelor anterioare.
În faţa unei instanţe de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie, şi aceasta pentru că recurentul a beneficiat în mod concret de sistemului dublului grad de jurisdicţie, calea de atac a recursului fiind in mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac.
Împrejurarea ca ambele instante de fond au ajuns la concluzia ca notificarea expediata de reclamanta nu face obiectul Legii nr. 10/2001, si, drept consecinta, au dispus anularea dispoziţiei administrative, considerentul principal avut in vedere fiind acela ca solicitarea reclamantei să poată fi soluţionată de direcţia competentă din cadrul institutiei parate, nu poate fi asimilata unei situatii de nelegalitate, intrucat solutia este rezultatul unui rationament firesc si logic, de punere de acord a situatiei de fapt-formularea unei solicitari concrete din partea reclamantei, cu dispozitiile legii speciale de reparatie civila.
Cat timp insusi recurentul-parat sustine si motiveaza expres in cuprinsul dispoziţiei administrative din 21 martie 2005 ca notificarea reclamantei nu face obiectul Legii nr. 10/2001, pastrarea efectelor unui act juridic care se sprijina, chiar si formal, pe acest act normativ, nu poate fi acceptata.
Pentru toate aceste considerente de fapt si de drept, Înalta Curtea in conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general împotriva Deciziei nr. 3 din 6 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 782/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 775/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
