ICCJ. Decizia nr. 782/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 782/2010
Dosar nr. 1456/36/2008
Ședința publică de la 10 februarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 2975/118/2006, contestatoarea Z.M. a solicitat, în contradictoriu cu Municipiul Constanţa prin Primar, anularea dispoziţiei din 27 septembrie 2006 emisă de primar şi în consecinţă, să se dispună restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 468 mp situat în Constanţa, iar în cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă să-i fie acordate titluri de despăgubiri.
În motivarea cererii contestatoarea a arătat că are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire pentru că este moştenitoarea legală a tatălui său, (C.I.I., decedat în 1985), acesta având calitatea de proprietar al terenului în litigiu conform actului de vânzare - cumpărare autentificat din 27 februarie 1937 încheiat cu Primăria Constanţa şi transcris la 27 februarie 1935 la Tribunalul Constanţa.
S-a mai arătat că deposedarea autorului de bunul cumpărat s-a realizat abuziv, prin rechiziţionarea imobilului şi potrivit Deciziei nr. 264/1956 a Sfatului popular regional Constanţa, în baza Hotărârii fostului Consiliu de Miniştri nr. 738/1956.
Urmare a notificării Primăriei Constanţa, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, pentru restituirea imobilului preluat abuziv, a fost emisă dispoziţia nr. 2989/2006 prin care a fost respinsă notificarea, invocându-se existenţa unui pact comisoriu de grad IV în favoarea vânzătorului, pact care a operat ca urmare a neîndeplinirii, de către cumpărător, a obligaţiei de a construi o casă de locuit, până la momentul rechiziţionării de către stat.
S-a susţinut că dispoziţia astfel motivată este nelegală, deoarece în contract nu este prevăzut niciun termen în care cumpărătorul să-şi îndeplinească obligaţia de a construi şi, prin urmare, un pact comisoriu de grad IV nu poate opera în cazul acestei obligaţii contractuale, fiind ineficient.
Prin sentinţa civilă nr. 418 din 19 februarie 2007 Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins acţiunea ca nefondată, reţinând, că rezoluţiunea de drept era prevăzută în contract pentru nerespectarea obligaţiei de a construi şi pentru neplata preţului. Reclamanta nu a dovedit nici plata preţului şi nici edificarea construcţiei, iar pentru neexecutarea contractului nu a administrat nicio dovadă care să înlăture culpa cumpărătorului în neexecutarea obligaţiilor.
S-a mai reţinut că vânzătorul şi-a manifestat voinţa în sensul rezolvirii contractului prin preluarea bunului în patrimoniul său şi reintrarea în posesia acestuia.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta Z.M.D., arătând că hotărârea este netemeinică şi nelegală întrucât în sistemul nostru de drept rezoluţiunea nu operează de drept, fiind necesară manifestarea de voinţă a creditorului. Această manifestare de voinţa nu a existat în speţă, iar instanţa nu a fost învestită să statueze că a intervenit rezoluţiunea contractului.
Nu s-a observat ineficienţa pactului comisoriu ca urmare a nestipulării unui termen în care cumpărătorul trebuia să-şi îndeplinească obligaţia de a construi şi nici faptul că nu există vina cumpărătorului în neexecutarea obligaţiei de construire întrucât la scurt timp după încheierea contractului, cumpărătorul a intrat în rândul forţelor armate, apoi a intervenit războiul şi ulterior imobilul a fost rechiziţionat.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 228/ C din 20 iunie 2007 a Curţii de Apel Constanţa.
Pentru pronunţarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că autorul reclamantei a dobândit proprietatea imobilului ce face obiectul litigiului în temeiul unui contract de vânzare - cumpărare încheiat în anul 1937, în care s-a menţionat că destinaţia terenului este aceea a construirii unei case de locuit, cu plata preţului în 20 rate egale anuale şi că nerespectarea vreunei obligaţii din cele asumate atrage rezilierea de plin drept „fără somaţiune, curs de judecată sau altă punere în întârziere”.
S-a motivat că, potrivit termenilor folosiţi, a fost inserat în contract un pact comisoriu de gradul IV, situaţie în care rolul instanţei de judecată în aplicarea sancţiunii rezoluţiunii este înlăturat în totalitate, întrucât sancţiunea desfiinţării este efectul direct al neexecutării obligaţiei debitorului.
De aceea, a fost înlăturată critica referitoare la necesitatea intervenţiei instanţei, singura care ar fi putut aprecia asupra efectelor pactului comisoriu.
Referitor la momentul în care are loc desfiinţarea contractului în cuprinsul căruia este inserat un pact comisoriu de gradul IV, s-a apreciat că aceasta nu se produce doar ca efect al unei împrejurări obiective (neexecutarea obligaţiilor unei părţi), dar şi ca efect al manifestării voinţei creditorului de a face efectivă sancţiunea.
Susţinerea apelantei potrivit căreia manifestarea de voinţă a creditorului ar fi avut loc după împlinirea termenului de prescripţie (apreciat de aceasta în mod oscilant, ca fiind de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 şi respectiv, de 10 ani, reglementat de C. civ.) a fost înlăturată ca neîntemeiată.
Aceasta întrucât pe de o parte, termenul general de 3 ani nu-şi poate găsi aplicare, el fiind cuprins într-o reglementare (Decretul nr. 167/1958) ulterioară încheierii contractului şi fără putere retroactivă, iar pe de altă parte, reglementarea C. civ. stabileşte un termen de prescripţie pentru toate acţiunile reale şi personale, de 30 de ani (art. 1890 C. civ.), iar nu de 10 ani cum s-a pretins.
S-a mai constatat că manifestarea de voinţă a creditorului, de a face efectivă sancţiunea rezoluţiunii a avut loc în anul 1956, prin emiterea Deciziei nr. 264/1956, anterior împlinirii termenului de prescripţie.
Cu referire la această decizie, s-a apreciat că ea nu reprezintă un act abuziv de naţionalizare cum s-a pretins, ci doar manifestarea de voinţă a creditorului de a da eficienţă pactului comisoriu şi de a prelua efectiv în posesia sa terenul în litigiu, în condiţiile în care, dată fiind rezoluţiunea de plin drept, terenul a reintrat în patrimoniul vânzătorului.
Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs reclamanta, care a susţinut că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbându-i înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), cu referire în concret, la pactul comisoriu inserat în contract.
Pe acest aspect, trebuia observat că obligaţia de a construi un imobil de locuit a fost contractată pur şi simplu, fără stipularea unui termen de executare. Or, faţă de caracterul acestei obligaţii care, prin natura ei presupune un termen, rezultă că cerinţa de valabilitate a obiectului actului juridic – potrivit căreia nimeni nu poate fi obligat la imposibil - nu este îndeplinită, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii absolute a obligaţiei de a construi.
În plus, instanţa a reţinut greşit că manifestarea de voinţă în sensul invocării pactului comisoriu ar fi intervenit în anul 1956, prin Decizia nr. 264/1956 de preluare, prin rechiziţionare, a imobilului.
În realitate, se face confuzie între manifestarea voinţei creditorului de a opera pactul comisoriu şi manifestarea voinţei exprimată prin emiterea Deciziei nr. 264/1956 din conţinutul căreia rezultă fără echivoc că în fapt, manifestarea de voinţă a fost în sensul rechiziţionării bunului, fără nicio legătură cu efectele contractului.
Interpretarea instanţei este eronată şi în legătură cu aprecierea asupra rolului acesteia în situaţia pactului comisoriu, ipoteză în care, chiar dacă nu pronunţă rezoluţiunea, trebuie să constate dacă rezoluţiunea convenţională a intervenit.
S-a susţinut de asemenea, că hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), respectiv, a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi a modalităţii în care s-a apreciat incidenţa art. 1890 C. civ.
Recursul a fost admis prin Decizia nr. 3829/11 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, conform căreia a fost casată decizia din apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În considerentele deciziei de casare s-a reţinut că judecata cauzei de către instanţele de fond s-a realizat în condiţiile neelucidării împrejurărilor de fapt, care să permită aplicarea corectă a legii.
Aceasta, întrucât nu a fost determinat cu certitudine temeiul preluării bunului, având în vedere că Decizia nr. 264 din 26 mai 1956 (nedepusă la dosar) a fostului Sfat popular Constanţa a fost indicată de către reclamantă ca reprezentând concretizarea ordinului de rechiziţionare a imobilului), iar de către pârât, ca fiind manifestarea de voinţă în sensul producerii efectelor pactului comisoriu inserat în contractul de vânzare - cumpărare.
Totodată, s-a constatat că Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 invocată de asemenea, de către intimatul-pârât, în justificarea titlului statului, face referire la o porţiune de „pământ şi nisipuri” în suprafaţă totală de 192 ha şi 9.705 mp, fără a se putea determina dacă lotul care a constituit obiectul contractului de vânzare - cumpărare încheiat de autorul reclamantei este inclus în respectiva suprafaţă de teren.
Constatându-se aşadar, că nu a fost lămurit temeiul preluării bunului - în funcţie de care să se aprecieze asupra incidenţei sau nu, a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 - s-a dispus casarea hotărârii, cu indicaţia pentru instanţa de rejudecare, de a suplimenta probatoriul.
În acest sens, s-a reţinut obligaţia pentru instanţa devolutivă de a stabili dacă terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare încheiat în anul 1937 de către autorul reclamantei, a intrat sub incidenţa Deciziei nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a fostului Sfat popular Constanţa.
Totodată, raportat la interpretările diferite date de părţi conţinutului Deciziei nr. 264 din 26 mai 1956 şi de apărarea intimatului conform căreia în arhiva instituţiei nu se mai regăseşte acest act, s-a dispus solicitarea de relaţii suplimentare în legătură cu evidenţele primăriei (în care se fac trimiteri la respectiva decizie, permitând indicarea ei ca temei al preluării), cu H.C.M. nr. 738 din 28 aprilie 1956 (menţionată de reclamantă în notificare, ca reprezentând baza normativă care a permis adoptarea deciziei), precum şi cu deciziile fostului Consiliu comunal al municipiului Constanţa (din 30 martie 1931, 18 martie 1935 şi 17 mai 1935).
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Constanţa a pronunţat Decizia nr. 301/ C din 15 decembrie 2008, prin care a respins apelul declarat de reclamantă, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că temeiul preluării bunului imobil l-a reprezentat Decizia nr. 264/1956 a fostului Sfat popular Constanţa şi că aceasta nu reprezintă un act abuziv, întrucât constituie manifestarea de voinţă a vânzătorului - creditor în sensul producerii efectelor pactului comisoriu de gradul IV.
S-au făcut de asemenea, aprecieri în legătură cu termenul de prescripţie a dreptului de a cere rezoluţiunea contractului, reţinându-se incidenţa dispoziţiilor art. 1890 C. civ.
Cu referire la art. 315 alin. (1) C. proc. civ., s-a constatat că, deşi s-a cerut Municipiului Constanţa depunerea la dosar a actelor menţionate în decizia de casare, în vederea stabilirii regimului juridic aplicabil terenului în litigiu, din adresa înaintată instanţei de către intimat, rezultă că acesta nu deţine documentele solicitate:
Împotriva deciziei a declarat recurs apelanta - reclamantă, care a formulat următoarele critici:
- Hotărârea este nelegală întrucât a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), cu referire la pactul comisoriu inserat în contractul de vânzare - cumpărare şi la faptul că acesta era neoperant în speţă datorită particularităţii obligaţiei asumate de cumpărător şi respectiv, inexistenţei unei manifestări neîndoielnice din partea vânzătorului pentru operarea pactului comisoriu (în condiţiile în care Decizia nr. 264/1956 a fost emisă pentru rechiziţionarea bunului).
- Hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), respectiv, a normelor de drept material cuprinse în Legea nr. 10/2001 şi a dispoziţiilor nr. 315 C. proc. civ., referitoare la obligativitatea îndrumărilor date de instanţa de recurs pentru judecătorii fondului.
Astfel, în condiţiile în care titlul autorului recurentei - reclamante nu a fost desfiinţat, întrucât pactul comisoriu nu a operat, rezultă că a fost aplicat greşit art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul a fost preluat abuziv, prin rechiziţionare.
La rejudecare, au fost nesocotite dispoziţiile deciziei de casare, de suplimentare a probatoriului pentru stabilirea temeiului preluării bunului.
Deşi intimatul a comunicat că nu deţine actele solicitate de instanţă şi în lipsa cărora nu putea fi dovedit caracterul neabuziv al preluării, instanţa a reţinut contrariul, răsturnând astfel, prezumţia preluării abuzive de către stat care opera în favoarea reclamantei.
Recursul este fondat în sensul următoarelor considerente:
Procedând la rejudecarea cauzei, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile deciziei de casare şi a încălcat astfel, prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Ignorând îndrumările obligatorii - vizând stabilirea modalităţii de preluare a imobilului de către stat - instanţa s-a limitat la preluarea considerentelor anterioare ale hotărârii date în apel şi la precizarea că, solicitării de a fi depune actele (menţionate de instanţa de recurs) care să justifice deţinerea bunului de către stat, intimatul-pârât a arătat că nu se regăsesc în arhiva instituţiei.
În aceste condiţii, fără fundament probatoriu, instanţa a concluzionat că temeiul trecerii bunului imobil în patrimoniul statului a fost constituit de Decizia nr. 264/1956 a fostului Sfat popular Constanţa, care ar fi reprezentat manifestarea de voinţă în sensul producerii efectelor pactului comisoriu.
Or, în absenţa depunerii acestei decizii la dosar şi faţă de susţinerile contradictorii ale părţilor - în sensul că ar fi vorba de un ordin de rechiziţie respectiv, de concretizarea efectelor pactului comisoriu - instanţa de recurs a dispus completarea probatoriului cu elemente suplimentare, extrinseci respectivei decizii dar de natură să ajute la lămurirea temeiului adoptării acesteia (având în vedere trimiterile care se fac de la aceste acte către menţionata decizie).
Constatând imposibilitatea administrării probelor suplimentare (pentru că, aşa cum a comunicat intimatul-pârât, nu sunt deţinute în arhiva acestuia), instanţa de apel concluzionează, de o manieră nejustificată, nesprijinită pe mijloace de probă, că Decizia nr. 264/1956 ar fi dat eficienţă pactului comisoriu şi astfel, ar reprezenta o preluare valabilă a bunului de către stat.
Or, inexistenţa deciziei în materialitatea ei şi imposibilitatea administrării unor probe suplimentare care să ajute la determinarea conţinutului respectivului act nu îndreptăţeşte concluzia instanţei în sensul trecerii valabile a imobilului în patrimoniul statului. Aceasta, în condiţiile în care potrivit Legii nr. 10/2001, prezumţia care operează atunci când statul nu exhibă un titlu (situaţie căreia îi este asimilată şi aceea a invocării unei decizii care nu este înfăţişată judecăţii) este aceea a caracterului abuziv al trecerii imobilului în patrimoniul său.
În acelaşi timp, având în vedere că intimatul - pârât a invocat şi un alt temei al preluării imobilului - respectiv, Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a fostului Sfat popular Constanţa (depusă la dosar, în cadrul judecăţii recursului anterior) - fără ca datele rezultate din conţinutul acesteia să permită să se stabilească dacă a vizat şi lotul cumpărat de către autorul reclamantei, prin decizia de casare s-a dispus completarea probatoriului inclusiv pe acest aspect.
Instanţa de trimitere a ignorat total această îndrumare, ce presupunea ca, pe baza unei expertize de specialitate, să se individualizeze - în funcţie de reperele existente în contractul de vânzare-cumpărare - lotul ce a făcut obiectul înstrăinării către autorul reclamantei şi în continuare, dacă acesta a fost inclus în suprafaţa de teren vizată de Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958.
Aşadar, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut un temei al preluării abuzive în absenţa suplimentării probatoriului indicat prin decizia de casare ca fiind necesar pentru ca, în lipsa actului de preluare în materialitatea lui, să poată fi determinat conţinutul şi temeiul adoptării acestuia.
Pe acest aspect, în considerentele hotărârii se reţine în mod contradictoriu că actele enumerate în decizia de casare erau necesare pentru stabilirea regimului juridic al terenului dar că, în absenţa lor, concluzia este aceea a preluării neabuzive.
Un asemenea considerent nesocoteşte dispoziţiile de principiu ale Legii nr. 10/2001 potrivit cărora există preluare abuzivă ori de câte ori statul nu exhibă un titlu valabil de stăpânire a bunului.
Pe de altă parte, ignorându-se indicaţiile instanţei de recurs nu a fost lămurită situaţia celuilalt temei al preluării, reprezentat de invocata Decizie nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a fostului Sfat popular Constanţa.
Faţă de aceste considerente şi văzând dispoz. art. 315 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (în care se încadrează încălcarea unor norme procedurale în desfăşurarea judecăţii), decizia va fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanţa să se conformeze indicaţiilor anterioare vizând stabilirea temeiului preluării bunului, în funcţie de care să se poată aprecia asupra normei de drept material incidente.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta Z.M.D. împotriva Deciziei nr. 310/ C din 15 decembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 787/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 777/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
