ICCJ. Decizia nr. 787/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 787/2010
Dosar nr. 3160/118/2008
Şedinţa publică de la 10 februarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1058 din 26 septembrie 2008, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul R.C., în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Constanţa, a obligat pârâtul să emită decizie sau dispoziţie motivată ca răspuns la notificarea din 9 august 2001, expediata prin B.E.J. S.C.A., pentru imobilul situat în Municipiul Constanţa, compus din construcţie şi teren, a respins cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, prima instanta a avut în vedere următoarele considerente de fapt si de drept:
Reclamantul a facut dovada adresării în termen a notificării formulate in temeiul Legii nr. 10/2001, dispunand si de actele de proprietate asupra imobilului solicitat prin notificare, obligaţia pârâtului fiind aceea de a răspunde la notificare în termenul legal de 60 de zile de la data înregistrării, prin decizie sau dispoziţie motivată.
Fiind titularul unui drept subiectiv încălcat, dar recunoscut de un act normativ cu caracter reparatoriu, reclamantul şi-a exercitat dreptul constituţional al liberului acces la justiţie, neputând fi privat de acest drept şi nici obstaculat în actiunea de redobândire a dreptului său de proprietate.
Prin Decizia civila nr. 19/ C din 21 ianuarie 2009, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul pârâtului Primarul Municipiului Constanţa ca nefondat.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, instanta de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept.
Reclamantul a investit instanţa cu o cerere întemeiată pe Legea nr. 10/2001, solicitarea concreta fiind de obligare a persoanei deţinătoare notificate, să emită o dispoziţie de restituire a imobilului din Constanţa, conform documentaţiei ce însoţea notificarea dein 9 august 2001 emisă de BEJ S.C.A.
Concepţia legiuitorului în adoptarea Legii nr. 10/2001 a fost aceea de a institui o procedură prealabilă, prin care persoana îndreptăţită să se adreseze direct unităţii deţinătoare, urmând ca decizia sau dispoziţia, după caz, să fie supusă controlului judecătoresc, şi nu cum susţine apelantul că ideal ar fi ca persoanele îndreptăţite să se adreseze direct în justiţie.
Pornind de la raţiunea adoptării Legii nr. 10/2001 privind situaţia juridică a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 11945 - 22 decembrie 1989, exprimată în caracterul profund reparatoriu, legiuitorul urmând să înlăture prejudiciile suferite de proprietar pentru abuzurile săvârşite de stat, s-a reţinut că termenul de 60 de zile în care unitatea deţinătoare trebuia să răspundă notificării este un termen imperativ şi nu de recomandare.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 24 mai 2009, Primarul Municipiului Constanţa.
Recurentul - parat a sustinut ca hotărârea instanţei de apel este nelegala, in sensul dispozitiilor art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., si, drept consecinta, a solicitat admiterea recursului si modificarea deciziei civile recurate, in sensul admiterii apelului, pentru următoarele considerente:
Acţiunea intemeiata pe obligaţia de a face este lipsita de interes, cată vreme insasi instanţa de fond a reţinut ca obligaţia de a răspunde in 60 de zile este reglementata de dispozitiile art. 23 din Legea nr. 10/2001. Obligaţia fiind una prevăzuta in lege, ea nu mai trebuia dublata de o hotărâre judecătoreasca in acelaşi sens, demersul unei acţiuni pe obligaţia de a face fiind lipsit de interes, respectiv de folosul juridiceste ocrotit.
De asemenea, prin ultima decizie in interesul legii, instanta suprema a pus la indemana persoanelor îndreptăţite, posibilitatea de a se adresa direct instanţelor de judecata in rezolvarea pe fond a cauzelor, ignorând faza administrativ - jurisdictionala. Si sub acest aspect, acţiunea intemeiata pe obligaţia de a face este lipsita de interes.
Reclamantul a triumfat în justiţie, invocandu-şi propria culpă, faţă de faptul că notificarea nu a fost însoţită de toate actele, fiind atenţionat prin adresă să completeze anexele la notificare cu mai multe înscrisuri, aşa cum rezultă din nota de relaţii comunicată de D.A.P.L;
S-a mai sustinut ca, norma prevăzută în art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi calificata altfel, decat ca fiind una de recomandare, în raport cu metodologia laborioasă a procedurii administraţiv - jurisdicţionale, faţă de care nici un deţinător, parcurgând-o, nu s-ar putea încadra în termenul de 60 de zile.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmeaza:
În drept, regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost reglementat prin Legea nr. 10/2001, act normativ care a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001.
Potrivit acestei legi speciale, persoanele îndreptăţite la restituire în natură sau, după caz, la măsuri reparatorii, prealabil declanşării procedurii judiciare, au obligaţia de a notifica cererea lor, în termenul prevăzut de lege, persoanei juridice deţinătoare a bunului.
Corelativ, legiuitorul a instituit în sarcina unităţii deţinătoare a imobilului obligaţia de a răspunde cererii notificate printr-o decizie ori dispoziţie motivată, în termen de 60 de zile de la înregistrare.
Procedura administrativă prevăzută de art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001 este obligatorie, însă nefinalizarea acesteia în termenele, condiţiile şi formele impuse prin lege, nu constituie un impediment în declanşarea procedurii judiciare pentru valorificarea dreptului pretins de către persoana îndreptăţită.
În speţă, r eclamantul a facut dovada adresării în termen a notificării formulate in temeiul Legii nr. 10/2001, dispunand si de actele de proprietate asupra imobilului solicitat prin notificare, situatie de fapt retinuta si validata de ambele instante ale fondului.
Dat fiind insa refuzul pârâtului de a-i soluţiona cererea, concretizat prin lipsa deciziei ori dispoziţiei pe care acesta avea obligaţia de a o emite în termenul mai sus arătat, în mod corect, reclamantul a declanşat procedura judiciară, ştiut fiind că accesul la justiţie este liber şi nu poate fi restricţionat în nici un fel.
Aşa fiind, reţinând că, în situaţiile în care unităţile deţinătoare nu se conformează obligaţiei de a răspunde, în termenul prevăzut de lege, cererilor care le sunt notificate în procedura Legii nr. 10/2001, persoana interesată se poate adresa instanţelor judecătoreşti, fie pentru a solicita obligarea unităţii deţinătoare să se pronunţe asupra cererii notificate, fie pentru a-şi valorifica pe fond pretenţiile, Înalta Curte constată că, în mod corect instanţa a obligat pârâtul să răspundă cererii care i-a fost notificată de reclamant, respectand vointa acestuia de a se adresa instantei de judecata intr-un anumit cadru procesual.
Împlinirea termenului dă dreptul creditorului obligaţiei să ceară în justiţie îndeplinirea acesteia, în condiţiile dreptului comun deci persoana îndreptăţită poată să ceară în justiţie executarea obligaţiei la care entitatea deţinătoare era îndatorată prin lege.
Referitor la natura juridica a termenului legal menţionat, instanţele anterioare au reţinut corect că acesta este un termen imperativ şi nu de recomandare, aspect care rezultă din redactarea textului de lege, cu menţiunea că obligaţia de a soluţiona notificarea nu putea fi lăsată la latitudinea entităţii deţinătoare, dată fiind celeritatea cu care trebuie să se desfăşoare procedura prevăzută de această lege speciala, dar si exigentele termenului rezonabil de solutionare a cauzelor, in acceptiunea C.E.D.O.
Critica conform careia, daca obligaţia stabilita in sarcina unitatii detinatoare este una prevăzuta in lege, ea nu mai trebuia dublata de o hotărâre judecătoreasca cu acelasi continut, nu poate fi primita, intrucat tocmai circumstantele particulare ale cauzei pendinte au determinat reclamantul ca, prin cererea dedusa judecatii, sa se prevaleaza de prerogativa concreta de a avea acces la forta coercitiva a statului, prin functia judecatoreasca, in scopul realizarii efective a dreptului recunoscut de lege, in formele procedurale prescrise de aceasta.
Împrejurarea ca reclamantul avea posibilitatea de a solicita chiar o cercetare a fondului pretentiei referitoare la imobilul in litigiu, nu reprezinta un fine de neprimire (pentru lipsa interesului-conditie a exercitiului dreptului de acces la instanta de judecata) pentru cererea concreta dedusa judecatii, dat fiind continutul intrinsec al principiului disponibilitatii, respectiv efectul acestuia asupra derularii procesului civil concret angajat de reclamant.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va r espinge recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiul Constanţa împotriva Deciziei nr. 19/ C din 21 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Constanţă, secţia civilă minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiul Constanţa împotriva Deciziei nr. 19/ C din 21 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Constanţă, secţia civilă minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 788/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 782/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
