ICCJ. Decizia nr. 791/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 791/2010
Dosar nr. 27172/3/2008
Şedinţa publică de la 10 februarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, la 16 ianuarie 2006, reclamanţii P.N., P.B.G. şi P.C.T. au chemat în judecată pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Guvernul Romîniei, solicitând a se constata neconstituţionalitatea art. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 ale Decretului nr. 92/1950 şi art. 11 al Decretului nr. 524/1955, faţă de dispoziţiile constituţionale în vigoare la acea dată şi cele ale Constituţiei din 1991, 2003, precum şi recunoaşterea calităţii de proprietari ai imobilului situat în Bucureşti, sectorul 1.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că autorii acestora au avut în proprietate mai multe imobile ce au fost naţionalizate şi că, nu se poate reţine existenţa unui titlu al statului, în baza Decretului nr. 92/1950, iar cu privire la cel de-al doilea petit s-a arătat că imobilul situat în, sectorul 1, Bucureşti a aparţinut autoarei lor, C.C.P. şi le-a revenit în proprietate, prin moştenire legală, conform certificatului de moştenitor din 1996, în prezent imobilul fiind sediul Consulatului Federaţiei Ruse.
Prin încheierea pronunţată la 20 februarie 2006, de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 - 7 din Decretul nr. 92/1950 ca inadmisibiliă, precum şi cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
După un prim ciclu procesual, prin Decizia nr. 677 din 18 aprilie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă, a admis apelul reclamanţilor P.N., P.B.G. şi P.C.T., a casat Decizia nr. 1116 din 24 septembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V- a civilă, şi sentinţa civilă nr. 19087 din 11 decembrie 2006 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti şi a trimis cauza spre rejudecare, în primă instanţă Tribunalului Bucureşti, în raport de valoarea litigiului de peste 5 miliarde lei, constatând că sunt incidente prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., pricina nefîind de competenţa în primă instanţă, a judecătoriei.
În rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV- a civilă, prin sentinţa nr. 294 din 23 februarie 2009 a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanţii P.N., P.B.G. şi P.C.T. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Guvernul României prin Primul Ministru.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a apreciat că, în raport de precizarea făcută de reclamanţi, în sensul întemeierii în drept a acţiunii pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., ca fiind o acţiune în constatare, aceasta este inadmisibilă, întrucât reclamanţii aveau deschisă calea acţiunii în realizarea dreptului, sub forma unei acţiuni în revendicare imobiliară, supusă regulilor de drept comun, conform art. 480 şi urm.C. civ., precum şi acţiunea în restituire, fondată pe dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanţii, P.N., P.B.G. şi P.C.T. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, întrucât prin respingerea acţiunii în constatare le-a fost încălcat dreptul de proprietate, art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 148 din Constituţie.
S-a susţinut de către apelanţii-reclamanţi că instanţa de fond a intrepretat greşit raportul juridic dedus judecăţii cănd a apreciat că reclamanţii au acces la acţiunea în revendicare, deoarece o astfel de acţiune le-a fost respinsă, o atare acţiune nemaiputând fi introdusă, deoarece le-ar fi opusă excepţia autorităţi de lucru judecat, iar în ceea ce priveşte calea deschisă de legea specială de reparaţie învederează că s-au adresat cu notificare, cererea fiind nesoluţionată.
Prin Decizia nr. 344/ A din 3 iunie 2009,Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul reclamanţilor, ca nefondat.
Pentru a decide ca atare, instanţa de control judiciar ordinar a reţinut în esenţă că, prin sentinţa civilă nr. 811 din 23 septembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV- a civilă, s-a respins cererea principală formulată de reclamanţi, cererea de intervenţie în interes propriu introdusă de D.M. şi C.J. în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondate, apreciindu-se că imobilul revendicat nu este proprietatea statului român.
S-a arătat de instanţa de apel că, respingerea acţiunii în revendicare nu conduce la concluzia că reclamanţii au posibilitatea de a formula o acţiune în constatare, obligatorie în vederea valorificării dreptului de proprietate, ulterior respingerii acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun.
S-a concluzionat de instanţa de control judiciar ordinar că, Legea nr. 10/2001 a reglementat nu numai procedurile adminisrative de restiuire a imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ci şi modalităţite de a ataca în justiţie, măsurile dispunse în cadrul acestor proceduri sau refuzul de a răspunde notificării, aşa încât, prin respingerea acţiunii în constatare, întemeiată pe prevederile art. 3 C. proc. civ., nu se poate susţine cu temei, că s-au încălcat prevederile art. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, instanţa nestatuând cu privire la dreptul de proprietate al reclamantului şi nici dispoziţiile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil.
Împotriva deciziei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs, reclamanţii P.N., P.B.G. şi P.C.T., criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi de art. 304 pct. 5 din acelaşi cod.
Astfel, s-a susţinut de către recurenţii-reclamanţi că instanţele au interpretat eronat dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., în sensul că aceştia trebuiau să se adreseze instanţei de drept comun cu o acţiune în revendicare şi s-a arătat că, prin respingerea acţiunii, întemeiată în drept, pe dispoziţiile art. lll C. proc. civ. li se aduce o gravă atingere dreptului de proprietate, în raport de imposibilitatea valorficării acestuia, pe tărâmul Legii nr. 10/2001, faţă de refuzul soluţionării notificării.
Recurenţii - reclamanţi au invocat nulitatea deciziei pronunţată de instanţa de apel, în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., motivat de faptul că, în şedinţa de judecată din 3 iunie 2009, completul a fost compus din judecătorii E.V. şi A.D.T., iar hotărârea a fost semnată de judecătorii E.V. şi de I.H.P., în loc de A.D.T., judecător I.H. nefăcând parte din completul de judecată.
Prin încheierea din 3 februarie 2010, în recurs, instanţa supremă a admis cererea de abţinere de la soluţionarea cauzei a judecătoarei R.S., în temeiul art. 27 pct. 9 C. proc. civ., compunerea instanţei fiind alcătuită conform art. 98 din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti.
Recursul reclamanţilor este fondat şi urmează a fi admis pentru motivul de nelegalitate, reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ce atrage nulitatea deciziei, întrucât instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 din acelaşi cod.
Semnarea greşită a dispozitivului deciziei atacate, de un judecător care nu a luat parte la soluţionarea pricinii este de natură a atrage nulitatea hotărârii, fiind vorba de un act îndeplinit cu neobservarea formelor legale, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. şi de nesocotirea normei de organizare referitoare la compunerea completului de judecată.
Nulitatea actelor de procedură este prevăzută şi reglementată ca o sancţiune procedurală care intervine în cazul actului de procedură care nu îndeplineşte condiţiile de validitate prevăzute de lege, lipsindu-l în tot sau, în parte, de efectele fireşti.
În speţă, nulitatea îmbracă caracterul extrinsec, întrucât încălcarea priveşte condiţia externă a actului de procedură privitor la greşita compunere a completului de judecată şi semnarea hotărârii de un judecător care nu a luat parte nemijlocit la înfăptuirea actului de justiţie, prin pronunţarea hotărârii şi este absolută, întrucât încalcă o normă imperativă.
În accepţiunea legii, conform cerinţelor imperative, stipulate de art. 261 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii, de judecătorii care au participat nemijlocit la judecată, care alcătuiesc completul de judecată, cu respectarea principiului continuităţii, astfel încât semnarea hotărârii, cu nerespectarea acestor cerinţe este nulă, numele judecătorilor care au luat parte la judecată, precum şi semnăturile acestora din cuprinsul hotărârii şi al încheierilor premergătoare, fiind menţiuni obligatorii, conform art. 261 alin. (1) pct. 1 şi 6 C. proc. civ.
Aşa fiind, încălcându-se dispoziţiile de ordine publică şi apreciind că este incident motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulă decizia curţii de apel şi, în temeiul art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauze spre rejudecare aceleiaşi instanţe, acest motiv de casare lăsând fără obiect, celelalte critici promovate prin prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii P.N., P.B.G. şi P.C.T. împotriva Deciziei nr. 344/ A din 3 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie.
| ← ICCJ. Decizia nr. 804/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 788/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
