ICCJ. Decizia nr. 899/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 899/2010
Dosar nr. 14117/3/2008
Şedinţa publică de la 12 februarie 2010
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1641 din 17 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III- a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul I.B.D.; a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General, să restituie în natură reclamantului terenul situat în Bucureşti, sector 2, actualmente, identificat conform expertizei topo întocmită de expert P.D.; a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti să emită o dispoziţie care să cuprindă propuneri de acordare de despăgubiri pentru construcţia demolată ce a existat pe terenul situat în, sector 2, în conformitate cu evaluarea făcută prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert P.M. şi să o înainteze pârâtei C.C.S.D.; a admis excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtei C.C.S.D. cu privire la capetele 1 - 3 din acţiune şi au fost respinse aceste capete formulate în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D. ca fiind îndreptate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; s-a respins excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâta C.C.S.D., cu privire la cel de-al patrulea capăt de cerere din acţiune; s-a admis excepţia de prematuritate a capătului al cincilea din acţiune şi a respins acest capăt ca fiind prematur formulat şi s-a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind obligarea la plata daunelor cominatorii.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin acţiunea înregistrată pe rolul său la 18 ianuarie 2007 reclamantul I.B.D. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi C.C.S.D. şi a solicitat să se constate că, nesoluţionând notificarea din 04 august 2001 privind imobilul - teren şi construcţie situat în Bucureşti, sector 2, pârâtul a dat o soluţie negativă cererii făcute de reclamant, astfel că acesta este îndreptăţit să formuleze pretenţii direct în instanţă pentru imobilul menţionat, constând în teren de 435 mp şi construcţie compusă din 5 camere şi dependinţe, imobil ce a aparţinut autorilor săi - A.I.D. şi A.B.
S-a mai solicitat de către reclamant ca pârâtul Municipiul Bucureşti să fie obligat la restituirea în natură terenului care este liber şi să se stabilească în baza unei expertize cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent ce se cuvin reclamantului pentru construcţia ce a fost demolată.
Totodată, s-a cerut ca pârâta C.C.S.D., să fie obligată să emită titlurile de despăgubiri, conform sumei stabilite prin expertiză, ca şi obligarea ambilor pârâţi la 500 lei daune cominatorii pe zi de întârziere.
Iniţial în cauză, s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 843 din 07 iunie 2007 prin care a fost respins ca inadmisibil capătul al patrulea din acţiune având ca obiect stabilirea întinderii măsurilor reparatorii pentru construcţia demolată.
Instanţa a admis în parte cererea formulată de reclamant şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti să emită o dispoziţie motivată prin care să restituie în natură terenul situat în Bucureşti, sector 2, să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţia demolată.
Cererea de obligare a pârâţilor la plata de daune cominatorii a fost respinsă ca inadmisibilă.
Totodată, a fost admisă excepţia de prematuritate a capătului cinci din cerere, având ca obiect obligarea pârâtei C.C.S.D. la emiterea titlurilor de despăgubire, cerere respinsă pe calea acestei excepţii.
Prin decizia civilă nr. 62 din 04 februarie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a fost admis apelul declarat de apelantul - reclamant I.B.D. şi s-a dispus desfiinţarea sentinţei civile nr. 843 din 07 iunie 2007pronunţată de tribunalul, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pe baza ansamblului dovezilor ce au fost administrate în cauză, în rejudecare, prima instanţă a constatat că autorul reclamantului - D.A. a dobândit în proprietate imobilul situat în Bucureşti, împreună cu construcţiile existente pe teren, potrivit actului de vânzare - cumpărare autentificat din 23 iulie 1932 de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat.
Reclamantul a formulat în termen legal notificare prin care a solicitat restituirea în natură a terenului liber şi acordarea de despăgubiri pentru construcţia ce a fost demolată, însă pârâtul, până la data formulării cererii de chemare în judecată, nu a emis dispoziţie motivată de soluţionare a notificării.
În aceste condiţii, prima instanţă a apreciat că absenţa unui răspuns din partea pârâtului Municipiul Bucureşti în calitate de unitate deţinătoare, echivalează cu refuzul de restituire a imobilului, astfel că reclamantul, ca titular al notificării este în măsură să sesizeze instanţa de judecată pentru cenzurarea acestui refuz, aşa după cum s-a stabilit prin Decizia nr. 20 pronunţată la 19 martie 2007 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dată în recursul în interesul legii.
Referitor la terenul în litigiu, situat actualmente în, sector 2 şi care a aparţinut autorilor reclamantului, tribunalul a avut în vedere faptul că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv potrivit Decretului nr. 111/1951, regimul său juridic fiind reglementat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care stabilesc condiţiile în care se poate dispune restituirea în natură către persoanele îndreptăţite.
Raportul de expertiză topo întocmit de expertul P.D. a identificat imobilul ce formează obiectul notificării, constatând că terenul revendicat este liber de construcţii, nu este afectat de utilităţi publice, putând fi astfel restituit în natură în conformitate cu normele legale în materie.
Prima instanţă a admis în parte acţiunea introdusă de reclamant, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001 republicată, astfel că pârâtul Municipiul Bucureşti reprezentat de Primarul General a fost obligat să restituie reclamantului în natură terenul situat actualmente în, sector 2, aşa cum a fost individualizat prin raportul de expertiză topometrică întocmit de expert P.D.
În privinţa construcţiei demolate, tribunalul a avut în vedere evaluarea ipotetică efectuată prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert P.M. şi din care rezultă că aceasta este la nivelul sumei de 694.495 lei.
Dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001 statuează că pentru construcţiile demolate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent şi se propun de Primăria în raza căreia s-a aflat imobilul demolat.
Pe de altă parte, s-a reţinut că Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în baza acestui din urmă act normativ, înfiinţându-se C.C.S.D. căreia îi revine competenţa de a emite decizii conţinând titluri de despăgubire în cadrul unei proceduri administrative reglementate prin Titlul VII din Legea nr. 247 din 2005.
În consecinţă, tribunalul a dispus obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti să emită o dispoziţie care să cuprindă propuneri de despăgubire pentru construcţia demolată ce a existat pe terenul în litigiu, în conformitate cu evaluarea făcută prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert P.M., urmând ca respectiva dispoziţie, să fie înaintată C.C.S.D.
Totodată, a fost admisă excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă invocată de pârâta C.C.S.D. cu privire la capetele 1 şi 3 din acţiunea introdusă de reclamant, cu consecinţa respingerii acestor cereri ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Referitor la capătul al patrulea din cererea de chemare în judecată, tribunalul a respins excepţia de inadmisibilitate invocată de pârâta C.C.S.D., având în vedere că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, întrucât s-a apreciat că persoana îndreptăţită este în măsură să pretindă despăgubiri pentru construcţiile demolate, cuantumul acestora putând fi stabilit prin expertiză tehnică în acest sens.
Tribunalul a respins ca prematur formulat capătul cinci din acţiune care avea ca obiect obligarea pârâtei C.C.S.D. la emiterea titlului de despăgubire pentru construcţia demolată, având în vedere că prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se instituie o procedură administrativă specială care se finalizează cu emiterea titlului de despăgubire, însă această procedură se declanşează după transmiterea de către entitatea investită cu soluţionarea notificărilor, a dosarelor constituite potrivit Legii nr. 10/2001, către A.N.R.P.
Capătul de cerere care vizează obligarea pârâţilor la plata de daune cominatorii în sumă de 500 lei pe zi de întârziere a fost respins ca inadmisibil, în raport de dispoziţiile art. 5803 C. proc. civ., care stabilesc posibilitatea ca debitorul unei obligaţii de „a face" să fie constrâns la aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii prin plata unei amenzi civile în folosul statului, urmând ca pentru acoperirea eventualelor prejudicii suferite, creditorul obligaţiei să solicite daune interese.
Împotriva acestei sentinţe civile a formulat apel Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Prin motivele de apel, s-a susţinut în esenţă, că prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile art. 11 şi 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, deoarece stabilirea valorii despăgubirilor, ca măsură reparatorie în echivalent, este atribuită C.C.S.D., în cauză fiind vorba despre soluţionarea notificării după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, astfel că, forma de acordare a măsurilor reparatorii aleasă de instanţa de fond nu este în concordanţă cu prevederile legale, iar despăgubirile stabilite de expert sunt foarte mari.
Prin Decizia civilă nr. 415/ A din 11 iunie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă, apelul formulat de pârât a fost respins ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că instanţele de judecată au atributul de a dispune restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, iar prin obligarea apelantului la emiterea unei noi dispoziţii la despăgubiri nu au fost încălcate dispoziţiile legii speciale, dispunându-se totodată ca dispoziţia ce va fi emisă de pârât să fie înaintată pârâtei C.C.S.D.; în plus, referirea la expertiză a fost menţionată pentru a servi C.C.S.D. drept criteriu în aprecierea valorii despăgubirilor, stabilirea acestora fiind atributul exclusiv al Comisiei, iar soluţia dată acestui capăt de cerere nu îl prejudiciază în vreun fel pe apelant.
În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâtul a promovat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul a susţinut în dezvoltarea motivelor de recurs că decizia recurată este dată cu greşita aplicare a legii, din considerentele hotărârii rezlutând în primul rând că instanţa de apel a plecat de la premisa eronată a existenţei unei dispoziţii emise în soluţionarea notificării formulate în anul 2001 de către reclamant, fiind motivul pentru care acesta a apelat la instanţă pentru soluţionarea pretenţiilor sale pe fond.
Obiectul cererii de chemare în judecată a fost tocmai cenzuraea refuzului recurentului de a emite dispoziţia motivată pentru soluţionarea notificării, situaţie în care criticile pârâtului din motivele de apel cu privire la efectele Legii nr. 247/2005 care nu pot fi înlăturate în ce priveşte stabilirea şi plata despăgubirilor, capăt de cerere care trebuia soluţionat în mod obligatoriu conform prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Acest act normativ (Legea nr. 247/2005) stipulează fără echivoc faptul ca stabilirea cuantumului despăgubirilor revine în mod exclusiv C.C.S.D., conform art. 16 din Titlul VII, instituţie în cadrul căreia se întocmeşte raportul de evaluare ce conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubiri.
Este deci indiscutabil ca după apariţia Legii nr. 247/2005, entităţile investite cu soluţionarea notificărilor (cum este şi cazul Municipiului Bucureşti) nu mai au dreptul de a stabili cuantumul şi întinderea despăgubirilor, acest atribut revenind prin lege în mod exclusiv C.C.S.D., recurentul susţinând că are doar dreptul de a constata (stabili) calitatea de persoană îndreptaţită şi de a face propuneri motivate de acordare a despăgubirilor (fără însă a stabili cuantumul acestora).
Or, faptul ca instanţa de fond a dispus emiterea unei dispoziţii care să cuprindă propuneri de acordare de despăgubiri în conformitate cu evaluarea făcută prin raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză, vine în contradicţie cu procedura reglementată prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar raţionamentul instanţei de apel, în sensul ca referirea la expertiză a fost făcută doar pentru a servi drept criteriu în aprecierea valorii şi mai ales modalităţii măsurilor reparatorii prin echivalent, este unul profund greşit, cu ignorarea evidenta a dispoziţiilor legale, respectiv, a art. 16 din actul normativ menţionat.
Intimata pârâtă C.C.S.D. a depus întâmpinare l motivele de recurs peste termenul procedural, arătând că recursul declarat nu priveşte excepţia lisei calităţii sale procesuale pasive, excepţie admisă de prima instanţă, motiv pentru care nu a formulat argumente în combaterea acestuia, considerând că nu se impunea a mai fi citată în acesă fază procesuală.
Recursul formulat este nefondat.
Analizând materialul probator administrat în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de recurs şi verificând, pe baza acestora, decizia atacată, Înalta Curte apreciază că nu se verifică ipoteza de modificare a deciziei în condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Obiectul prezentei cereri l-a reprezentat o acţiune directă formulată de intimatul reclamant prin care a solicitat instanţei de judecată analizarea pe fond a pretenţiilor din cuprinsul notificării sale formulate în anul 2001 şi adresată Municipiului Bucureşti, prin care a solicitat restituirea în natură a terenului situat în Bucureşti, sector 2 şi despăgubiri pentru construcţia care s-a aflat pe teren şi care în prezent este demolată, urmare a refuzului nejustificat al entităţii notificate de a răspunde notificării, deşi a obţinut şi o hotărâre judecătorească în obligaţie de a face împotriva recurentului pârât, acesta rămânând în continuare în pasivitate.
Cererea a fost formulată în considerarea efectelor Deciziei nr. 20/2007 a secţiilor unite, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, date în soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit: “Instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.”
Din acest punct de vedere, este riguroasă menţiunea recurentului că în cauză instanţa nu a fost învestită cu o contestaţie împotriva unei dispoziţii motivate pe care să o fi emis în soluţionarea notificării, constatându-se într-adevăr, că instanţa de apel reţine din eroare o atare situaţie, însă această eroare de consemnare nu este de natură a afecta legalitatea deciziei de confirmare a soluţiei de primă instanţă, care s-a raportat la obiectul corect al cererii cu care a fost învestită, cu respectarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Cererea de chemare în judecată a fost promovată la 18 ianuarie 2007, aşadar, după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 şi implicit, adoptarea Titlului VII din cel din urmă act normativ, astfel că, prin pronunţarea soluţiei în cauză, instanţele de judecată complinind inacţiunea unităţii deţinătoare sau a entităţii învestite cu soluţionarea notificării, trebuie să aibă în vedere reglementarea de la data pronunţării soluţiei, cu referire la dispoziţiile art. 16 din Titlul VII, având în vedere şi Decizia nr. 52/4.062007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată de asemenea într-un recurs în interesul legii prin care s-a stabilit că:
„ Prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.”
Drept urmare, soluţionarea cererii de chemare în judecată reprezintă echivalentul unei decizii sau dispoziţii motivate emise de unitatea deţinătoare sau entitatea învestită cu soluţionarea notificării emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, caz în care dispoziţiile art. 16 din Titlul VII sunt pe deplin aplicabile.
Prin criticile formulate prin motivele de recurs, recurentul pretinde că dispunându-se obligarea sa, în aplicarea dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 10/2001, republicată, să emită dispoziţie care să cuprindă propuneri de acordare despăgubiri pentru construcţia demolată ce a existat pe terenul în litigiu, în conformitate cu evaluarea făcută de expert P.M. şi s-o înainteze pârâtei C.C.S.D., s-a stabilit o dispoziţie în sarcina sa, cu încălcarea dispoziţiilor art. 16 din Titlul VII, în raport de care are numai obligaţia de a face propunere motivată de acordare a despăgubirilor, iar nu şi de a le stabili cuantumul.
Înalta Curte apreciază că, stabilindu-se în sarcina recurentului emiterea unei dispoziţii prin care să facă în favoarea reclamantului propunere motivată de acordare de despăgubiri pentru construcţia demolată, în condiţiile în care în cauză s-a efectuat şi un raport de expertiză specialitatea construcţii de stabilire ipotetică a valorii de piaţă a imobilului demolat, instanţa de apel în mod corect a apreciat că această valoare stabilită prin expertiza judiciară va avea semnificaţie doar orientativă în faza procedurii administrative ce se va derula în faţa C.C.S.D. şi căreia recurentul a fost obligat să o înainteze.
Concluzia se apreciază a fi în concordanţă cu dispoziţiile legale, dată fiind şi competenţa Comisiei care, chiar şi în ipoteza unor dispoziţii emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 în care erau consemnate sume propuse cu titlu de despăgubiri potrivit reglementării anterioare a Legii nr. 10/2001, este abilitată potrivit dispoziţiilor legale (art. 16 alin. (4) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005) să verifice dacă într-adevăr restituirea în natură nu este posibilă şi a fost respinsă în mod legal, iar cu privire la sumele deja consemnate în cuprinsul dispoziţiilor să le stabilească nivelul conform standardelor internaţionale, conform art. 16 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii 247/2005.
În plus, aşa cum corect a observat instanţa de apel, în condiţiile în care recurentul pârât a fost obligat să facă doar propunerea motivată de acordarea a despăgubirilor potrivit raportului de expertiză tehnică imobiliară efectuat în cauză, lipseşte orice vătămare a recurentului din acest punct de vedere, astfel că, se va înlătura ca nefondată critica analizată.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE:
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general împotriva Deciziei nr. 415/ A din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 900/2010. Civil. Uzucapiune. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 898/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
