ICCJ. Decizia nr. 896/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 896/2010
Dosar nr. 4654/108/2008
Şedinţa publică de la 12 februarie 2010
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 69 din 11 februarie 2009 pronunţată în Dosarul nr. 4654/108/2008, Tribunalul Arad, secţia civilă, a respins acţiunea formulată de reclamanta B.M. împotriva pârâtului Municipiul Arad, admiţând, în prealabil, excepţiile inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune.
În motivarea sentinţei, s-a arătat că, prin dispoziţia din 21 mai 2002 emisă de pârât, s-au restituit în natură reclamantei - în calitate de moştenitor legal al proprietarului tabular A.A. - apartamentele din imobilul situat în Arad, înscris, după dezmembrare, în C.F. Arad, iar prin dispoziţia din 21 mai 2002, s-a respins cererea de restituire în natură pentru apartamentele care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri de 1.750.000.000 lei.
La data de 14 iunie 2002, reclamanta a declarat Primăriei Municipiului Arad că este de acord cu restituirea în natură a apartamentelor şi a terenului aferent, precum şi cu acordarea de despăgubiri în cuantumul propus.
Prin cererea de faţă, reclamanta solicită obligarea pârâtului de a-i preda terenul situat în Arad, în suprafaţă de 9.593 mp, înscris în C.F. Arad, ca echivalent al imobilului.
Tribunalul a apreciat că, întrucât reclamanta a urmat procedura administrativă prevăzută de art. 21 şi următoarele din Legea nr. 10/2001, fără a contesta deciziile de acordare de măsuri reparatorii, prin respingerea cererii de faţă nu este afectat dreptul de acces la justiţie al reclamantei, fiind respectate prevederile art. 21 din Constituţie şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale.
O acţiune precum cea din cauză, de predare a unor bunuri în compensare faţă de oferta acceptată de reclamantă, este inadmisibilă şi care excede cererilor din notificarea formulată în 2001.
Pe de altă parte, acţiunea de obligare a pârâtului să predea bunurile în compensare, fără ca reclamanta să fi contestat, în termenul prevăzut de art. 26 alin. (3) din lege, este prescrisă.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 171 din 15 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin care s-au confirmat legalitatea şi temeinicia considerentelor primei instanţe, arătându-se că modalităţile de despăgubire prin măsuri reparatorii puteau fi valorificate în cadrul procedurii administrative derulate ori al unei contestaţii, astfel încât o nouă acţiune, ulterior derulării procedurii administrative, pentru obţinerea unei noi măsuri reparatorii, este inadmisibilă, după cum corect a reţinut instanţa de fond.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
Dispoziţiile art. 21 şi 26 din Legea nr. 10/2001, pe care s-a întemeiat hotărârea primei instanţe, menţinută în apel, nu pot reprezenta temei al respingerii cererii persoanei îndreptăţite de schimbare a opţiunii în privinţa naturii măsurilor reparatorii, atunci când, din culpa pârâtei, modalitatea aleasă şi dispusă prin decizie nu poate fi pusă în practică.
Or, despăgubirile de 1.750.000.000 lei, chiar dacă nu au fost contestate de către recurentă, nu au fost achitate şi nu vor fi achitate curând, C.E.D.O. sancţionând constant România pentru caracterul iluzoriu al acestor despăgubiri, care nu sunt de natură să asigure o reparaţie justă a prejudiciului suferit de către persoanele deposedate.
Pe de altă parte, pârâtul nu a putut face dovada datei la care dispoziţia de acordare de despăgubiri a fost comunicată recurentei, pentru a se reţine excepţia prescripţiei, care a fost admisă pe baza unei simple presupuneri, fără a se preciza data de la care reclamanta ar fi fost decăzută din dreptul de a acţiona în justiţie.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
În cursul judecăţii în primă instanţă, prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul a invocat atât excepţia inadmisibilităţii cererii, cât şi pe cea a prescripţiei dreptului material la acţiune.
Chiar dacă Tribunalul Arad, soluţionând cauza, a menţionat în dispozitiv admiterea ambelor excepţii procesuale, se observă că instanţa de apel a analizat legalitatea şi temeinicia sentinţei exclusiv din perspectiva excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.
O asemenea modalitate de evaluare a cauzei este justificată în raport de art. 137 C. proc. civ., ce prevede o anumită ordine de soluţionare a mai multor excepţii procesuale invocate, succesiunea determinată de către instanţă nefiind contestată prin motivele de recurs.
Ca atare, decizia de apel fiind adoptată doar în considerarea excepţiei inadmisibilităţii, sunt lipsite de relevanţă criticile referitoare la cea de-a doua excepţie invocată de către pârât, respectiv cea a prescripţiei dreptului material la acţiune, urmând a fi înlăturate.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, Înalta Curte reţine că prin dispoziţiile, emise de către pârâtul Municipiul Arad la data de 21 mai 2002, au fost soluţionate în totalitate pretenţiile reclamantei formulate prin notificarea din 4 iunie 2001 cu privire la imobilul situat în Arad.
Odată cu emiterea acestor acte, procedura administrativă în faţa unităţii deţinătoare a imobilului s-a epuizat, beneficiarul măsurilor reparatorii acordate, care nu a contestat actele administrative în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, fiind îndreptăţit la executarea acesteia, în sensul primirii efective a măsurilor reparatorii, în forma în care au fost dispuse.
Or, această etapă administrativă nu mai implică în niciun fel unitatea deţinătoare a bunului în discuţie, care s-a desesizat prin soluţionarea notificării.
Conform art. 16 alin. (1) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile/dispoziţiile administrative emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda cu titlu de despăgubire - inclusiv sub formă de despăgubiri băneşti, potrivit art. 16.1 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005 - trebuiau predate C.C.S.D., autoritate învestită de legiuitor cu acordarea efectivă a despăgubirilor.
Aşadar, reclamanta nu este îndreptăţită a relua procedura administrativă în faţa entităţii care a soluţionat deja notificarea, pentru a obţine o altă modalitate de despăgubire decât aceea consemnată în dispoziţiile deja emise, având deschisă doar calea procedurii descrise în titlul VII al Legii nr. 247/2005, prevăzută a se derula în faţa C.C.S.D.
Nici măcar împrejurarea că, printr-o jurisprudenţă constantă în cauzele privind România soluţionate după anul 2007, C.E.D.O. a constatat că această din urmă procedură menţionată nu este eficientă, nu îndrituieşte pe beneficiarul măsurilor reparatorii în echivalent deja recunoscute a solicita, fie direct, fie prin intermediul instanţei, entităţii care s-a dezînvestit de soluţionarea notificării, reconsiderarea acesteia în sensul acordării altor măsuri reparatorii.
În acest context, în mod corect instanţa de apel, menţinând hotărârea primei instanţe, a apreciat că, după parcurgerea şi epuizarea procedurii administrative iniţiate în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001, fără recurgerea la contestaţia prevăzută de art. 26, reclamanta nu are deschisă calea reluării procedurii administrative în faţa Municipiului Arad, cererea cu acest obiect fiind inadmisibilă.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, drept pentru care va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva Deciziei nr. 171/ A din 15 iunie 2009 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1579/2010. Civil ŞI DE PROPRDXTATE... | ICCJ. Decizia nr. 6045/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
