ICCJ. Decizia nr. 1537/2011. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1537/2011
Dosar nr. 5806/3/2006
Şedinţa publică din 21 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 13 februarie 2006, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul Baroul Bucureşti a chemat în judecată, în calitate de pârâtă, Confederaţia Naţională Sindicală „C.A." şi, în calitate de intervenientă forţată, Casa de Asigurări a Avocaţilor pentru ca, în contradictoriu cu aceste părţi, să se pronunţe o hotărâre judecătorească prin care să se constate nulitatea absolută a actului de donaţie autentificat de fostul notariat de Stat Bucureşti I, Biroul nr. 2, sub nr. 2603 din 17 aprilie 1951, să se admită acţiunea în revendicare imobiliară, urmând ca pârâta Confederaţia Naţională Sindicală „C.A." să fie obligată să restituie, în plină şi exclusivă proprietate şi în paşnică şi netulburată folosinţă, imobilul compus din teren şi construcţii, situat în Municipiul Bucureşti, str. Lipscani, cu faţadă, iar cu partea din spate, pe str. Blănari, reclamantului şi intervenientei forţate Casa de Asigurări a Avocaţilor.
Prin încheierea de şedinţă din data de 22 ianuarie 2007, instanţa a respins excepţiile de netimbrare, precum şi a necompetenţei materiale a tribunalului, iar prin încheierea din data de 12 februarie 2007 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, cu motivările cuprinse în aceste încheieri.
La data de 21 mai 2007, pârâta a invocat excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, excepţie ce a fost respinsă motivat prin încheierea din data de 28 mai 2007, în considerarea faptului că reclamantul solicită tocmai pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate nulitatea actului de donaţie, etapă cerută de Legea nr. 10/2001, pretinzând apoi restituirea imobilului în cadrul unei acţiuni în revendicare.
Prin sentinţa civilă nr. 1354 din 05 noiembrie 2007, Tribunalul Bucureşti - secţia a V-a civilă a respins această acţiune ca neîntemeiată, reţinând următoarele considerente de fapt şi de drept:
Prin actul de donaţie autentificat sub nr. 2603 din 17 aprilie 1951 la Notariatul de Stat Bucureşti - Biroul nr. 2, a fost donat imobilul situat în Bucureşti, str. Lipscani, iar donaţia a fost aprobată de Consiliul Colegiului Avocaţilor Ilfov, prin procesul verbal al şedinţei din 9 aprilie 1951 şi de Conducerea Casei Locale a Avocaţilor din Colegiul Ilfov, prin procesul verbal al şedinţei din 10 aprilie 1951.
Potrivit dispoziţiilor art. 967 C. civ., instanţa nu a putut reţine că s-ar fi făcut dovada lipsei cauzei la momentul încheierii contratului de donaţie autentificat sub nr. 2603 la data de 17 aprilie 1951 sau că această cauză nu ar fi fost licită şi morală.
Astfel, simpla prezumţie de notorietate a lipsei unor relaţii între cele două semnatare ale actului de donaţie, necoroborată cu nici un alt mijloc de probă, nu a putut duce la concluzia lipsei cauzei la momentul încheierii actului juridic. Deşi reclamantul a susţinut că în fapt donaţia nu a reprezentat un act liber de voinţă din partea donatorului, cu intenţia de a gratifica pe donatară, ci a fost consecinţa dispoziţiilor guvernului de la acea vreme şi a PCR, nu a făcut nici o dovadă în acest sens.
Donaţia a fost încheiată în forma autentică cerută de lege, aşa cum de altfel a fost exprimată şi acceptarea donaţiei, iar părţile au fost legal reprezentate. În măsura în care reclamantul ar fi contestat valabilitatea acestor delegaţii, avea obligaţia să facă dovada celor susţinute.
Din întregul material probator administrat în cauză, instanţa a reţinut că nu a fost răsturnată prezumţia de existenţă şi de valabilitate a cauzei în privinţa contractului de donaţie autentificat sub nr. 2603 la data de 17 aprilie 1951 şi nici nu a fost dovedită încălcarea dispoziţiilor legale imperative ce reglementează încheierea valabilă a contratului de donaţie.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel atât reclamantul Baroul Bucureşti, cât şi intervenienta Casa de Asigurări a Avocaţilor - filiala Bucureşti.
Prin Decizia civilă nr. 233/A din 13 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie s-au admis apelurile formulate, a fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă acţiunea, s-a constatat nulitatea absolută a actului de donaţie autentificat de fostul Notariat de Stat Bucureşti I, Biroul nr. 2, din 17 aprilie 1951 s-a admis acţiunea în revendicare şi a fost obligată pârâta să lase reclamantului şi intervenientei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. Lipscani, cu faţadă, iar cu partea din spate, pe str. Blănari, sector 3.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Baroul Bucureşti, excepţie care a fost invocată prin întâmpinarea depusă în apel, Curtea arată că, prin încheierea de şedinţă de la 12 ianuarie 2009, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., instanţa s-a pronunţat în sensul că modalitatea în care a fost invocată această excepţie determină inadmisibilitatea acestei susţineri, în apel, pe calea întâmpinării.
Astfel, Curtea a considerat că această excepţie a fost invocată de pârâtă şi în faţa instanţei de fond care, prin încheierea de şedinţă din data de 12 februarie 2007, a respins această excepţie arătând că Baroul Bucureşti este continuatorul Colegiului de Avocaţi Ilfov, iar Filiala Bucureşti a Casei de Asigurări a Avocaţilor este continuatorul Casei Locale de Asigurări a Avocaţilor din Colegiul Ilfov.
Chiar dacă excepţia lipsei calităţii procesuale active este o excepţie de ordine publică, ce poate fi invocată în orice fază a procesului, câtă vreme a existat o dezlegare din partea instanţei de fond asupra acestei apărări promovate de pârâtă, pe cale de excepţie, iar soluţia nu a fost atacată cu apel de către pârâtă, invocarea aceleiaşi apărări, în etapa de control judiciar este inadmisibilă, faţă de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ.
Cu privire la aspectele de fond ale litigiului, Curtea a apreciat că apelurile formulate sunt întemeiate.
Astfel, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, precum şi din depoziţiile martorilor audiaţi, apelanţii au făcut dovada, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 1169 C. civ. coroborate cu cele ale art. 967 şi ale art. 813 C. civ., că actul de donaţie contestat nu întruneşte cerinţele de fond şi de formă pentru încheierea sa valabilă.
Actul de donaţie din 16 aprilie 1951 a fost o donaţie formală deoarece, astfel cum rezultă şi din cuprinsul actului, donatara se afla în posesia imobilului anterior îndeplinirii acestei formalităţi de consolidare a modalităţii de dobândire a imobilului de către intimata-pârâtă.
Persoana care a semnat în numele donatorilor era, de asemenea, un membru al Partidului Comunist şi nicidecum nu avea funcţia de preşedinte ori de director al Colegiului de Avocaţi, pentru a îndeplini calitatea de reprezentant al donatorului faţă de dispoziţiile art. 23 din Decretul nr. 60/1951 şi ale art. 45 lit. a) din Decretul nr. 39/1950.
Potrivit cu dispoziţiile art. 813 C. civ., validitatea actului de donaţie este condiţionată de existenţa formei autentice a actului.
Această cerinţă, potrivit principiului simetriei actelor juridice, precum şi principiului potrivit cu care forma actelor accesorii este condiţionată de actul principal - accesorium sequitur principale - trebuia îndeplinită şi de delegaţiile primite de reprezentanţii donatorilor, cât şi de acceptarea donaţiei neexistând, sub acest aspect, nici o dovadă în ce priveşte autenticitatea delegaţiei pe care au primit-o reprezentanţii donatorilor şi donatoarei.
Curtea a reţinut, de asemenea, că nu a fost îndeplinită o altă condiţie de validitate a actului de donaţie, respectiv existenţa şi valabilitatea cauzei acestuia. Lipsa cauzei se datorează lipsei intenţiei de a gratifica, în contractele cu titlu gratuit, sancţiunea aplicabilă fiind aceea a nulităţii absolute.
Actul de donaţie, în speţa de faţă, s-a făcut după instaurarea puterii comuniste, nu cu intenţia de a gratifica intimata, ci pentru schimbarea statutului social şi pentru ca bunul să dobândească un regim juridic agreat, concordant noii ordini sociale în care proprietatea privată, deşi recunoscută prin Constituţie, era în fapt încălcată.
Împotriva menţionatei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta Confederaţia Naţională Sindicală „C.A." pentru motive nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că instanţa de apel nu se putea pronunţa prin aceeaşi hotărâre concomitent asupra nulităţi donaţiei şi asupra acţiunii în revendicare. Astfel, potrivit art. 2 pct. 1 lit. c) din Legea nr. 10/2001, prin imobilele preluate abuziv de stat se înţeleg şi imobilele donate statului sau altor persoane juridice încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ., în acest caz dacă s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Prin urmare, în această situaţie se va acorda beneficiul legii numai dacă s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi numai după ce persoana îndreptăţită va depune originalul sau copie legalizată de pe respectiva hotărâre.
Or, instanţa de judecată s-a pronunţat prin aceeaşi hotărâre atât asupra cererii de constatare a nulităţii donaţiei, cât şi a acţiunii în revendicare întemeiată de reclamantă pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, încălcând astfel prevederile legale sus enunţate.
Instanţa de fond nu a calificat cererea de intervenţie forţată şi nici nu s-a pronunţat asupra acestei cereri, din cuprinsul dispozitivului rezultând această omisiune.
Intervenienta şi-a întemeiat acţiunea formulată pe Legea nr. 10/2001 fără să fi urmat procedura prealabilă prevăzută de lege, respectiv să fi formulat o notificare în acest sens.
Instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor schimbarea temeiului de drept din încadrarea dată de părţi şi de prima instanţă, respectiv Legea nr. 10/2001, în dispoziţiile Codului civil.
Atât reclamanta, cât şi intervenienta au beneficiat de scutire de taxă de timbru ca urmare a faptului că cererile formulate erau întemeiate pe Legea nr. 10/2001. Ulterior, instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia pe dispoziţiile Codului civil fără să fi pus în discuţia părţilor schimbarea temeiului de drept. Totodată, odată cu schimbarea temeiului de drept, instanţa avea obligaţia să solicite reclamantei şi intervenientei să timbreze la valoare.
Reclamanta Baroul Bucureşti a urmat procedura administrativă prealabilă a Legii nr. 10/2001, formulând în acest sens notificarea din 13 februarie 2002, Baroul Bucureşti solicitând C.N.S. „C.A." să-i restituie în natură imobilul din Bucureşti, str. Lipscani.
Însă, C.N.S. C.A. prin Decizia nr. 1/2002 înregistrată la Baroul Bucureşti sub nr. 2250 din 03 aprilie 2002 a respins cererea de restituire în natură.
Din faptul că reclamanta nu a înţeles să atace Decizia de respingere a cererii de restituire rezultă că a achiesat la această decizie pe care şi-a însuşit-o.
De asemenea, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Deşi a solicitat să i se încuviinţeze proba cu expertiză pentru a dovedi că în cauză nu există identitate între imobilul donat şi cel situat la momentul actual în str. Lipscani, nici sub aspectul amplasamentului, nici sub aspectul compunerii acestuia, întrucât imobilul donat era format din parter+1 etaj în timp ce imobilul situat acum în str. Lipscani, este format din parter + 5 etaje + mansardă, instanţa a respins această probă necesară pentru soluţionarea corectă a cauzei
De asemenea, susţinerile instanţei de apel potrivit cărora au fost încălcate dispoziţiile art. 23 din Decretul nr. 60/1951 şi cele ale art. 45 lit. a) din Decretul nr. 39/1950 sunt nefondate întrucât, în ceea ce priveşte Colegiul Avocaţilor, potrivit art. 42 din Decretul nr. 60/1951, organul de conducere al Colegiului este Consiliul. Este adevărat că la art. 45 din decretul menţionat se prevede că preşedintele reprezintă Colegiul în faţa justiţiei, a organelor puterii şi administraţiei de stat, a instituţiilor de orice fel, precum şi în raporturile cu orice persoană. Aceasta nu înseamnă că organul de conducere al Colegiului nu putea să împuternicească o altă persoană pentru a semna actul de donaţie în numele Colegiului.
În ceea ce priveşte reprezentarea Casei de Asigurări a Avocaţilor la semnarea actului de donaţi, pârâta arată că, potrivit art. 21 din Decretul nr. 60/1951, Consiliul Casei de Asigurări a Avocaţilor, fiind organul de conducere, avea dreptul să desemneze orice persoană să semneze acte în numele casei.
Totodată, atât Consiliul Colegiului Avocaţilor, cât şi Consiliul Casei de Asigurări a Avocaţilor, în calitatea lor de organe de conducere, aveau dreptul să împuternicească orice persoană pentru semnarea actului de donaţie, nefiind obligatoriu ca acest act să fie semnat de preşedinţi.
Având în vedere că în cadrul Casei de Asigurări a Avocaţilor, ConstantinC.D. îndeplinea şi funcţia de vicepreşedinte, acesta a fost împuternicit, alături de administratorul casei, să semneze actul de donaţie, nefiind astfel necesară autentificarea delegaţiilor întrucât, în speţă, erau reprezentate două persoane juridice. Cerinţa formei autentice trebuie îndeplinită în cazul reprezentării unei persoane fizice. Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale. În cazul, Casei de Asigurări a Avocaţilor, avocatul C.D. îndeplinea funcţia de vicepreşedinte, aşa cum rezultă din cuprinsul actului.
A mai arătat pârâta că, în mod eronat, instanţa de apel îşi întemeiază soluţia pronunţată pe declaraţiile martorilor vădiţi interesaţi pro causa şi care nu sunt de natură să răstoarne prezumţia de existenţă a cauzei.
Lipsită de temei este şi fundamentarea soluţiei instanţei de apel pe declaraţiile martorilor potrivit cărora „nu a existat intenţia de a dona" limitându-se la a preciza generic „că s-au făcut presiuni pentru donaţia imobilului", fără a arăta în concret în ce au constat aceste presiuni. Faptul că donatara, Confederaţia Generală a Muncii, se afla în posesia imobilului nu era de natură să dovedească că donaţia a fost formală.
Astfel, prin adresa din 2 aprilie 1951, Confederaţia Generală a Muncii a solicitat "să i se transmită imobilul în proprietate", dat fiind intenţiile sale de a-l reface, nu a pretins să i se doneze imobilul aşa cum eronat susţin martorii.
Mai mult, martorii nu aveau cum să cunoască dacă a existat sau nu intenţia de a gratifica câtă vreme nu au participat la şedinţele Consiliului Colegilor Avocaţilor şi Casei de Asigurări a Avocaţilor din Colegiul Ilfov din data de 9 aprilie 1951 şi respectiv 10 aprilie 1951, în cadrul cărora a fost aprobată donaţia. Astfel, este evident că în aceste şedinţe s-a discutat şi cauza aprobării donaţiei.
În faza procesuală a recursului au fost administrate probe sub aspectul verificării regimului juridic, ca persoană juridică de drept public, al pârâtei.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
Imobilul în litigiu, situat în Bucureşti, str. Lipscani, a făcut obiect al donaţiei autentificate sub nr. 2603 din 17 aprilie 1951 la Notariatul de Stat Bucureşti - Biroul nr. 2, contract încheiat între Colegiul Avocaţilor Ilfov şi Casa Locală de Asigurări a Avocaţilor din Colegiul Ilfov, în calitate de donator, şi Confederaţia Generală a Muncii din R.P.R., în calitate de donatar.
În aceste condiţii, fiind vorba despre un imobil donat unei persoane juridice printr-un contract de donaţie încheiat în formă autentică, potrivit art. 813 C. civ., imobilul intră sub incidenţa art. 2 lit. c) al Legii nr. 10/2001, conform căruia în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţeleg şi „imobilele donate (…) statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ., în acest din urmă caz dacă s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă".
În consecinţă, prezenta acţiune intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, în forma de reglementare în vigoare la momentul formulării sale, respectiv 13 februarie 2006, care nu cerea ca donatarul să fie persoană juridică de drept public. În ceea ce priveşte condiţia ca donaţia să fi fost constatată nulă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, acest aspect a fost soluţionat irevocabil prin respingerea excepţiei prematurităţii acţiunii, această excepţie nefiind criticată în calea de atac a apelului. În motivarea respingerii acestei excepţii, menţionată în cuprinsul încheierii din 28 mai 2007, se arată că, prin prezenta acţiune, reclamanta solicită tocmai pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate nulitatea actului de donaţie, etapă cerută de Legea nr. 10/2001, pretinzând apoi restituirea imobilului în cadrul unei acţiuni în revendicare.
Sub aspectul legii aplicabile cauzei, Înalta Curte observă că prima instanţă de fond şi-a motivat soluţia de respingere a excepţiilor netimbrării şi prematurităţii acţiunii şi, pe cale de consecinţă, de respingere a acţiunii, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în timp ce instanţa de apel a avut în vedere la motivarea soluţiei contrare, de admitere a acţiunii, exclusiv prevederile dreptului comun în materie de revendicare şi de constatare a nulităţii contractului de donaţie, reprezentat de Codul civil, fără a pune în discuţie incidenţa în cauză a Legii nr. 10/2001, deşi instanţa a cărei hotărâre o cenzura se raportase la dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, este fondată critica recurentei privind greşita schimbare a temeiului de drept al acţiunii, din Legea nr. 10/2001, ca lege specială care se aplică cu prioritate în raport de dreptul comun, în art. 480 C. civ., schimbare care nu a fost pusă în discuţia părţilor, aspect de natură a aduce atingere dreptului recurentei la apărare.
Reclamanta, deşi în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu a indicat temeiul juridic al capătului de cerere privind revendicarea, a susţinut în mod constant pe parcursul procesului că şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile dreptului comun, însă încadrarea în drept a acţiunii este atributul instanţei, partea neputând să îşi aleagă legea aplicabilă, atunci când raportul juridic dedus judecăţii este reglementat printr-o lege specială, astfel cum s-a motivat anterior, conform principiului „specialia generalibus derogant".
În aceste condiţii, pentru a nu priva părţile de un grad de jurisdicţie, se impune casarea deciziei din apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare acestei instanţe, care urmează a analiza criticile din apel în raport de Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii.
Cu ocazia rejudecării instanţa de apel va completa probatoriul pentru a analiza următoarele aspecte, în ordinea de soluţionare determinată de caracterul lor peremptoriu: excepţia interesului în promovarea prezentei acţiuni, determinat de faptul că notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost respinsă irevocabil, iar o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun este inadmisibilă, câtă vreme procedura administrativă obligatorie pentru restituirea bunului a fost finalizată. Acest mod de soluţionare a notificării lasă fără interes şi primul capăt al cererii, deoarece acţiunea în constatarea nulităţii contractului de donaţie reprezintă o condiţie prealabilă pentru introducerea notificării, astfel cum rezultă din art. 2 lit. c) al Legii nr. 10/2001.
Analiza existenţei interesului în promovarea prezentei acţiuni trebuie însă precedată de verificarea obligaţiei impusă în art. 21 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, în vigoare la data formulării acţiunii, respectiv aceea ca unitatea deţinătoare a imobilului să fie persoană juridică de drept public, aspect hotărâtor în aplicarea sancţiunii impuse de Legea nr. 10/2001 în ceea ce priveşte obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile reglementată de această lege. În raport de această constatare, instanţa va stabili dacă se impune sau nu să fie urmată procedura obligatorie administrativă de formulare a notificării, procedură supusă termenului de decădere menţionat în art. 22 alin. (5), iar, în cazul în care să va constata că o astfel de procedură nu trebuia urmată - deoarece pârâta nu este persoană juridică de drept public - se va constata existenţa interesului în promovarea prezentei acţiuni.
O astfel de analiză se impune datorită neconcordanţei existente între prevederile art. 2 lit. c) şi cele din art. 21 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001, în sensul că, deşi art. 2 lit. c) introduce în sfera de reglementare a acestei legi imobilele donate prin act autentic unei persoane juridice, obligaţia de urmare a procedurii administrative reglementată în capitolul III al Legii nr. 10/2001 este stabilită numai pentru situaţia în care beneficiarul donaţiei este „persoană juridică de drept public", noţiune care nu a existat în forma iniţială a legii, ci a fost introdusă la data de 25 iulie 2005, anterior introducerii prezentei acţiuni.
De asemenea, se va verifica şi calitatea procesuală pasivă în cauză, avându-se în vedere aspectele invocate la cuvântul pe fond în susţinerea recursului, luându-se în considerare şi împrejurarea că, încă de la prima instanţă, la termenul din 20 martie 2006, s-a pus în vedere părţilor de către instanţă dovedirea acestui aspect, însă numai în faza procesuală a recursului a fost depus Protocolul din data de 30 martie 1992 prin care Confederaţia Naţională Sindicală „C.A." preia în proprietate imobilului în litigiu de la Confederaţia Naţională a Sindicatelor Libere din România (fără a se dovedi că această entitate juridică este continuatoarea în drepturi a Confederaţiei Generale a Muncii din RSR, ca beneficiară a donaţiei).
De asemenea, în cuprinsul dispoziţiei nr. 1/2002 întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, se menţionează chiar de către emitenta deciziei, Confederaţia Naţională Sindicală „C.A.", că aceasta este administrator al imobilului, iar nu proprietar.
Cu ocazia rejudecării, în măsura în care va trece peste aspectele cu caracter peremptoriu, instanţa de apel va analiza şi celelalte critici invocate în prezentul recurs.
Pentru argumentele expuse şi având în vedere cauza Vişan contra României din data de 24 aprilie 2008, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că faptul că reclamantei i s-a adus la cunoştinţă intervenţia prescripţiei doar în faza recursului soluţionat de instanţa supremă, a lipsit-o, odată pentru totdeauna, de orice posibilitate de a-şi apăra dreptul, Înalta Curte, constatând că instanţa de apel a avut în vedere un alt temei de drept al acţiunii decât cel al legii speciale aplicabile în cauză şi, pentru a nu priva părţile de un grad de jurisdicţie, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va admite recursul, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Confederaţia Naţională Sindicală „C.A." împotriva deciziei civile nr. 233/A din 13 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1559/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1482/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
