ICCJ. Decizia nr. 1482/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1482/2011
Dosar nr. 44300/3/2008
Şedinţa publică din 18 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 772 din 21 mai 2009 pronunţată în dosarul nr. 44300/3/2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamanţii V.P., V.V. şi Z.D. împotriva Ordinului nr. 56 din 31 octombrie 2008 emis de Ministerul Economiei şi Finanţelor, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că prin notificare reclamanţii au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, acordarea despăgubirilor pentru exploatarea de minereu aurifer denumită A.
Examinând contestaţia formulată împotriva dispoziţiei de respingere a notificării, tribunalul a apreciat că Ordinul nr. 56 din 31 octombrie 2008 a fost legal emis, pentru că autorii reclamanţilor nu au deţinut niciodată un imobil în sensul Legii nr. 10/2001, ci doar un drept de exploatare temporară a unui bun (concesiune), astfel că notificarea nu face obiectul Legii nr. 10/2001, iar reclamanţii nu deţin un imobil în sensul art. 1 din Legea nr. 10/2001.
Referindu-se la Legea minelor din 28 martie 1929 şi la regulamentul de aplicare a acesteia, instanţa a arătat că resursele minerale reprezentau proprietate publică şi aparţineau statului român, fiind reglementat doar un drept de valorificare a acestora, în temeiul unui contract de concesiune.
Dreptul astfel acordat unui titular de cuxe (titluri) la o asociaţie minieră, deşi avea caracter real imobiliar, nu reprezenta un drept de proprietate, ci conferea doar posesia şi folosinţa bunului, constând în prerogativa de a explora şi exploata o mină.
Or, un asemenea drept de concesiune nu asigură moştenitorilor titularului său, respectiv reclamanţilor, calitatea de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, deoarece dreptul de exploatare temporară a unui bun nu formează obiect de reglementare a Legii nr. 10/2001.
Apelul declarat de către contestatorii V.P., V.V. şi Z.D. împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 42/A din 20 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că potrivit notificării existente la dosar, reclamanţii au solicitat despăgubiri doar pentru imobilul denumit „Exploataţie de minereu aurifer" A., conform Decretului Regal nr. 444 din 15 februarie 1940, situat în localitatea Bozovici, judeţul Caraş-Severin.
În consecinţă, utilajele şi instalaţiile pretins preluate de către stat nu au făcut obiectul notificării, astfel încât, în mod corect, Ministerul Economiei şi Finanţelor s-a pronunţat doar pe cererea de despăgubiri pentru exploataţia de minereu aurifer denumită A., iar prima instanţă a soluţionat contestaţia în aceste limite.
În aceste condiţii, completarea motivelor de apel cu critici referitoare la neadministrarea de probe de către prima instanţă pe aspectul bunurilor mobile reprezintă o cerere nouă, inadmisibilă în faza apelului, conform art. 294 C. proc. civ.
Cât priveşte criticile din motivele iniţiale, instanţa de apel a apreciat că sunt nefondate, deoarece despăgubirile solicitate pentru zăcămintele preluate nu fac obiectul Legii nr. 10/2001. Instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt şi de drept, în sensul că autorii apelanţilor nu au deţinut un imobil în proprietate care să fie preluat de stat, ci doar un drept de exploatare care nu putea face obiectul Legii nr. 10/2001, prin aceste considerente reţinându-se şi calitatea de moştenitor de pe urma defunctului G.H.
Împotriva deciziei menţionate mai sus, au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii Z.D., V.V. şi V.P., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, s-au susţinut următoarele:
1. În mod greşit, instanţa de apel a apreciat că autorul reclamanţilor, G.H., nu a deţinut un imobil în proprietate care să fie preluat de stat, ci doar un drept de exploatare care nu putea face obiectul Legii nr. 10/2001.
În realitate, autorul a deţinut chiar un drept de proprietate în proporţie de 35% asupra minereului aurifer în limitele perimetrului de exploatare denumit A. Chiar dacă Statul Român a fost şi este proprietar asupra zăcămintelor existente în solul perimetrului geografic, prin Înaltul Decret Regal nr. 444 din 15 februarie 1940, G.H. a primit un drept de proprietate asupra exploatării.
În măsura în care nu ar fi fost vorba despre un drept de proprietate, nu s-ar fi efectuat întreaga documentaţie de predare – primire a exploatării între autorul reclamanţilor şi Statul Român, predare pentru care nu s-au plătit despăgubiri şi care a fost făcută în mod forţat.
2. În mod greşit, instanţa de apel a considerat că cererea de apel completatoare ar reprezenta o cerere nouă, inadmisibilă în faza apelului, în condiţiile în care prin contestaţia formulată în cauză s-a solicitat obligarea pârâtei la acordarea de despăgubiri pentru tot ce semnifica exploataţia de minereu aurifer, ca atare, şi pentru utilajele şi instalaţiile proprietatea autorului.
Pe de altă parte, ambele instanţe de fond s-au referit la aceste bunuri mobile, fără a analiza chestiunea sub toate aspectele, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului, fiind necesară şi administrarea de noi probe.
Odată cu cererea de recurs, s-a solicitat repunerea recurenţilor – reclamanţi în termenul de formulare a căii de atac, în conformitate cu dispoziţiile art. 103 C. proc. civ., deoarece comunicarea deciziei de apel s-a efectuat în mod greşit la adresele de domiciliu ale reclamanţilor, şi nu la domiciliul ales din Timişoara, Piaţa Ţepeş Vodă, la cabinetul avocatului L.N.
Analizând prioritar solicitarea pe care recurenţii – reclamanţi au calificat-o drept o cerere de repunere în termenul de declarare a recursului, la termenul din 18 februarie 2001, Înalta Curte a apreciat că reprezintă, în fapt, o cerere de constatare a declarării căii de atac înlăuntrul termenului legal, în condiţiile în care se susţine nelegalitatea actului procedural al comunicării deciziei de apel.
Analizând această cerere, a reţinut că în petitul cererii de completare a motivelor de apel, depuse prin serviciul Registratură pentru termenul din 11 noiembrie 2009, s-a menţionat domiciliul ales al apelanţilor – reclamanţi ca fiind sediul cabinetului avocatului L.N., din Timişoara, Piaţa Ţepeş Vodă, avocat împuternicit să le reprezinte interesele în faza apelului (dosar apel).
Comunicarea deciziei recurate în prezenta cauză s-a realizat la vechiul domiciliu ales al părţilor, astfel cum fusese indicat în cursul judecăţii în primă instanţă şi prin cererea de apel, respectiv la adresa din Caransebeş, str. Fundătura Racoviţei (la data de 19 februarie 2010, dosar apel).
În contextul precizării noului domiciliu ales, toate actele de procedură ulterioare indicării acestuia, inclusiv comunicarea hotărârii, ar fi trebuit întocmite la această adresă, în aplicarea dispoziţiilor art. 93 C. proc. civ., fiind arătată şi persoana primitorului actului, dar şi a dispoziţiilor art. 98 C. proc. civ., având loc o modificare a domiciliului ales pe parcursul judecăţii, învederată prin cererea depusă la dosar.
Este lipsit de relevanţă faptul că cererea de completare a motivelor de apel a fost apreciată de către instanţa de apel ca integrând pretenţii noi, inadmisibile în această fază procesuală. Independent de atare calificare juridică, cererea este viabilă din punct de vedere procedural ca o modificare a domiciliului ales, ce nu ar fi trebuit ignorată la întocmirea actelor de procedură.
În aceste condiţii, actul de procedură al comunicării deciziei, efectuat la o altă adresă poştală decât cea a domiciliului ales al reclamanţilor, este nul, fiind incidente dispoziţiile art. 100 alin. (1) pct. 4 şi alin. ultim C. proc. civ.
Drept urmare, termenul de recurs, calculat de la momentul comunicării de art. 303 C. proc. civ., nu a curs, astfel încât calea de atac este declarată în termenul legal, chiar dacă cererea de recurs a fost depusă abia la data de 3 mai 2010.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Cu toate că recurenţii au indicat drept temei juridic al criticilor formulate dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acestea se încadrează în cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., din perspectiva cărora urmează a fi analizate în cele ce vor fi expuse.
Nu poate fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cât timp recurenţii nu au pretins că Decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori conţine motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Nu subzistă nici cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care vizează o interpretare greşită de către instanţa de apel a cauzei cererii de chemare în judecată (causa debendi), respectiv a titlului din care decurge dreptul pe care se întemeiază pretenţiile reclamanţilor.
Or, criticile recurenţilor, deşi se referă la natura dreptului subiectiv exercitat de către autorul lor asupra exploataţiei miniere, nu au în vedere o eventuală denaturare a titlului de către instanţa de apel, ci forţa probantă a unui înscris administrat drept mijloc de dovadă în cauză.
1. Astfel, în ceea ce priveşte critica referitoare la natura dreptului subiectiv deţinut de către autorul reclamanţilor asupra exploataţiei miniere A., se reţine că instanţa de apel, confirmând hotărârea primei instanţe, a constatat că reclamanţii nu au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, deoarece G.H. nu a deţinut un drept de proprietate asupra unui imobil preluat abuziv de către stat, în condiţiile în care s-a dovedit că a deţinut doar un drept de exploatare a aurului din perimetrul de exploatare A., în baza cuxelor (ce reprezentau părţi din averea asociaţiei de exploataţie minieră), şi nu un drept de proprietate.
Într-adevăr, potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001, cerinţa – premisă pentru legitimarea calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii este aceea a statutului de proprietar asupra unui imobil, în sensul legii, preluat abuziv de către stat, indiferent dacă proprietarul deposedat a fost o persoană fizică sau o persoană juridică.
Se reţine că reclamanţii, prin motivele de recurs, nu contestă că, pentru a avea calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001, este necesar ca autorul lor ori ei înşişi să fi fost proprietari ai unui imobil preluat abuziv de către stat după anul 1945 sau ca acest autor (ori chiar reclamanţii) să fi fost asociaţi la o societate comercială care a deţinut în proprietate un asemenea imobil.
Recurenţii pretind doar că autorul lor a deţinut un drept de proprietate asupra exploatării minereului aurifer din perimetrul A., în proporţie de 35%.
Se observă că, în cauză, aspectul esenţial ce interesează vocaţia la măsuri reparatorii este acela al existenţei în patrimoniul autorului reclamanţilor a unui „imobil" în sensul Legii nr. 10/2001, asupra căruia să se fi exercitat un drept de proprietate şi care să fi fost preluat în mod abuziv, aspect în legătură cu care instanţa de apel, confirmând considerentele primei instanţe, a conchis în sensul că nu s-a dovedit preluarea unui asemenea bun.
În conformitate cu art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „Prin imobile, în sensul prezentei legi, se înţeleg terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcţii".
Prin Legea nr. 119/1948 s-a preluat întreprinderea de exploatare (chiar dacă în anexa legii întreprinderea „G.H. şi asociaţii" nu figurează explicit, preluarea a operat in rem, legea vizând toate întreprinderile miniere).
Reclamanţii au susţinut, pe întreg parcursul judecăţii, că imobilul este reprezentat de „minereul aurifer", respectiv de „exploataţia minieră" însăşi, aceasta din urmă fiind menţionată în notificarea adresată Ministerului Industriei şi Resurselor (dosar fond), susţineri reluate şi prin motivele de recurs.
Deşi este evident că zăcământul mineral, inclusiv cel aurifer, constituie un bun imobil prin destinaţie, nu face parte dintre imobilele pentru care Statul Român datorează măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, astfel cum reiese din definiţia anterior arătată, cât timp nu a devenit imobil prin încorporare într-o construcţie aflată în patrimoniul persoanei deposedate.
Pe de altă parte, nu însuşi zăcământul aurifer, care, oricum, reprezenta proprietate publică, potrivit art. 1 din Legea minelor din 1929 (citat în hotărârea primei instanţe) şi asupra căruia autorul reclamanţilor avea un drept de exploatare, aspecte necontestate de către recurenţi.
În ceea ce priveşte „exploataţia minieră" la care se referă recurenţii, inclusiv prin notificare, această noţiune are un dublu sens, conform Dicţionarului explicativ al limbii române (ediţia 1975): semnifică, pe de o parte, „întreprinderea economică ce exploatează terenuri, păduri, mine etc." iar, pe de altă parte, „terenul, pădurea, mina etc. care se află în exploatarea unităţii de mai sus" (în cazul de faţă, o mină auriferă).
În niciuna dintre ipoteze, nu există un imobil care să fi fost preluat abuziv de stat şi pentru care reclamanţii să fie îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.
Astfel, reclamanţii nu au pretins că însuşi terenul de 50 ha reprezentând perimetrul de exploatare de pe teritoriul comunei Bozovici, jud. Caraş, ar fi imobilul preluat de către stat, necontestând că G.H. a primit doar un drept de concesiune asupra perimetrului geografic din care se extrăgea minereul aurifer, prin Înaltul Decret Regal nr. 444 din 15 februarie 1940.
Ceea ce s-a preluat de către stat a fost întreprinderea de exploatare a minei „G.H. şi asociaţii", la care autorul şi asociaţii săi deţineau cuxe (părţi de participare la patrimoniul asociaţiei miniere), ce reprezintă bunuri mobile, întocmai acţiunilor sau părţilor sociale la o societate comercială.
Or, aceste titluri mobiliare nu conferă moştenitorilor acţionarului la o asociaţie minieră calitatea de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care exploataţia minieră, pentru care reclamanţii au pretins măsuri reparatorii, nu reprezintă un imobil de natura celor descrise în art. 6 din lege, după cum s-a arătat în cele deja expuse.
În contextul considerentelor anterioare, sunt lipsite de relevanţă sub aspect probator procesele – verbale de predare – primire la care se referă reclamanţii prin motivele de recurs, cât timp prin intermediul lor s-a intenţionat a se dovedi existenţa unui drept de proprietate asupra „exploataţiei miniere", fără ca aceasta să reprezinte un imobil în sensul Legii nr. 10/2001.
În consecinţă, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, motiv pentru care vor fi respinse criticile recurenţilor pe acest aspect.
2. În ceea ce priveşte utilajele şi instalaţiile miniere, se reţine că instanţa de apel a apreciat că au fost solicitate pentru prima dată în faza apelului, astfel încât pretenţiile cu acest obiect sunt inadmisibile.
Critica prin care se susţine nelegalitatea acestei aprecieri urmează a fi analizată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece se pretinde aplicarea greşită a unei norme de drept procesual, respectiv a prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „în apel…nu se pot face alte cereri noi".
Aprecierea instanţei de apel este legală, în condiţiile în care atât prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, cât şi prin contestaţia împotriva ordinului emis de Ministerul Economiei şi Finanţelor, s-au solicitat despăgubiri pentru „imobilul exploataţia de minereu aurifer denumită A.".
Or, această solicitare nu include eventualele bunuri mobile folosite în procesul de extracţie a aurului, deoarece reclamanţii au făcut explicit referire doar la imobilul pentru care au considerat că sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că nu este întrunit nici cazul descris de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Z.D., V.V. şi V.P. împotriva deciziei nr. 42/A din 20 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1537/2011. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1481/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
