ICCJ. Decizia nr. 1559/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1559/2011
Dosar nr.1526/54/2009
Şedinţa publică din 22 februarie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
1. Primul ciclu procesual
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Olt reclamanţii L.G. şi L.R., în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Slatina au contestat dispoziţia nr. 8311 din 16 noiembrie 2006 şi au solicitat restituirea în natură a suprafeţei de teren de 1850 m2, suprafaţă reală a imobilelor, naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 şi care au constituit proprietatea mamei şi respectiv bunicii lor, L.M.
Prin dispoziţia nr. 2311 din 16 noiembrie 2006 s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului teren 750 m2 şi construcţiile cu anexe în suprafaţă de 256 m2 situat în Slatina, Str. M. Eminescu fostă Str. Revoluţia din Octombrie şi s-a propus acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor, pentru terenul notificat.
Tribunalul Olt prin sentinţa civilă nr. 747 din 3 iulie 2007 a respins ca neîntemeiată contestaţia.
S-a reţinut că reclamanţii sunt moştenitorii autorilor L.M. căreia i-a fost expropriat un imobil constând din teren şi construcţii anexe.
Pe terenul expropriat s-au construit sedii de instituţii publice, sediul Trezoreriei Slatina şi un punct termic.
S-a reţinut din raportul de expertiză că nu există posibilitatea restituirii în natură a terenului. Deşi prin raportul de expertiză s-au identificat variante de atribuire a altor suprafeţe de teren în natură, instanţa a constatat că nu are în atribuţie să acorde în compensare alte bunuri sau servicii, acest atribut revenind exclusiv unităţii investite cu notificarea.
Curtea de Apel Craiova prin Decizia civilă nr. 115 din 18 martie 2008 a admis apelul reclamanţilor, a schimbat sentinţa civilă atacată în sensul că a admis în parte contestaţia. A fost modificată Dispoziţia nr. 8311 din 16 noiembrie 2006 emisă de Primăria Municipiului Slatina în parte, în sensul că a stabilit acordarea de despăgubiri pentru imobilul compus din 3200 m2 teren şi construcţii în suprafaţă desfăşurată de 531,23 m2. Au fost menţinute restul dispoziţiilor emise de Primărie.
A fost obligată pârâta la 700 lei cheltuieli de judecată în fond şi apel către reclamanţi.
În motivarea acestei decizii instanţa de apel a reţinut următoarele:
Reclamanţii sunt persoane îndreptăţite, ei fiind moştenitorii autoarei lor L.M. şi prin aceasta au dreptul la acordarea măsurilor reparatorii, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
S-a constatat că prima instanţă nu a analizat primul obiectiv referitor la întinderea suprafeţelor de teren şi construcţii care au fost demolate, pentru aceste aspecte fiind suplimentat probatoriul în apel.
S-a reţinut din contractul de vânzare – cumpărare din 1941 că autorii reclamanţilor au fost deposedaţi abuziv de 3200 m2 pe care se aflau construcţii în suprafaţă de 330,97 m2 cu o suprafaţă desfăşurată de 531,23 m2 (etaj, anexe şi pivniţe).
Situaţia actuală a terenului pe care sunt amplasate blocuri, străzi, alei, parcări, a făcut imposibilă restituirea acestuia în natură.
S-a mai observat că instanţa nu are posibilitatea acordării în compensare a altor terenuri propuse de expert în una din cele trei variante, reţinându-se că – potrivit susţinerilor Primăriei – acele terenuri aparţin altor persoane care au solicitat, la rândul lor, restituirea terenurilor.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 7254 din 20 noiembrie 2008 a admis recursul reclamanţilor, a casat Decizia Curţii de Apel şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
S-a apreciat că nu a fost analizată posibilitatea restituirii în natură a imobilului în funcţie de criteriile riguros determinate de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, expertul desemnat în cauză făcând numai o apreciere în sensul că terenul nu poate fi restituit în natură datorită zonei în care este situat, aceasta fiind ocupată cu alte obiective.
S-a trimis cauza spre rejudecare pentru a se stabili dacă pe terenul în litigiu au fost edificate construcţii noi, autorizate şi dacă zona este afectată de servituţi legale sau de amenajări de utilitate publică.
2. Al doilea ciclu procesual
Curtea de Apel Craiova, prin Decizia civilă nr. 111 din 15 aprilie 2010, rejudecând apelul, l-a admis şi a schimbat sentinţa în sensul că a admis în parte contestaţia şi a modificat dispoziţiile art. 8311/2006. A fost stabilit dreptul contestatorilor la măsuri reparatorii pentru imobilul compus din 3200 m2 teren şi construcţii în suprafaţă desfăşurată de 531,23 m2.
A fost dispusă restituirea în natură din suprafaţa de 3200 m2 a terenului de 737 m2 în str. C. Disescu, Slatina, individualizat prin raportul de expertiză şi schiţa anexă întocmite de expert M.E., pentru diferenţa de teren până la 3.200 m2, contestatorii fiind îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent conform legii speciale.
Rejudecând apelul după casarea cu trimitere Curtea de Apel, în limitele art. 315 C. proc. civ., a reţinut, în esenţă, următoarele:
Întinderea imobilului de care au fost deposedaţi abuziv autorii reclamanţilor este de 3.200 m2 şi 531,23 m2, cifrele menţionate în dispoziţia atacată fiind greşit stabilite.
Datele constatate prin actul de vânzare - cumpărare şi raportul de expertiză nu au fost contestate de pârâtă pe parcursul diferitelor etape procesuale.
Cât priveşte modalitatea de reparaţie s-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 10 alin. (1) (restituirea în natură se dispune pentru terenul rămas liber şi pentru construcţiile nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent), şi la dispoziţiile art. 10 alin. (2) (în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţiile preluate în mod abuziv, s-au edificat noi construcţii autorizate, măsurile reparatorii se constituie în restituirea în natură a terenului rămas liber iar pentru suprafaţa ocupată cu construcţiile noi, servituţi legale sau alte amenajări de utilitate publică, prin echivalent).
Instanţa a mai reţinut din raportul de expertiză efectuat în această fază procesuală de expert M.E. că partea de teren rămasă liberă este de 737 m2 teren individualizat în raportul de expertiză), restul terenului fiind ocupat de amenajări de utilitate publică şi construcţii noi, Trezoreria Slatina, zone de protecţie blocuri de locuinţe, Str. Piteşti, alei, trotuare, garaje, punct de colectare gunoi menajer, alei acces, linie electrică aeriană (în total 960 m2), precum şi o gospodărie particulară (420 m2).
3. Recursurile
Împotriva deciziei nr. 111/2010 a Curţii de Apel Craiova au declarat recurs reclamanţii şi pârâtul invocând în drept motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. referitor la nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii.
Recursul reclamanţilor s-a referit în fapt la împrejurarea că în raportul de expertiză întocmit de M.E. se individualizează o suprafaţă de teren de 1780 m2 pentru a fi restituită în natură. În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi nu dispoziţiile art. 10 alin. (2), deoarece alin. (3) face distincţie între construcţii uşoare şi demontabile iar în cazul de speţă garajele nu pot fi considerate construcţii propriu – zise, ele putând fi demontate şi refăcute pe un alt amplasament, existenţa lor neputând constitui un impediment la restituire.
Cât priveşte restul de teren, de 1420 m2, până la 3200 m2 recurenţii au arătat că Primăria şi instanţa aveau obligaţia legală de a stabili măsuri reparatorii sub formă de compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau sub formă de propunere de acordare de despăgubiri, această din urmă măsură se acordă doar dacă măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptăţită (conform cap. I pct. 1 lit. a) din HG nr. 250/2007). Ca urmare, numai în caz de imposibilitate de compensare entitatea deţinătoare putea propune despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005.
Or în speţă, au susţinut recurenţii reclamanţi, instanţa a apreciat că nu are posibilitatea acordării în compensare a altor terenuri propuse de expertul M.M. întrucât pârâtul a susţinut că acestea aparţin altor persoane care la rândul lor au solicitat restituirea în natură în temeiul Legii nr. 10/2001. S-a susţinut că instanţa nu era ţinută de aceste afirmaţii, nedovedite, ci trebuie să ordone verificarea acestei situaţii.
Recursul pârâtului, care s-a întemeiat tot pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a vizat în fapt împrejurarea că în mod greşit s-a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 737 m2 care are destinaţie de spaţiu verde, fiind ocupată de arbori şi gazon. Instanţa era obligată, după constatarea stării de fapt a terenului, să facă aplicarea art. 2 şi 3 din Legea nr. 24/2007 care oferă explicaţia noţiunilor de spaţiu verde, parc, scuar şi aliniament plantat.
De asemenea s-a invocat art. 71 alin. (1) din OUG nr. 114/2007 pentru modificarea şi completarea OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului, potrivit căruia este interzisă schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism.
Recurentul a făcut trimitere la dispoziţiile art. 10.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 care instituie obligaţia pentru entitatea investită cu soluţionarea notificării de a identifica cu exactitate terenul, vecinătăţile şi de a depista destinaţia actuală a terenului în vederea protejării amenajărilor de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale.
Ca urmare s-a criticat ca nelegală aplicarea în cazul dedus judecăţii a art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, în speţă fiind incidente dispoziţiile art. 11 alin. (4) din aceeaşi lege care prevăd că în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren aferent, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil.
În întâmpinarea depusă la recursul pârâtului recurenţii reclamanţi au solicitat respingerea acestuia ca fiind făcut cu rea credinţă în condiţiile în care se cunoaşte bine situaţia acestui teren, care este în realitate o groapă de gunoi, tulpini, buruieni, garaje şi 10 pomi, ca urmare a nefolosirii acestuia.
S-a mai susţinut că expertul desemnat nu a ţinut cont de toate actele şi de fostul amplasament al terenului, operând în expertiza întocmită numai cu datele din contractul de vânzare – cumpărare din 1941 (3200 m2) în loc de suprafaţa totală de teren deţinută înainte de demolare (6.353 m2), plus obiectivele lipsă care nu apar în planul de la primărie, dar care au fost naţionalizată (grajd pentru douăzeci de cai, pătul şi magazie de 35 m2).
S-a arătat că obiecţiunile formulate la raportul de expertiză de pârât au fost respinse, însă instanţa putea să se refere la expertiza M.M. (efectuată în dosarul nr. 7301/104/2006) care a trasat exact limitele de hotar dar care nu a fost luată în consideraţie.
S-a făcut însă precizarea de către recurenţii reclamanţi că recursul lor, conform declaraţiei, vizează doar restituirea în natură a suprafeţei de teren de 3.200 m2 deţinută înainte de 1950. Chiar dacă măsura restituirii în natură afectează într-un oarecare grad garajele construite după 1992, (care au numai autorizaţii de construire nu şi certificate de urbanism, fiind construite pe un teren care nu este proprietatea Primăriei), ea poate fi dispusă de către instanţă, având în vedere situaţia construcţiilor existente pe acest teren.
4. Analiza instanţei de recurs
Examinând Decizia atacată din prisma criticilor formulate se constată că aceasta este legală şi temeinică, ceea ce a condus la respingerea recursurilor ca nefondate pentru considerentele ce urmează:
Recursul reclamanţilor
Criticile referitoare la întinderea terenului reţinută de instanţa de apel de 737 m2 în loc de 1780 m2, privesc modalitatea de interpretare a expertizei – probă administrată de instanţa de apel. O asemenea critică nu mai constituie motiv de recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. (prin art. 1 pct. 112 din OUG nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005 publicată la 14 iulie 2005).
Critica nu poate fi reţinută nici din perspectiva normelor procedurale urmărite de instanţă în administrarea acestei probe.
Se observă sub acest aspect că au fost respectate regulile stabilite de codul de procedură civilă pentru administrarea expertizei (în art. 201 – 214).
Raportul întocmit de expertul numit, M.E. (dosar) a fost depus la 22 octombrie 2009 şi în temeiul art. 212 alin. (1) C. proc. civ. instanţa la 5 noiembrie 2009, în raport de obiecţiunile formulate de pârât, a pus în discuţia părţilor necesitatea completării raportului de expertiză cu date referitoare la terenul ce se solicită a fi restituit în natură, şi anume suprafaţa de 1780 m2 conform precizărilor formulate de apelanţi la acel termen, în sensul că înţeleg să solicite restituirea în natură a suprafeţei de 1780 m2 astfel cum a fost individualizată de expert.
Cu această completare au fost de acord ambele părţi (conform celor consemnate în încheierea şedinţei publice din 5 noiembrie 2009).
La completarea la raportul de expertiză (dosar) şi din care rezultă că suprafaţa de teren rămasă liberă, neafectată de amenajări de utilitate publică este de 737 m2 părţile, care au primit un termen pentru examinarea acestei completări, nu au formulat obiecţiuni nici observaţii.
Se mai observă că la cuvântul în dezvoltarea apelului, apelanţii - reclamanţi prin avocat au solicitat (potrivit celor consemnate în încheierea de şedinţă de la 15 aprilie 2010, practicaua deciziei nr. 111/2010 a Curţii de Apel Craiova, aflată la dosar), succesiv în ordinea priorităţilor, trei variante, restituirea în natură a terenului de 3.200 m2 conform expertizei M.M. din primul ciclu procesual; restituirea terenului de 1780 m2 identificat de expertul M.E. în prezenta fază procesuală şi, respectiv, restituirea în natură a terenului de 737 m2, identificat prin suplimentul la raportul de expertiză.
Instanţa a aplicat dispoziţiile legale incidente la situaţia de fapt dovedită cu raportul de expertiză (supliment) şi înscrisurile aferente. Garajele aflate pe suprafaţă de teren de 1780 m2 - potrivit explicaţiilor expertului bazate pe acte – sunt construcţii edificate pe baza autorizaţiilor emise în 1992 de Primărie.
În raport de această situaţie de fapt în mod corect s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cauză fiind vorba despre construcţii noi autorizate, ridicate pe terenurile preluate abuziv, măsura reparatorie legală pentru persoana îndreptăţită este restituirea în natură a părţii din teren rămasă liberă iar pentru suprafaţa de teren ocupată de construcţii noi (garaje în speţă), servituţi legale şi alte amenajări de utilitate publică ale localităţii (reamenajarea străzii Piteşti, fostă Disescu, marcaje, punct de colectare a deşeurilor menajere, în speţă), măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
În mod corect instanţa nu a ţinut cont de aspectele semnalate în legătură cu emiterea autorizaţiilor (ex. lipsa certificatelor de urbanism), obiectul cauzei nefiind analizarea legalităţii acestor autorizaţii, textul fiind clar sub acest aspect, raportarea făcându-se la existenţa sau lipsa autorizaţiilor.
Măsura validării raportului de completare a expertizei este legală şi temeinică, instanţa argumentând această dispoziţie.
Cât priveşte critica referitoare la faptul că instanţa şi entitatea notificată şi-au ignorat obligaţia legală de a stabili măsuri reparatorii sub forma compensării în natură cu alte bunuri imobile disponibile nici aceasta nu se poate primi, ea fiind neîntemeiată.
O atare obligaţie nu rezultă nici din art. 10 alin. (10) invocat şi nici din economia legii speciale.
Art. 10 alin. (10) dispune că „în situaţiile prevăzute la alin. (1), (2) şi (6) măsurile reparatorii prin echivalent nu constau în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv".
Ca urmare textul, în redactarea enunţată, indică o alternanţă de măsuri aflate pe poziţie de echivalenţă impusă de conjuncţia „sau" şi nu pe poziţie de ierarhizare, care ar fi impus menţionarea unor condiţii de îndeplinit pentru a realiza alinierea în ierarhie. Cum însă măsurile reparatorii nu se exclud unele pe altele, alegerea acestora este impusă de solicitarea petentului şi respectiv de realitatea de fapt căreia, potrivit legii, îi corespunde o anumită măsură.
Din această perspectivă, din dosarul cauzei rezultă că reclamanţii au solicitat prin notificare în primul rând restituirea în natură şi dacă aceasta nu este posibilă, despăgubiri băneşti.
Nici în contestaţia la dispoziţia nr. 8311/2006 (acţiune) nu au exprimat o altă solicitare arătând că doresc ca „expertiza să stabilească dacă există posibilitatea restituirii în natură, cel puţin parţial a terenului naţionalizat, deoarece nu tot terenul este afectat de construcţii".
Expertiza M.M. – a căror obiective încuviinţate de instanţă sunt clare şi redate la fila 1 în raport – nu avea de examinat şi varianta propunere de terenuri în compensare şi, cu toate acestea, expertul cu depăşirea mandatului, a indicat şi o asemenea variantă.
Deşi nu s-au formulat de către reclamanţi observaţii la raportul de expertiză nu se poate interpreta că aceştia şi-au însuşit o atare modalitate de măsuri reparatorii, mai ales că reclamanţii şi-au menţinut poziţia iniţială şi în precizările făcute la 3 iulie 2007 în dosarul de fond, după depunerea raportului de expertiză.
Nici în apel (dosarul nr. 7301/104/2006), petenţii nu au solicitat expres o atare modalitate de reparaţie. Ei au citat dispoziţiile art. 10 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 – (în prezent art. 10 alin. (10)) şi au arătat textual că „lipsa pârâtului la proces echivalează cu acceptarea tacită a oricărei variante propusă de expertiză; noi suntem deschişi oricărei variante, numai ca despăgubirea să fie reală), - din dosarul de fond, iar în fila 2 a aceluiaşi dosar, (prima pagină a acţiunii) reclamanţii indică textual „niciodată nu am afirmat că nu am fi de acord cu despăgubiri dacă nu există posibilitatea restituirii în natură a terenului, dar despăgubirile să reprezinte contravaloarea întregului teren naţionalizat".
În rejudecarea apelului (dosarul nr. 1526/54/2009) obiectul expertizei încuviinţate, în completarea probatoriului referitor la posibilitatea restituirii în natură, a fost clar stabilit – conform încheierii de şedinţă din 9 iulie 2009 – „dacă este posibilă restituirea în natură, totală sau parţială pe vechiul amplasament al terenului, iar în caz afirmativ, se va individualiza terenul posibil a fi restituit în natură". În cuvântul în fond asupra apelului, apelanţii – reclamanţi prin avocat au exprimat aceeaşi poziţie cu privire la restituirea în natură în cele trei variante arătate mai sus şi consemnate în încheierea de şedinţă.
Ca urmare soluţia instanţei de apel, în raport de petitul acţiunii şi situaţia de fapt constatată, potrivit probelor administrate, este legală şi temeinică, critica formulată de reclamanţi împotriva acesteia fiind neîntemeiată.
Recursul pârâtului
Criticile - vizând greşita apreciere a suprafeţei de teren de 737 m2 ca fiind liberă şi în măsură a fi restituită în natură - sunt neîntemeiate.
Instanţa a reţinut corect că terenul delimitat prin raportul de expertiză efectuat în apel nu este un spaţiu verde în înţelesul definiţiilor date de Legea nr. 24/2007.
Deşi recurentul pârât citează textele acestei legi speciale care priveşte reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor, nu s-au produs pe parcursul judecăţii dovezi care să infirme situaţia de fapt reţinută de instanţă din probele administrate.
Cât priveşte porţiunile de teren afectate de utilităţi publice - străzi, punct de colectare a deşeurilor menajere - instanţa a procedat corect dispunând cu privire la acestea stabilirea de despăgubiri potrivit dispoziţiei Legii nr. 247/2005.
Ca urmare şi sub acest aspect hotărârea atacată este legală şi temeinică – ceea ce a impus respingerea recursului pârâtului ca nefondat.
Pentru considerentele arătate, constatând că în cauză, prin criticile formulate în cele două recursuri în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu sunt întrunite condiţiile impuse de acest motiv de recurs pentru modificarea deciziei Curţii de Apel, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursurile au fost respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii L.R. şi L.G. şi de pârâtul Primăria Municipiului Slatina împotriva deciziei nr. 111 din 15 aprilie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1562/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1537/2011. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
