ICCJ. Decizia nr. 1738/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1738/2011
Dosar nr. 993/120/2009
Şedinţa publică din 25 februarie 2011
Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin plângerea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pucioasa sub nr. 1039 din 14 iunie 2006, reclamanţii T.M. şi P.G. au contestat Hotărârea Comisiei Judeţene Dâmboviţa de aplicare a Legii fondului funciar nr. 3c/2006 şi amendamentul nr. 4181/2006, prin care a fost respinsă solicitarea lor privind reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 1500 ha în echivalent bănesc şi a materialului lemnos ce a aparţinut Întreprinderii Forestiere Societatea în Nume Colectiv „I.", proprietatea autorilor lor V.V. şi I.T.
În motivarea plângerii reclamanţii au învederat că au solicitat restituirea prin echivalent bănesc a terenurilor şi materialului lemnos ce au aparţinut Societăţii în Nume Colectiv „I.", însă cererea lor a fost respinsă pe considerentul că actele depuse nu sunt concludente, iar pentru restul bunurilor, motivat de faptul că nu fac obiectul Legii nr. 247/2005.
Apreciind că prin actele de înfiinţare ale societăţii, unde se arată aportul fiecărui asociat la constituirea acesteia, facturile în baza cărora societatea a cumpărat terenuri de la diverse persoane, precum şi alte înscrisuri depuse, au dovedit existenţa terenului forestier, reclamanţii au solicitat admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Prin sentinţa civilă nr. 980 din 23 octombrie 2006, Judecătoria Pucioasa a admis plângerea reclamanţilor privind reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 75 ha, iar în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la acordarea de despăgubiri pentru materialul lemnos confiscat, instanţa, în baza art. 165 C. proc. civ., a dispus disjungerea cauzei.
La data de 27 noiembrie 2006, în dosarul disjuns nr. 1662/2006, reclamanţii şi-au precizat acţiunea introductivă, învederând că solicită restituirea, prin echivalent, a 228 mc lemn de foc, 1.213 mc buştean brad, 7.841 mc buştean fasonat, precum şi a utilajelor aparţinând Întreprinderii forestiere SNC „I." - linia tehnologică a prelucrării lemnului, instalaţii gatere, locomotivă, scule de prelucrare a lemnului, maşini de cusut.
Faţă de solicitarea reclamanţilor, s-a dispus introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor şi scoaterea din cauză a intimatelor Comisia Locală de Aplicare a Legii fondului funciar Runcu şi Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Dâmboviţa.
În baza art. 115 C. proc. civ., Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă, întrucât restituirea bunurilor face obiectul Legii nr. 10/2001, iar o atare soluţie se impune având în vedere caracterul inadmisibil, imprescriptibil şi insesizabil al proprietăţii publice.
Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa a formulat întâmpinare, solicitând scoaterea sa din cauză pentru lipsa calităţii procesual pasive, întrucât nu are competenţa de a reprezenta Statul Român.
După administrarea probatoriilor cu acte, martori şi expertiză având ca obiect evaluarea bunurilor confiscate, Judecătoria Pucioasa, prin sentinţa civilă nr. 875 din 15 octombrie 2007, a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de Ministerul Finanţelor, a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata, către reclamanţi, a sumei de 3.214.596 lei cu titlu de despăgubiri.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că petenţii au făcut dovada că autorii lor, în calitate de asociaţi ai SNC "I.", au deţinut bunurile menţionate în anexele la procesele-verbale de predare-primire depuse la dosar, bunuri ce au fost preluate în mod abuziv de către stat.
Având în vedere prevederile art. 3 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care statuează că „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional", coroborat cu dispoziţiile art. 480 C. civ., instanţa a considerat acţiunea ca întemeiată şi a admis-o în consecinţă.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâta Ministerul Finanţelor - prin D.G.F.P. Dâmboviţa, s-a apreciat că se impune respingerea sa, întrucât, în speţă, reclamanţii nu au solicitat restituirea imobilelor teren sau construcţie, ci bunuri mobile care nu fac obiectul Legii nr. 10/2001, modificată şi republicată prin Legea nr. 247/2005.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de D.G.F.P. Dâmboviţa.
Prin Decizia civilă nr. 254 din 12 iunie 2008, Tribunalul Dâmboviţa a anulat ca netimbrat apelul, pe considerentul că nu a achitat taxa judiciară de timbru şi nici timbrul judiciar, deşi a fost citat cu această menţiune, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 146/1997.
Decizia mai sus-menţionată a fost atacată cu recurs de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Prin Decizia nr. 933 din 20 octombrie 2008, Curtea de Apel Ploieşti a dispus casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Dâmboviţa, cu motivarea că Statul Român nu are obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru, în temeiul art. 17 teza I din Legea nr. 146/ 1997.
Prin Decizia civilă nr. 512 din 17 decembrie 2003 Tribunalul Dâmboviţa a admis apelul declarat de apelantul pârât Statul Român - prin Ministerul Economiei şi Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi T.M. şi P.G., a anulat hotărârea atacată şi a reţinut cauza spre rejudecare.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că petiţionarii au solicitat contravaloarea materialului lemnos confiscat şi contravaloarea utilajelor aparţinând S.N.C. I., iar potrivit art. 6 din Normele Metodologice de aplicarea a Legii nr. 10/2001 – republicată - prin imobile s-a înţeles terenurile cu sau fără construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării, în mod abuziv, precum şi bunurile devenite imobile prin incorporare în aceste construcţii, arătându-se, totodată, că măsurile reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul.
Întrucât reclamanţii au solicitat măsuri reparatorii pentru materialul lemnos, devenit imobil prin destinaţie şi instalaţiile şi utilajele S.N.C. I., instanţa a apreciat că, în cauză, erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 – republicată - şi, în consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 26 din lege, competenţa de soluţionare a cauzei îi revenea tribunalului, şi nu judecătoriei.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa sub nr. 993/120/2009, iar instanţa a pus în vedere reclamanţilor să precizeze în scris obiectul cererii, valoarea lui şi motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază cererea.
Reclamanţii au precizat acţiunea, în sensul că obiectul cererii introductive îl constituie revendicarea bunurilor aparţinând autorilor lor, bunuri mobile constând în material lemnos şi utilajele care au aparţinut Întreprinderii Forestiere SNC I. unde au fost patroni autorii lor; că aceste bunuri sunt mobile aşa cum le defineşte art. 473 C. civ. şi nu au fost niciodată încorporate în imobile; că valoarea este cea stabilită prin raportul de expertiză efectuat cu ocazia primei judecări în fond a cauzei, respectiv 1.313.000 lei, sumă pe care o solicită a fi reactualizată la data plăţii.
În motivarea acţiunii, reclamanţii arată că toate bunurile mobile arătate şi descrise în raportul de expertiză au aparţinut Întreprinderii Forestiere SNC I., proprietatea autorilor lor, aşa cum rezultă din actele depuse la dosar şi preluate abuziv de către organele de drept ale statului comunist, fără despăgubire, conform proceselor – verbale de preluare depuse la dosar, iar bunurile revendicate nu mai pot restituite în natură, motiv pentru care au solicitat echivalentul bănesc al acestora.
Au mai susţinut reclamanţii că privarea de bunuri în absenţa oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Reclamanţii au precizat că îşi întemeiază acţiunea pe prevederile art. 480 şi urm. C. civ., coroborate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, art. 1 din Protocolul I la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, art. 21 din Constituţia României şi art. 3 C. civ. care garantează accesul la justiţie.
Pârâta a depus răspuns la precizările reclamanţilor, arătând că niciunul din actele procedurale dispuse şi efectuate de Judecătoria Pucioasa nu au nici cea mai mică relevanţă în această cauză, invocarea lor fiind inadmisibilă şi solicită respingerea acţiunii ca inadmisibilă.
La solicitarea instanţei, reclamanţii au depus la dosar precizări la acţiunea introductivă în care au arătat că solicită valoarea în bani a materialului lemnos, a utilajelor, instalaţiilor şi a celorlalte bunuri mobile identificate şi evaluate prin raportul de expertiză B.M. şi completările la acest raport.
Prin Decizia nr. 1748 pronunţată la 14 octombrie 2009, Tribunalul Dâmboviţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârât, a admis excepţia prescripţiei extinctive a acţiunii şi a respins ca prescrisă acţiunea.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că prin cererea pendinte, astfel cum a fost precizată la 01 aprilie 2009 şi 28 mai 2009, reclamanţii au solicitat contravaloarea mai multor bunuri mobile aparţinând autorilor lor (material lemnos, utilaje şi alte bunuri care au aparţinut Întreprinderii Forestiere SNC I.), care au fost preluate în anul 1948 de reprezentanţi ai statului, ca urmare a naţionalizării Întreprinderii Forestiere SNC I.
Faţă de obiectul cererii, tribunalul, având în vedere că acţiunea în revendicare este acea acţiune formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, prin care se solicită restituirea unui bun sau a unor bunuri şi că, la data promovării acţiunii, bunurile preluate de stat nu mai există în materialitatea lor, a apreciat că acţiunea formulată de reclamanţi este o acţiune în pretenţii, şi nu o acţiune în revendicare, aşa cum au calificat-o reclamanţii.
Tribunalul a apreciat că, faţă de calificarea dată acţiunii, cererea reclamanţilor, prin care se tinde la recunoaşterea unui drept de creanţă al acestora împotriva statului, apare ca admisibilă, neexistând nicio dispoziţie legală expresă care să interzică o astfel de acţiune.
În situaţia în care legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale, tribunalul a apreciat că, în condiţiile în care reclamanţii au solicitat nu numai contravaloarea utilajelor şi instalaţiilor preluate de stat, ci şi contravaloarea altor bunuri (material lemnos) ce nu au făcut obiectul Legii nr. 10/2001 şi cum aceştia nu şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile legii speciale (Legea nr. 10/2001) ci pe dispoziţii generale, schimbarea temeiului juridic al cererii nu se poate face de către instanţă întrucât s-ar încălca principiul disponibilităţii.
Mai mult, s-a apreciat că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în pretenţii întemeiate pe dreptul comun, şi nu pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ar echivala cu privarea reclamanţilor de accesul la justiţie, prin încălcarea art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Or, art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile.
Pentru considerentele mai sus expuse, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de către pârât, şi, având în vedere dispoziţiile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 şi împrejurarea că reclamanţii au solicitat contravaloarea mai multor bunuri care au fost preluate de către reprezentanţi ai statului (în speţă, Ministerul Industriei, după cum reiese din înscrisurile aflate la filele 50-61 din dosarul nr. 1662/2006 şi respectiv la filele 32 şi următoarele din dosarul de fond), tribunalul a respins şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârât.
Cu privire la excepţia prescripţiei extinctive a acţiunii, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată, întrucât acţiunea reclamanţilor, fiind acţiune personală prin care se valorifică de către reclamanţi un drept de creanţă, este o acţiune ce se prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termen care, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, a început să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune (data preluării abuzive a bunurilor) şi care, chiar admiţând că a fost suspendat în conformitate cu art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, pe toată perioada scursă de la data preluării – vara anului 1948 şi până la 22 decembrie 1989, când reclamanţii au fost împiedicaţi de existenţa regimului comunist să facă acte de întrerupere a prescripţiei, respectiv să introducă cereri de chemare în judecată, s-a împlinit de circa 16 ani.
Ca urmare, tribunalul a admis excepţia prescripţiei extinctive a acţiunii şi a respins, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamanţii T.M. şi P.G. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român – prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Împotriva sentinţei Tribunalului Dâmboviţa au formulat apel T.M. şi P.G., pentru următoarele motive:
Un prim motiv a fost că instanţa de fond a respins acţiunea, prin invocarea excepţiei prescripţiei extinctive, motivat de modificarea obiectului cererii, din acţiune în revendicare, în acţiune în pretenţii, care se prescrie în termen de 3 ani.
S-a arătat că această recalificare a acţiunii introductive şi precizată de reclamanţi, din acţiune în revendicare mobiliară, în acţiune în pretenţii, s-a făcut de către instanţa de fond fără a fi pusă în discuţia părţilor.
Au susţinut apelanţii că, dacă această recalificare a temeiului de drept al acţiunii ar fi fost pusă de către instanţă în discuţia părţilor, ar fi putut răspunde la ea, arătând că, în baza principiului disponibilităţii, înţeleg să se judece în revendicare mobiliară.
În dezvoltarea motivului de apel, s-a arătat că instanţa de fond face această recalificare a cererii introductive, motivat de faptul că reclamanţii, nemaiputând solicita restituirea în natură a bunurilor mobile revendicate, au solicitat restituirea lor în echivalent bănesc, însă, această motivare, că s-a solicitat revendicarea bunurilor mobile prin restituirea lor în echivalent bănesc, nu poate conduce la o recalificare a acţiunii din revendicare, în acţiune pretenţii, deoarece s-ar încălca principiul disponibilităţii.
De asemenea, apelanţii au arătat că la data când instanţa a pus în discuţie excepţia prescripţiei, respectiv la data de 7 octombrie 2009, instanţa nu a motivat invocarea acestei excepţii pe o eventuală recalificare a acţiunii, din acţiune în revendicare, în acţiune în pretenţii.
Au susţinut apelanţii că, în ceea ce priveşte prescripţia acţiunii în revendicare mobiliară, practica Instanţei Supreme s-a modificat în anul 1992, când s-a stabilit că nu se poate face nicio diferenţiere între drepturile imobiliare şi cele mobiliare, că dreptul la acţiune în revendicare este imprescriptibil, pentru că proprietatea nu se pierde prin neuz, fiind un drept perpetuu.
S-a solicitat admiterea apelului, respingerea excepţiei prescripţiei extinctive şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Tribunalul Dâmboviţa.
Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a formulat precizări, arătând că, potrivit art. II din Legea nr. 302/2009 în procesele şi cererile având ca obiect dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 10/2001 Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului se substituie şi dobândeşte calitatea procesuală a Ministerului Finanţelor Publice şi a instituţiilor publice implicate.
Intimata a considerat că în mod neîntemeiat instanţa a dispus citarea în cauză a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
În şedinţa publică din 10 februarie 2010, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi a dispus citarea Statului Român-prin Ministerul Economiei şi Finanţelor – D.G.F.P. Dâmboviţa.
Intimata Statului Român-prin Ministerul Economiei şi Finanţelor – D.G.F.P. Dâmboviţa nu a formulat întâmpinare până la data judecăţii.
Prin Decizia nr. 69 din 14 aprilie 2010 Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul ca nefondat.
În motivarea deciziei s-a reţinut că este nefondată critica privind o recalificare a acţiunii introductive şi precizate, din acţiunea în revendicare imobiliară, în acţiune în pretenţii, fără a fi pusă în discuţia părţilor, întrucât chiar apelanţii şi-au precizat acţiunea prin cererea depusă la data de 28 mai2009 (dosar fond) prin care au solicitat contravaloarea în bani a acestor bunuri, deci calificarea au făcut-o apelanţii, şi nu instanţa de fond.
Că faţă de aceste precizări depuse la instanţa de fond în mod corect s-a apreciat că este vorba de o acţiune în pretenţii, situaţie în care nu se poate vorbi de o încălcare a principiului disponibilităţii.
Critica apelanţilor că nu este aplicabilă prescripţia dreptului la acţiune pentru că este vorba de o acţiune în revendicare mobiliară, care este imprescriptibilă, conform practicii Înaltei Curţi, s-a apreciat ca nefondată, întrucât această instanţă nu s-a pronunţat în această materie, ci doar atunci când este vorba de revendicarea bunurilor mobile de la terţul dobânditor de rea-credinţă, de la hoţ şi găsitor.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs, reclamanţii T.M. şi P.G. criticând-o ca nelegală – art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că în cauză calificarea acţiunii a fost făcută chiar de reclamantă, iar acţiunea în restituire prin echivalent a bunurilor mobile este o acţiune în revendicare mobiliară, chiar dacă bunurile nu mai există în materialitatea lor.
O altă critică vizează greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, întrucât acestea nu vizează acţiunile prin care se valorifică un drept real principal, cum este dreptul de proprietate, acţiunea în revendicare mobiliară fiind imprescriptibilă.
Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Mai întâi, trebuie precizat că, deşi recurenţii invocă şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Curtea nu va proceda la examinarea susţinerilor din perspectiva cazului de modificare arătat deoarece părţile nu contestă hotărârea pentru interpretarea greşită a actelor juridice deduse judecăţii, cu consecinţa schimbării naturii sau înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestora, criticile neîncadrându-se în ipoteza reglementată de textul de lege menţionat.
Criticile privind greşita calificare a acţiunii şi reţinerea prescriptibilităţii acţiunii sunt nefondate.
Acţiunea prin care reclamantul cere restituirea bunurilor mobile preluate în mod abuziv, indicând inventarul total al acestora şi făcând menţiunea expresă că bunurile nu se mai găsesc în materialitatea lor în bani, este în realitate o acţiune în daune, pretenţii, prin chiar cuprinsul ei şi nu o acţiune în revendicare mobiliară.
În mod legal, instanţa a reţinut că chiar reclamanţii prin precizarea de acţiune din 28 mai 2009, au fixat cadrul procesual al judecăţii, respectiv obiectul judecăţii şi natura juridică a pretenţiilor, judecata având loc cu respectarea principiului disponibilităţii.
Raportat la calificarea legală a acţiunii, în mod fondat instanţa a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958.
Drepturile la acţiunile privitoare la drepturile de creanţă sunt prescriptibile extinctiv.
Conform art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă n-a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
În cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 din acelaşi act normativ, potrivit cu care dispoziţiile art. 1 „nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servituţi sau superficie" întrucât acţiunea reclamanţilor deşi fundamentată pe un drept de proprietate, în lipsa obiectului dreptului, reprezintă o acţiune personală şi nu una reală, fiind astfel supusă dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii T.M. şi P.G. împotriva deciziei nr. 69 din 14 aprilie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti - secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1794/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1562/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
