ICCJ. Decizia nr. 1794/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1794/2011
Dosar nr.751/100/2008
Şedinţa publică din 1 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Maramureş la 4 martie 2008, reclamanţii U.T. şi U.L. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Inspectoratul Şcolar al Judeţului Maramureş, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 1.389.648 euro, reprezentând beneficiul nerealizat prin folosirea abuzivă a imobilului situat în Baia Mare, str. Petofi Sandor, judeţul Maramureş, cunoscut sub denumirea „P.C.", format din construcţie D+P+E, anexă în suprafaţă de 60 mp. şi terenul aferent de 3178 mp., identificat în CF Baia Mare, pentru perioada cuprinsă între 15 august 2001 şi 15 februarie 2008 şi în continuare, până la eliberarea efectivă.
În motivarea cererii, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 483 şi 485-487 C. civ., reclamanţii au arătat că la data de 14 august 2001 au solicitat măsuri reparatorii cu privire la imobilul menţionat, în condiţiile Legii nr. 10/2001, notificarea fiind soluţionată favorabil prin Decizia nr. 112 din 4 iulie 2006, emisă de Inspectoratul Şcolar al Judeţului Maramureş, după aproximativ 5 ani.
S-a mai precizat că, la data de 28 septembrie 2006, s-a încheiat un protocol de predare-preluare, în tot acest interval de timp Statul Român, prin Inspectoratul Şcolar al Judeţului Maramureş, privându-i pe reclamanţi de folosinţa imobilului şi culegând cu rea credinţă fructele civile.
În aprecierea reclamanţilor, buna credinţă a deţinătorului a încetat în ziua ulterioară înregistrării notificării, respectiv la 15 august 2001.
La termenul din 25 aprilie 2008, reclamanţii au depus o precizare a acţiunii, arătând că despăgubirile pretinse, de 1.389.648 euro, au la data înregistrării acţiunii echivalentul de 5.169.073,6656 lei, sumă pe care o pretind cu titlu de beneficiu nerealizat prin folosirea abuzivă de către pârâţi a imobilului, acţiunea fiind una în restituirea fructelor civile.
Prin sentinţa civilă nr. 1112 din 3 octombrie 2008, Tribunalul Maramureş a respins acţiunea reclamanţilor, astfel cum a fost precizată, ca nefondată, reţinând că, din perspectiva dispoziţiilor art. 485 şi 487 C. civ., invocate drept temei juridic al cererii introductive, nu s-a făcut dovada relei credinţe a pârâţilor, prin care aceea că au încasat sume de bani prin folosirea imobilului, ori că datorează astfel de sume.
Prima instanţă a mai reţinut că Legea nr. 10/2001 a recunoscut persoanelor îndreptăţite la restituirea imobilelor preluate abuziv calitatea de proprietar avută la data preluării, însă restituirea în natură a imobilului şi, implicit exercitarea dreptului de proprietate fac numai în urma constatării dreptului de proprietate, fie prin decizie a autorităţii administrative implicate în aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătorească, în cazul în care deciziile acesteia sunt atacate în justiţie.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel reclamanţii, solicitând schimbarea în tot în sensul admiterii acţiunii.
Motivând apelul, reclamanţii au arătat că prima instanţă a reţinut o stare de fapt neconformă realităţii, respectiv predarea imobilului în baza protocolului încheiat la 28 septembrie 2006, deşi predarea efectivă a avut loc la data de 12 august 2008, prin punerea în executare silită a hotărârii de evacuare.
Pornind de la o stare de fapt eronată, s-a făcut o aplicare greşită a legii în privind bunei credinţe a Inspectoratului Şcolar al Judeţului Maramureş.
În conformitate cu dispoziţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel a încuviinţat cererea apelanţilor de completare a probatoriului, dispunând efectuarea unei expertize tehnice de evaluare a despăgubirilor, prin încheierea de şedinţă de la 5 iunie 2009.
Prin Decizia civilă nr. 62/A din 5 martie 2010, Curtea de Apel Cluj - secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a admis în parte apelul reclamanţilor şi a schimbat sentinţa atacată, în sensul admiterii în parte a acţiunii şi obligării Inspectoratului Şcolar al Judeţului Maramureş la plata sumei de 58.637 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, sumă reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului din Baia Mare, str. Petofi Sandor, pentru perioada cuprinsă între 28 septembrie 2006 şi 12 august 2008.
S-a respins ca prescrisă acţiunea pentru perioada 15 august 2001 - 4 martie 2005 şi ca nefondată până la 28 septembrie 2006.
S-a respins acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a fost obligat pârâtul Inspectoratul Şcolar al Judeţului Maramureş la 5000 lei cheltuieli de judecată în primă instanţă şi apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care reglementează dreptul la despăgubiri al proprietarului, pentru lipsa de folosinţă a imobilului restituit, se aplică cu prioritate în raport cu dispoziţiile Codului civil, evocate de reclamanţi, din momentul naşterii obligaţiei de predare (a imobilelor restituite în natură) operând şi prezumţia relei credinţe a unităţii deţinătoare, sancţionată de art. 40 din lege.
S-a constat că, în speţă, obligaţia de predare s-a născut la data de 28 septembrie 2006, când s-a încheiat protocolul de predare-primire a imobilului restituit reclamanţilor prinprocedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001.
Cuantumul despăgubirilor a fost stabilit în baza raportului de expertiză tehnică judiciară, în varianta B, care păstrează funcţiunea existentă a imobilului.
Referitor la lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a reţinut că într-un astfel de litigiu nu se justifică participarea pârâtului la judecată întrucât debitorul obligaţiei de plată a despăgubirilor băneşti este cu precizie identificat de legiuitor ca fiind unitatea deţinătoare, în speţă pârâtul Inspectoratul Şcolar al Judeţului Maramureş, emitentul deciziei de restituire în natură.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs reclamanţii U.T. şi U.L. şi pârâtul Inspectoratul Şcolar al Judeţului Maramureş.
Prin recursul lor, reclamanţii au criticat Decizia atacată ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând acordarea despăgubirilor pentru întreaga perioadă de lipsire de folosinţă.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamanţii au invocat determinarea eronată a cadrului legislativ incident, în condiţiile în care, în mod nelegal, s-a dat prioritate legii speciale, Legea nr. 10/2001, deşi acţiunea în despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului preluat abuziv de stat este o acţiune subsecventă acţiunii în redobândirea dreptului de proprietate.
S-a susţinut că instanţa de apel nu a analizat dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în raport cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, încălcând dispoziţiile art. l din Protocolul nr. 1 la Convenţie, iar în acest context s-a invocat jurisprudenţa Curţii Europene - cauza Weissman şi alţii împotriva României.
Ca atare, s-a învederat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 483 şi 485-487 C. civ., susţinându-se că abuzul Inspectoratului Şcolar al Judeţului Maramureş de a nu emite Decizia de restituire în termenul de 60 de zile de la înregistrarea notificării nu se poate transforma într-un beneficiu, prin stabilirea datei naşterii obligaţiei efective de predare a imobilului la data de 28 septembrie 2006.
Recurenţii reclamanţi au invocat, totodată, prin cel de-al doilea motiv de recurs, aplicarea eronată a dispoziţiilor legale referitoare la prescripţia extinctivă, întrucât prin notificare pârâtul intimat a luat act de viciile titlului său de proprietate asupra imobilului, conform art. 486 C. civ., iar faţă de recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie prin modul de rezolvare a notificării, cât şi prin introducerea cererii de chemare în judecată s-a întrerupt prescripţia, devenind aplicabile dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Prin urmare, s-a susţinut că despăgubirile trebuie acordate pentru întreaga perioadă de lipsire de folosinţă.
Prin recursul său, pârâtul Inspectoratul Şcolar al Judeţului Maramureş a criticat Decizia ca nelegală, solicitând menţinerea hotărârii primei instanţe.
Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare la recursul reclamanţilor, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
La prima zi de înfăţişare, Curtea, din oficiu, a invocat excepţia tardivităţii declarării recursului formulat de pârâtul Inspectoratul Şcolar al Judeţului Maramureş.
Examinând cu prioritate excepţia invocată, Curtea va constata tardivitatea recursului pârâtului pentru considerentele ce succed:
Decizia atacată a fost comunicată pârâtului Inspectoratul Şcolar al Judeţului Maramureş, la data de 25 mai 2010, conform dovezii de îndeplinire a actului de procedură (dosar apel), ce cuprinde toate menţiunile prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 100 C. proc. civ.
Recursul a fost depus prin fax la data de 11 iunie 2010 (dosar recurs), iar ulterior, la 14 iunie 2010, la registratura Curţii de Apel Cluj.
Curtea va reţine nerespectarea termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., de 15 zile de la data comunicării deciziei, termen ce s-a împlinit la data de 10 iunie 2010.
În consecinţă, se va respinge ca tardiv recursul pârâtului Inspectoratul Şcolar al Judeţului Maramureş.
Examinând criticile invocate de recurenţii reclamanţi, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul acestora este nefondat.
Reclamanţii U.L. şi U.T. au notificat Inspectoratul Şcolar al Judeţului Maramureş, în condiţiile Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în str. Petofi Sandor, preluat de stat prin naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950.
Prin Decizia nr. 112 din 4 iulie 2006, pârâtul a dispus restituirea în natură şi i-a invitat pe reclamanţi ca, în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei să se prezinte pentru încheierea unui proces verbal de predare primire a imobilului.
La data de 28 septembrie 2006 a fost încheiat protocolul de predare-preluare, semnat de părţi fără obiecţiuni.
Prin încheierea de Carte funciară din 23 octombrie 2007 a Oficiului pentru cadastru şi Publicitate Imobiliară Maramureş, s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor în CF Baia Mare, prin atribuirea nr. cadastral.
Deşi Inspectoratul Şcolar al Judeţului Maramureş prin notificarea B.E.J. S.A., a fost somat să elibereze imobilul conform protocolului de predare-preluare, acesta a procedat la predarea efectivă către reclamanţi abia după ce sentinţa de evacuare din 12 mai 2008 a Judecătoriei Baia Mare a rămas definitivă şi irevocabilă, fiind pusă în executare silită conform procesului-verbal încheiat de executorul judecătoresc la 12 august 2008.
Raportat la această situaţie de fapt, instanţa de apel a reţinut corect că pârâtul şi-a îndeplinit obligaţia de a încheia un protocol de predare-preluare cu reclamanţii în termenul de 30 de zile reglementat în cuprinsul art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel Cluj a determinat corect prevederile legale aplicabile în cauză, constatând că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 instituie în sarcina unităţii deţinătoare a bunului care face obiectul reglementării acestui act normativ, obligaţii consecutive soluţionării notificării prin emiterea unei dispoziţii/decizii de aprobare a restituirii în natură, circumscrise executării de bună voie a acesteia, prin punerea în posesie a beneficiarului măsurii reparatorii.
Dispoziţiile Legii speciale, respectiv art. 25 alin. (5) şi ale art. 40 din Legea nr. 10/2001 se aplică cu prioritate în raport cu dispoziţiile Codului civil, evocate de reclamanţi, dat fiind caracterul special al normei, consfinţit, de altfel, şi de art. 46 alin. (4) din lege.
Recurenţii reclamanţi au invocat în susţinerea aplicării normelor dreptului comun, respectiv a dispoziţiilor art. 483, 485-487 C. civ., Decizia nr. 33/2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care, soluţionând recursul în interesul legii, instanţa supremă a statuat prioritatea aplicării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în raport cu legea specială, în cazul în care între normele acestora există neconcordanţe.
Decizia menţionată nu poate fi aplicată mutatis mutandis oricărei acţiuni în justiţie prin care se urmăreşte valorificarea unor drepturi asupra bunurilor care fac obiectul reglementării Legii nr. 10/2001, în speţă unei acţiuni subsecvente restituirii în natură a imobilului prin decizie administrativă, întrucât stabileşte prioritatea aplicării Convenţiei cu referire la acţiunile în revendicare, acestea constituind obiectul sesizării recursului în interesul legii.
Jurisprudenţa C.E.D.O., la care s-a făcut referire prin motivele de recurs, respectiv cauza Weissman şi alţii împotriva României, constată încălcarea art. l din Protocolul nr. 1 în legătură cu anularea ca netimbrată a unei acţiuni în restituirea chiriilor încasate de stat după introducerea unei acţiuni în revendicare, situaţie ce nu prezintă similarităţi cu prezenta speţă.
Curtea va constata că, dimpotrivă, instanţele au avut în vedere jurisprudenţa C.E.D.O., atunci când au apreciat că acţiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, în baza art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997.
De altfel, prin precizarea de acţiune depusă la 25 aprilie 2008, reclamanţii înşişi au înţeles să invoce dispoziţiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în susţinerea acţiunii de taxa judiciară de timbru pentru toate acţiunile accesorii şi incidente restituirii imobilului în materialitatea sa.
Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs este, de asemenea, nefondată.
Susţinerea recurenţilor în sensul că instanţa, de apel a făcut o aplicare mecanică a dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 nu poate fi primită.
Într-adevăr, notificarea reclamanţilor a reprezentat primul act în procedura redobândirii dreptului de proprietate al acestora în temeiul Legii nr. 10/2001. Nu se poate susţine însă că notificarea poate fi orientată până la identificare cu introducerea unei cereri de chemare în judecată, întrucât dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 nu pot fi interpretate extensiv, spre a putea justifica caracterul întrerupător de prescripţie.
Soluţionarea notificării prin emiterea deciziei de restituire presupune parcurgerea unei proceduri administrative, pe parcursul căreia unitatea deţinătoare are posibilitatea şi obligaţia de a verifica îndeplinirea condiţiilor impuse de legea specială pentru recunoaşterea dreptului la acordarea măsurilor reparatorii, neputându-se susţine că notificarea însăşi ar fi fost suficientă pentru ca pârâtul să ia cunoştinţă de viciile titlului său.
În consecinţă, se va constata că s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Faţă de toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul reclamanţilor este nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii U.T. şi U.L. împotriva deciziei nr. 62/A din 05 martie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie.
Respinge ca tardiv, recursul declarat de pârâtul Inspectoratul Şcolar al judeţului Maramureş împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 01 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1878/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1738/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
