ICCJ. Decizia nr. 1562/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1562/2011
Dosar nr. 43397/3/2008
Şedinţa publică din 22 februarie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Reclamanta C.V., prin cererea de chemare în judecată formulată la 13 august 2002 şi înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1999 şi retrocedarea în natură a imobilului, în contradictoriu cu pârâţii Primăria municipiului Bucureşti, SC F. SA şi I.S.
Prin sentinţa civilă nr. 184 din 15 ianuarie 2003, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei C.V. şi a respins acţiunea în revendicare formulată de aceasta împotriva pârâţilor Primăria Municipiului Bucureşti, SC F. SA şi I.S., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă; a respins cererea de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi a SC F. SA, formulată de pârâta I.S., ca fiind rămasă fără obiect.
După mai multe etape procesuale şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, prin Decizia civilă nr. 705 din 15 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca fiind neîntemeiată, excepţia necompetenţei materiale a Tribunalul Bucureşti; a respins, ca fiind inadmisibilă, cererea de constatare a nulităţii minutei deciziei civile nr. 486 din 02 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privitor la celelalte capete de cerere relativ la obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă şi la plata daunelor morale şi a respins aceste capete de cerere ca fiind prescrise; a admis în parte acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1999, încheiat între Municipiul Bucureşti, prin SC F. SA şi pârâta I.S.
Totodată, tribunalul a admis cererea de revendicare şi a obligat pe pârâta I.S. să lase reclamantului, în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul din str. Pictor Luchian, sector 2, Bucureşti; a respins capătul de cerere privitor la constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere din 07 iulie 1999 încheiat între pârâta I.S. şi SC F. SA, ca fiind neîntemeiat şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti şi SC F. SA, formulată de către pârâta I.S.
S-a admis cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor, formulată de către pârâta I.S. şi a fost obligat acest chemat în garanţie la plata către pârâta I.S. a preţului de piaţă al apartamentului, situat în str. Pictor Luchian, Bucureşti şi s-a respins, ca fiind neîntemeiată, cererea reclamantului de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de reclamantul T.C.G., continuator în drepturi şi obligaţii a V.C. şi de pârâţii I.S., Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti, prin primarul general, prin Decizia nr. 209/A din 18 martie 2010 a respins apelurile declarate de I.S., Municipiul Bucureşti şi Ministerul Economiei şi Finanţelor; a admis apelul reclamantului şi a desfiinţat în parte sentinţa, exclusiv cu privire la soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiunea în plata contravalorii lipsei de folosinţă şi a daunelor morale, pentru motivele ce urmează.
Apelul declarat de apelanta-pârâtă I.S. este nefondat deoarece criticile legate de competenţa materială a Tribunalului Bucureşti sunt nefondate, deoarece, aşa cum a arătat prima instanţă, reclamantul a precizat valoarea obiectului cauzei pentru prima oară la data da 20 octombrie 2008 în cadrul dosarului nr. 4599/300/2007 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, indicând drept valoare a apartamentului din Bucureşti, str. Pictor Luchian, înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1999 şi a terenului aferent, suma de 250.000 euro.
Pârâta nu a contestat această valoare, astfel încât, având în vedere prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. civ., potrivit cărora tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare mai mare de 500.000 lei, coroborate cu dispoziţiile art. 158 C. proc. civ., tribunalul este competent material în soluţionarea cauzei. Dispoziţiile art. 181 C. proc. civ. nu sunt incidente, deoarece reclamantul nu a modificat la data da 20 octombrie 2008 cuantumul valorii cererii cu care a fost investită instanţa, ci a precizat pentru prima dată valoarea obiectului cererii.
În mod eronat afirmă apelanta pârâtă că acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1999, era prescrisă în condiţiile în care aceasta a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti la data de 13 august 2002. Astfel, Legea specială nr. 10/2001 prevede la art. 45 că: « (5) Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi » (termenul de un an a fost prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 şi prin OUG nr. 145/2001), ceea ce înseamnă la data de 14 august 2002, adică după o zi de la înregistrarea acţiunii.
Nefondată este şi susţinerea referitoare la inadmisibilitatea acţiunii în raport de faptul că în anul 2003 i-a fost restituit reclamantului, prin dispoziţia Primarului General, întregul imobil din str. Pictor Ştefan Luchian, cu excepţia apartamentelor înstrăinate, deoarece anterior emiterii dispoziţiei reclamantul investise instanţa cu judecarea cererii de faţă, situaţie în care nu se pune problema că apelanta pârâtă ar fi avut un bun la data emiterii dispoziţiei şi că soluţionarea cererii de faţă ar avea semnificaţia unei exproprieri în privinţa acesteia.
Nefondat este şi apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general.
În speţă, nu s-a putut reţine buna-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută se solicită, întrucât, pe de o parte, vânzătorul cunoştea despre existenţa cererii de restituire formulată de reclamantă la data de 28 iulie 1996, precum şi faptul că pârâta cumpărătoare I.S. nu avea calitatea de chiriaş în imobil la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, iar pârâta cumpărătoare nu a depus minimul de diligente pentru a verifica dacă imobilul făcea obiectul unei cereri de restituire formulate în temeiul Legii nr. 112/1995, precum şi a faptului dacă, neavând calitatea de chiriaş în imobil la data de 29 ianuarie 1996, când a intrat în vigoare Legea nr. 112/1995, putea să cumpere apartamentul, în condiţiile în care nimeni nu se poate apăra invocând necunoaşterea legii.
Chiar subdobânditor cu titlu oneros, pârâta cumpărătoare în baza Legii nr. 112/1995, era datoare să depună diligente minime pentru a afla situaţia juridică a imobilului, demersuri care i-ar fi permis să ia cunoştinţă de cererea de restituire formulată la data de 28 iulie 1996, care indiferent dacă îi dădea posibilitatea proprietarului să-şi recapete bunul, era de natură să tulbure încrederea cumpărătorului în calitatea de proprietar necontestat a Statului Român asupra bunului supus vânzării. Prin urmare, nefiind respectate dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 instanţa a constatat în mod corect nulitatea contractului încheiat prin fraudarea legii, prezumţia de bună credinţă fiind răsturnată şi nemaiavând aptitudinea de a salvgarda actul de efectele sancţiunii nulităţii.
Ministerului Finanţelor Publice a criticat hotărârea primei instanţe în ceea ce priveşte calitatea sa procesuală pasivă în judecarea cererii de chemare în garanţie formulată de pârâta I.S., în principal, pe considerentul că, nefiind parte contractuală, efectele desfiinţării contractului nu se pot răsfrânge asupra sa. Prima instanţă, a aplicat, însă în mod corect dispoziţiile speciale în materie, respectiv OUG nr. 184 din 12 decembrie 2002, art. 5 alin. (3) conform cărora, plata sumelor prevăzute la alin. (2) (privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă), se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (8) din Legea nr. 112/1995, dând eficienţă răspunderii legale a ministerului este în raport de cea convenţională reglementată de art. 1337 C. civ.
Referitor la cuantumul sumei şi anume preţul de piaţă al apartamentului, Tribunalul s-a raportat în mod corect la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, având în vedere considerentele din cauza Raicu contra României din 26 octombrie 2006, potrivit cărora, atenuarea vechilor atingeri ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist nu se poate face prin crearea unor noi nedreptăţi (par 37), precum şi principiul consacrat de par. 46, al acordării unei sume de bani care să reflecte valoarea de piaţă a imobilului în cauză.
Apelul declarat de reclamant este fondat în ceea ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune cu privire la capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă şi la plata daunelor morale.
Astfel, instanţa avut în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, dreptul la acţiunea având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, respectiv de art. 3 alin. (1) ce prevede termenul general de prescripţie de 3 ani privind dreptul la acţiune. Reclamantul a precizat însă cu privire la daunele materiale, că acestea reprezintă suma pe care ar fi putut-o obţine cu titlu de chirie pentru imobilul în litigiu, de la data adoptării de către România a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi până la data punerii efective în posesie.
Articolul 12 din Decretul-lege nr. 167/1958, prevede că în cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită. De regulă chiria se încasează lunar, ceea ce înseamnă că pentru fiecare rată de chirie curge un termen de prescripţie distinct. în cazul în care reclamantul a avut în vedere o sumă globală pentru întreaga perioadă, excepţia apare tot ca greşit admisă, având în vedere că reclamantul solicită contravaloarea lipsei de folosinţă până la punerea efectivă în posesie, ceea ce nu s-a realizat până la data soluţionării apelului. întrucât instanţa a soluţionat această cerere fără a intra în cercetarea fondului, potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., se impune desfiinţarea sentinţei cu privire la aceste capete de cerere şi trimiterea spre rejudecare la aceeaşi instanţă, urmând ca aceasta, cu ocazia rejudecării să lămurească în mod clar obiectul cererii pentru a putea aplica în mod corect dispoziţiile legale referitoare la prescripţia extinctivă.
Aceeaşi soluţie se impune şi în ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii de acordare a sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale, însă pe considerentul că motivarea primei instanţe este contradictorie sub acest aspect. Astfel, din punct de vedere formal instanţa a respins această cerere în baza aceleaşi excepţii, a prescripţiei dreptului material la acţiune, calculat de la data ratificării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului - 20 iunie 1994 şi până la data precizării cererii - 20 octombrie 2008, apreciind ca fiind aplicabile dispoziţiile art. 1 şi art. 7 din Decretul-lege nr. 167/1958. Din motivarea sentinţei se desprinde concluzia că daunele morale decurg din încălcarea continuă de către statul român a dreptului de proprietate al reclamantului, începând cu data ratificării convenţiei şi până în prezent, dar şi faptul că reclamantul nu beneficiat de un bun la acea dată, în sensul autonom al art. 1 din Primul Protocol Adiţional.
Aspectele contradictorii constau în primul rând în faptul că singura cerere care conţine o motivare a acestor pretenţii (daune morale) este cea de la data de 20 octombrie 2008, unde se precizează că daunele morale privesc dreptul la un proces echitabil, conform art. 1 din Primul Protocol Adiţional şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere rejudecarea cauzei în urma greşelii Curţii de Apel Bucureşti precum şi tergiversarea rejudecării dosarului actual de către Judecătoria sectorului 2, deci cu totul altă motivare decât cea avută în vedere de instanţă.
În al doilea rând, chiar în raport de izvorul pretenţiilor reţinut şi care a stat la baza motivării, soluţia este contradictorie pentru că, deşi este soluţionată pe excepţie instanţa a stabilit că reclamantul nu a suferit un prejudiciu pentru că nu a avut un bun în sensul convenţiei la data ratificării acesteia, aspecte care ţin de fondul pretenţiilor.
Prima instanţă a respins în mod corect ca inadmisibilă cererea de constatare a nulităţii minutei deciziei civile nr. 486 din 2 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, având în vedere că aceeaşi solicitare formulată de reclamant pe calea unei contestaţii în anulare a fost respinsă irevocabil, precum şi faptul că o instanţă inferioară nu poate cenzura hotărârea unei instanţe superioare.
Prima instanţă a soluţionat în mod corect acţiunea în revendicare în contradictoriu cu pârâta I.S., deoarece aceasta are calitatea de posesor neproprietar al imobilului în litigiu astfel cum rezultă din contractul de vânzare cumpărare din 13 decembrie1999, raporturile municipalităţii cu reclamantul în legătură cu întregul imobil fiind încheiate prin emiterea Dispoziţiei nr. 1191 din 05 august 2003 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, prin care s-a dispus restituirea în natură către reclamanta iniţială C.V. a imobilului situat în Bucureşti, str. Pictor Luchian, cu excepţia apartamentelor înstrăinate.
Împotriva deciziei au declarat recurs pârâta I.S. şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice.
Pârâta I.S., prin motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi 9 C. proc. civ. critică Decizia sub următoarele aspecte.
Soluţia Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, concretizată prin sentinţa civilă nr. 8882/2008 de admitere a excepţiei necompetenţei sale materiale este greşită prin raportare la prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) şi art. 181 C. proc. civ. întrucât instanţa învestită după valoarea obiectului cererii, rămâne competentă să judece chiar dacă intervin modificări în ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect, ulterior învestirii.
Valoarea bunului revendicat nu a fost majorată pe parcursul primului ciclu procesual, început la 13 august 2002 şi în condiţiile în care preţul achitat pentru apartament a fost de 32.000 lei, iar valoarea sa actuală este de 92.200 lei.
De altfel Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 486 din 2 martie 2006, soluţionând în primul ciclu procesual recursul, cât şi Tribunalul Bucureşti, prin Decizia nr. 1720/A din 23 octombrie 2006 au stabilit irevocabil că instanţa competentă în primă instanţă este judecătoria.
În cauză au fost încălcate dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, întrucât după finalizarea notificării şi punerea în executare a dispoziţiei nr. 1191/2003 prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului din Bucureşti, str. Pictor Luchian, cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, deoarece art. 47 din lege nu poate constitui temei juridic pentru introducerea unei noi acţiuni de restituire a aceluiaşi imobil.
Instanţa a încălcat şi dispoziţiile deciziei în interesul legii deoarece a admis acţiunea în revendicare după finalizarea notificării.
Referitor la nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare se arată că părţile au fost de bună-credinţă deoarece reclamanta nu putea obţine bunul în natură pentru că avea domiciliul în străinătate.
Ministerul Finanţelor Publice, critică Decizia în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sub aspectul greşitei respingeri a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009. Nu Ministerul Finanţelor Publice are obligaţia de plată, în cauză, obligaţia de garanţie revine vânzătoarei Primăria municipiului Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 1337 C. civ. referitoare la evicţiune.
Recurentul critică Decizia şi sub aspectul admiterii apelului reclamantului cu privire la acordarea daunelor morale şi a lipsei de folosinţă, deoarece acţiunea era prescrisă.
Înalta Curte, analizând Decizia sub aspectul criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale şi a temeiurilor de drept aplicabile cauzei, reţine caracterul nefondat al recursurilor pentru argumentele ce succed.
Competenţa instanţei se stabileşte în funcţie de valoarea indicată în cererea introductivă de instanţă. Valoarea de 250.000 euro a obiectului cererii de chemare în judecată a fost indicată de reclamant pentru prima dată la 20 octombrie 2008, valoare necontestată de pârâta-recurentă.
Tribunalul a soluţionat pricina în primă instanţă urmare a învestirii sale prin sentinţa Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti de declinare a competenţei materiale de soluţionare a cauzei, hotărâre irevocabilă prin neexercitarea căii de atac a recursului în condiţiile art. 158 alin. (3) C. proc. civ.
Drept urmare, faţă de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale a tribunalului a fost corect soluţionată.
Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, prin art. 45, statuează dreptul persoanei îndreptăţite de a solicita, într-un termen de un an de la intrarea în vigoare a legii, constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, procedură la care a apelat reclamantul la 13 august 2002, anterior emiterii dispoziţiei nr. 1191 din 5 august 2003.
Recurenta invocă încălcarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 referitoare la admisibilitatea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Critica este nefondată dat fiind obiectul cererii de chemare în judecată şi a consecinţei constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, pierderea dreptului de proprietate al recurentei asupra apartamentului în litigiu.
Urmare a înlăturării impedimentului la restituirea în natură a bunului notificat, soluţia pronunţată de instanţa superioară de fond este în acord cu dispoziţiile art. 1 din legea de reparaţie ce instituie principiul prevalenţei restituirii în natură a bunurilor preluate abuziv în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.
Calitatea procesuală a Ministerul Finanţelor Publice a fost corect reţinută faţă de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, potrivit alin. (3) al acestui articol, restituirea preţului plătit de chiriaşii ale căror contracte au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, indiferent de ipoteză (încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 ori încheiate cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995) se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Soluţia instanţei de apel referitoare la trimiterea spre rejudecare a capetelor de cerere privind contravaloarea lipsei de folosinţă şi a daunelor morale este corectă în raport de motivarea dată.
Astfel, instanţa nu a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, cum se susţine prin motivele de recurs, ci a impus primei instanţe să clarifice obiectul cererii de chemare în judecată pentru că dispoziţiile legale referitoare la prescripţia extinctivă să poată fi corect aplicată, atât cu privire la daunele materiale cât şi la cele morale, acestea din urmă fiind solicitate, aşa cum s-a precizat la 20 octombrie 2008, faţă de încălcarea dispoziţiilor referitoare la dreptul la un proces echitabil.
Înalta Curte, însuşindu-şi în totalitate motivarea instanţei de apel, va respinge recursurile ca nefondate în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta I.S. şi de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 209/A din 18 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1738/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1559/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
