ICCJ. Decizia nr. 1883/2011. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1883/2011
Dosar nr. 5649/1/2010
Şedinţa publică din 3 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 25 iunie 2010, sub nr. 5649/1/2010 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie contestaţia în anulare formulată de contestatorii F.I.Ş. şi F.E., împotriva deciziei nr. 7470/2009, pronunţată în dosarul nr. 5138/3/2008 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în contradictoriu cu intimatul Ministerul Apărării Naţionale, solicitând anularea deciziei.
În motivarea cererii se arată că motivele contestate sunt cele prevăzute de art. 318 C. proc. civ. când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. În acest sens, deşi instanţa reţine că este de necontestat că în anexa la Decretul de expropriere nr. 57/1975 se menţionează numele reclamantului în ceea ce priveşte suprafaţa de teren în litigiu, înscris în CF 3417 Alba Iulia nr. top 2978/1, ceea ce ar determina aplicarea prezumţiei de proprietate prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001, totuşi în speţă există şi o probă contrară care potrivit aceluiaşi articol de lege face ca prezumţia de proprietate să nu să poată aplica – proba contrară fiind dată de menţiunile înscrise în CF că proprietar al imobilului în litigiu este o altă persoană.
Se mai arată că instanţa de recurs a săvârşit o eroare materială substanţială urmare a confundării împrejurării că la dosarul cauzei a fost depus înscrisul intitulat „declaraţie” semnat şi datat de către proprietarul de CF G.M. prin care recunoaşte la nivelul anului 1959 (anterior exproprierii) că a vândut reclamanţilor terenul în litigiu în anul 1957, teren pe care aceştia au început să-l folosească de la data cumpărării – proprietarul de CF dându-şi totodată acceptul ca terenul în litigiu să fie trecut pe numele reclamanţilor sens în care înscrisul sub semnătură privată să încheia cu o cerere adresată Secţiei Financiare a Sfatului Popular Raional” pentru a efectua cuvenitele menţiuni. Înscrisul intitulat „declaraţie” întăreşte prezumţia de proprietate instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001, înlăturând orice dubiu cu privire la proprietatea procesului în litigiu, având în vedere că revenea de la proprietarul tabular al terenului care confirmă transmiterea dreptului de proprietate către defunctul F.N., soţul contestatoarei şi F.E. Al doilea motiv al contestaţiei în anulare vizează omisiunea instanţei de a examina motivul de recurs ce viza dovedirea dreptului de proprietate al recurenţilor contestatori.
În vederea soluţionării contestaţiei s-a dispus ataşarea dosarului în care s-a pronunţat decizia a cărei anulare se solicită.
Analizând actele şi lucrările dosarului se constată nefondată contestaţia în anulare în sensul considerentelor ce succed.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare prin intermediul căreia părţile sau procurorul pot obţine desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti în cazurile limitativ prevăzute de lege.
Ea poate fi exercitată în scopul retractării hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea unor norme procedurale, iar nu şi pentru netemeinicie.
Dispoziţiile cuprinse în art. 317 – 321 C. proc. civ. consacră două forme ale contestaţiei în anulare: contestaţie în anulare obişnuită şi contestaţie în anulare specială.
Diferenţierea între cele două forme ale contestaţiei în anulare are ca temei obiectul şi motivele diferite pentru care ele pot fi exercitate.
Contestaţia în anulare specială, formă a contestaţiei aleasă de contestatori, poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de recurs sau de judecătorii în ultimă instanţă.
În cauza pendinte, hotărârea ce formează obiectul contestaţiei în anulare a fost pronunţată de instanţa de recurs.
Contestaţia în anulare specială poate fi exercitată numai în prezenţa unuia din motivele expres prevăzute de art. 318 C. proc. civ.
Primul motiv de contestaţie în anulare specială vizează situaţia când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale. Legea are în vedere tocmai acele greşeli formale care sunt săvârşite în legătură cu examinarea recursului.
În jurisprudenţa consacrată au fost considerate greşeli materiale, în sensul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., respingerea greşită ca tardivă a unui recurs, anularea greşită a recursului ca netimbrat s-au făcut de un mandatar fără calitate.
Greşelile la care se referă art. 318 C. proc. civ. trebuie să fie evident şi săvârşite de instanţă ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante din dosarul cauzei, cum ar fi neobservarea faptului că la dosar există chitanţa privind plata taxei de timbru ori recipisa de expediere a recursului prin poştă şi înăuntrul termenului legal.
În speţa supusă analizei, în raport de acest motiv, contestatorii susţin că, instanţa de recurs a săvârşit o eroare materială evidentă urmare a confundării sau ignorării că la dosarul cauzei a fost depus înscrisul intitulat „declaraţie” care face dovada transmiterii dreptului de proprietate către defunctul F.N., soţul contestatoare F.E.
Contrar celor susţinute, motivul invocat nu se încadrează în dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., nefiind o eroare materială, deoarece privitor la acest aspect, instanţa de recurs a reţinut că recurenţii – contestatori nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor şi că drepturile reale asupra imobilelor se pot dobândi numai dacă operaţiunea juridică de transmitere a dreptului de proprietate a fost înscrisă în cartea funciară, or, în cauză dreptul de proprietate nu a fost intabulat.
Drept urmare instanţa de recurs nu a confundat şi nici nu a omis actul intitulat „declaraţie” ci a respins acest motiv de recurs cu menţiunea că dreptul de proprietate nu a fost intabulat.
Au mai susţinut contestatorii tot referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. că, instanţa de recurs a omis să examineze motivul de recurs ce viza întinderea dreptului de proprietate a recurenţilor.
Nici acest motiv nu constituie o eroare materială în sensul dispoziţiilor procedurale mai sus invocate, întrucât era de prisos să se analizeze întinderea dreptului de proprietate al recurenţilor – contestatori în împrejurarea în care s-a reţinut cu putere de lucru judecat faptul că aceştia nu au calitatea de persoane îndreptăţite la restituire.
În concluzie, motivele invocate de contestatori nu constituie greşeli materiale în sensul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. care are un câmp limitat de aplicaţiune, ci sunt motive de recurs, ce nu pot fi analizate într-o cale extraordinară de atac de retractare.
Aşadar, în raport de cele reţinute, Înalta Curte va respinge ca nefondată contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorii F.I.Ş. şi F.E. împotriva deciziei civile nr. 7470 din 10 iulie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1881/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1869/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
