ICCJ. Decizia nr. 1972/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1972/2011
Dosar nr.9791/3/2007
Şedinţa publică din 4 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 28 septembrie 2006, sub nr. 32726/3/2006, pe rolul Tribunalul Bucureşti - secţia a IV-a civilă, reclamanţii A.S.C. şi S.A.L. au chemat în judecată pe pârâţii E.M., E.A., D.D., C.A., P.M.C., V.G., Primăria Municipiului Bucureşti şi SC A. SA, solicitând instanţei pronunţarea unei sentinţe prin care să se constate că statul nu a avut niciodată un titlu valabil de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. Luca Stroici (fostă str. Robert de Flers), iar în urma comparării titlului de proprietate al reclamanţilor cu cel al pârâţilor, să se constate preferabilitatea celui dintâi şi, pe cale de consecinţă, să fie obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat la adresa menţionată mai sus, cu cheltuieli de judecată.
Motivându-şi acţiunea, reclamanţii au susţinut că imobilul revendicat a fost proprietatea autorilor lor, A.E. şi A.E., şi a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, aci normativ care contravenea dispoziţiilor art. 8, 10 şi 11 din Constituţie, art. 480 şi art. 481 C. civ. şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
În ceea ce-i priveşte pe pârâţi, s-a susţinut de reclamanţi că aceştia au dobândit prin cumpărare de la statul român, în baza Legii nr. 112/1995 apartamentele 5, 2, 6 şi 8 din imobil, iar titlul lor de proprietate asupra imobilului este în mod evident preferabil actelor încheiate în favoarea pârâţilor de către un neproprietar.
La data de 1 noiembrie 2006, pârâta SC A. SA a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive, susţinând că nu a avut niciodată calitatea de proprietar a apartamentelor vândute chiriaşilor în baza Legii nr. 112/1995, ci a fost un simplu administrator al acestora, iar actele de înstrăinare le-a încheiat în calitate de mandatar al vânzătoarei Primăria Municipiului Bucureşti.
Pe fondul cauzei, a susţinut că imobilul a fost preluat de stat cu titlu, iar contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 în favoarea chiriaşilor au fost încheiate cu bună-credinţă.
La data de 29 noiembrie 2006 s-a depus la dosar întâmpinare şi de către pârâta P.M.C., prin care s-a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi, întemeiată pe dispoziţii dreptului comun, iar pe fond s-a invocat buna credinţă a părţilor la moment încheierii actului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.
La 5 decembrie 2006 s-a depus întâmpinare de pârâţii E.M. şi E.E., prin care s-a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pentru aceleaşi motive cu cele invocate de pârâta P.M.C., excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, susţinându-se că din probe administrate nu a rezultat dreptul de proprietate al autorilor reclamanţi asupra imobilului revendicat, excepţia inadmisibilităţii primului capăt cerere, în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti, susţinându-se că statul român nu este reprezentat de Primăria Municipiului Bucureşti, ci de Ministerul Finanţelor Publice, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
Pe fondul acţiunii, şi aceştia au invocat buna lor credinţă la momentul încheierii actului în baza Legii nr. 112/1995.
Pârâţii E.M. şi E.E. au formulat şi cerere reconvenţională prin care au solicitat obligarea reclamanţilor pârâţi la restituirea cheltuieli necesare şi utile, reprezentând sporul de valoare adus apartamentului situat în imobil, evaluat provizoriu la suma de 20.000 Ron; instituirea unui drept de retenţie asupra apartamentului până la momentul plăţii acestui spor şi obligarea reclamanţilor pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, pârâţii reclamanţi au susţinut, în esenţă, că în ipoteza admiterii acţiunii principale, reclamanţii pârâţi au obligaţia restituirii acestor cheltuieli, în caz contrar operând o îmbogăţire fără justă cauză a patrimoniului acestora, în detrimentul patrimoniului lor.
Aceeaşi pârâţi au formulat şi cerere de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti prin Primarul General, Primăriei Municipiului Bucureşti şi SC A. SA, prin care au solicitat obligarea acestora la plata preţului reactualizat achitat de pârâţii reclamanţi în baza Legii nr. 112/1995, astfel cum va fi determinat printr-o expertiză contabilă şi a dobânzilor legale, calculate până la data plăţii, cu cheltuieli de judecată.
La data de 21 decembrie 2006, reclamanţii pârâţi au depus la dosar întâmpinare la cererea reconvenţională formulată de pârâţii reclamanţi E., prin care s-a solicitat respingerea acesteia, având în vedere faptul că nu a fost specificat dacă îmbunătăţirile sunt voluptorii sau necesare şi utile conservării imobilului şi nici dacă au existat avizele necesare pentru efectuarea acestora.
La data de 11 ianuarie 2007, SC A. SA a depus la dosar cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, solicitând ca în ipoteza în care se va admite cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii reclamanţi E., să se ţină seama de faptul că Ministerul Finanţelor Publice a încasat şi utilizat preţul plătit de aceştia.
La data de 9 februarie 2007, pârâţii reclamanţi E. şi-au precizat cererea de chemare în garanţie, învederând că înţeleg să se judece şi cu Ministerul Finanţelor Publice.
Prin sentinţa civilă nr. 392 din 9 martie 2007, Tribunalul Bucureşti - secţia a IV-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca nefondată, a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primăria Municipiului Bucureşti şi SC A. SA, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii pârâţi împotriva pârâţilor Primăria Municipiului Bucureşti şi SC A. SA, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale civile de folosinţă a pârâtelor D.D. şi C.A., a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii pârâţi împotriva acestora, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără capacitate procesuală de folosinţă, a disjuns judecarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii pârâţi împotriva celorlalţi pârâţi (E.M., E.E., P.M.C., V.G.) şi judecata cererii reconvenţionale şi a cererilor de chemare în garanţie formulate împotriva Municipiului Bucureşti prin Primarul General, Primăria Municipiului Bucureşti, SC A. SA, Ministerul Finanţelor Publice, acordând termen în vederea judecării acestora la data de 6 aprilie 2007.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prevederile Legii speciale nr. 10/2001 nu sunt de natură să înlăture de la aplicare prevederile generale ale art. 480 - 481 C. civ., atâta timp cât dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au în vedere retrocedarea de către stat a imobilelor preluate abuziv, pe când prezenta acţiune în revendicare este îndreptată împotriva chiriaşilor cumpărători.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor SC A. SA şi Primăria Municipiului Bucureşti, instanţa de fond a reţinut că este întemeiată, deoarece aceştia nu au calitatea de posesori ai imobilului revendicat prin acţiune.
Reţinând apoi că pârâtele D.D. şi C.A. erau decedate la momentul introducerii acţiunii, tribunalul a apreciat că se impune respingerea acţiunii faţă de acestea, pentru lipsa de capacitate procesuală de folosinţă.
În urma disjungerii dispusă prin această sentinţă de tribunal, s-a format pe rolul Tribunalului Bucureşti - secţia a IV-a civilă dosarul nr. 9791/3/2001 în care instanţa urma să soluţioneze acţiunea principală formulată de reclamanţii pârâţi împotriva pârâţilor reclamanţi E.M. şi E.E. şi pârâtelor P.M.C. şi V.G., cerere reconvenţională formulată de pârâţii reclamanţi E. şi cererile de chemare în garanţie.
În cadrul acestui dosar nou format, s-a depus la data de 5 februarie cerere de intervenţie în interes propriu de către pârâta P.M.C., prin care s-a arătat că prin actul intitulat „tranzacţie" i-a fost transmisă de către reclamanţii pârâţi proprietatea asupra imobilului în litigiu faptul că înţelege să continue acţiunea promovată de vânzătorii ei împotriva pârâţilor E.M. şi E.E.
La termenul de judecată din 3 aprilie 2009, tribunalul, raportat la înscrisurile depuse la dosar, a apreciat că prin tranzacţia din data de 5 iulie drepturile litigioase cu privire la apartamentul ce a rămas în discuţie, respect apartamentul nr. 5, cumpărat de pârâţii reclamanţi E. şi implicit calitate procesuală activă au fost transmise de la reclamanţii pârâţi A.S.C. şi S.A.L. la P.M.C., situaţie în raport de care aceasta urmează să figureze în proces în calitate de reclamantă pârâtă şi nu de pârâtă.
La acelaşi termen de judecată, pârâţii reclamanţi E. au învederat că înţeleg să exercite retractul litigios cu privire la apartamentul nr. 5 pe care l-au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, având în vedere tranzacţia depusă dosar şi dispoziţiile art. 1402 C. civ.
Reclamanta pârâtă P.M.C. a depus la dos întâmpinare, prin care a invocat excepţia de nulitate absolută a cererii depusă de pârâţii reclamanţi, intitulată „note scrise", susţinând că nu întruneşte cerinţele art. 112 C. proc. civ., excepţia tardivităţii formulă acestei cereri, susţinându-se că, deşi informă, aceasta are caracterul un cereri reconvenţionale şi excepţia de inadmisibilitate.
Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 5 iunie 2009, tribunalul a respins excepţiile privind nulitatea absolută şi tardivitatea cererii formulată de pârâţii reclamanţi, constatând, totodată, că discuţiile cu privire la admisibilitatea sau inadmisibilitatea cererii de exercitare a retractului litigios sunt premature.
La acelaşi termen de judecată, tribunalul a apreciat că pentru soluţionarea cererii privind exercitarea retractului litigios formulată de pârâţii reclamanţi E. este necesară administrarea probei cu expertiză construcţii, în vederea stabilirii valorii de circulaţie a apartamentului nr. 5, pentru care s-a exercitat retractul, prin raportare şi la valoarea totală a imobilului reţinută în tranzacţie.
Prin sentinţa civilă nr. 1199 din 16 octombrie 2009, Tribunalul Bucureşti - secţia a IV-a civilă a admis cererea de exercitare a retractului litigios formulată de pârâţii reclamanţi E., a constatat finalizată procedura retractului litigios fiind achitat preţul cesiunii şi accesoriile acestuia, a stins litigiul promovat de reclamanta pârâtă P.M.C. în contradictoriu cu pârâţii reclamanţi E.M. şi E.E. şi chemaţii în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primăria Municipiului Bucureşti, SC A. SA şi Ministerul Finanţelor Publice, atât în ceea ce priveşte cererea principală, cât şi în ceea ce priveşte cererea reconvenţională şi cererile de chemare în garanţie, a obligat reclamanta pârâtă să plătească pârâţilor reclamanţi suma de 1800 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin actul intitulat „tranzacţie", încheiat la data de 5 iulie 2007 între reclamanţii iniţiali A.S.C. şi S.A.L. şi pârâta P.C.M., cea din urmă a dobândit drepturile asupra întregului imobil din Bucureşti, str. Logofăt Luca Stroici, sector 2, inclusiv drepturile foştilor proprietari solicitate în dosarul nr. 32726/3/2006 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti - secţia a IV-a civilă, precum şi drepturile recunoscute prin dispoziţia Primarului General nr. 7583 din 28 martie 2007.
În continuare, a reţinut că imobilul ce a făcut obiectul acestei tranzacţii este compus din 7 apartamente, dintre care 5 au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, iar 2 au fost retrocedate în baza Legii nr. 10/2001, prin dispoziţia nr. 1370/2003.
Urmare a pronunţării sentinţei civile nr. 392 din 9 martie 2007 şi a renunţării reclamanţilor la judecată în contradictoriu cu pârâtele V.G. şi P.M.C., conform încheierii pronunţate în cauză în şedinţa publică din 7 martie 2008, calitate de pârâţi reclamanţi în proces s-a reţinut că au păstrat doar cumpărătorii apartamentului nr. 5, respectiv pârâţii reclamanţi E.
După înstrăinarea drepturilor reclamanţilor pârâţi către P.M.C., pârâţii reclamanţi E. au înţeles să exercite retractul litigios, iar în urma efectuării raportului de expertiză, tribunalul a reţinut că preţul cesiunii apartamentului nr. 5 este de 24.420 euro, aceasta fiind suma datorată de către pârâţii reclamanţi pentru stingerea procesului prin efectul retractului litigios.
Constatând că reclamanta pârâtă P.C.M. a fost notificată de pârâţii reclamanţi în vederea predării sumei de 24.420 euro, la sediul B.E.J. A.C. şi D., la data de 6 octombrie 2009, dar nu s-a prezentat pentru ridicarea preţului retractului litigios, situaţie în care pârâţi reclamanţi au consemnat pe seama şi la dispoziţia acesteia suma menţionată mai sus, tribunalul a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru stingerea procesului ca efect al exercitării retractului litigios.
Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat apel reclamanta pârâta P.M., apel care nu a fost motivat în termenul prevăzut de lege de care urmează a fi analizat de instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 292 alin. ultim C. proc. civ., pe baza susţinerilor şi apărărilor făcute de aceasta în fata instanţei de fond.
Prin Decizia civilă nr. 294/A din 06 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti - secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă - pârâta P.M.C.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele.
Prin sentinţa apelată instanţa de fond a stins litigiul dintre părţi, urmare a retractului litigios exercitat de intimaţii pârâţi reclamanţi E.M. şi E.E., retract invocat de către aceştia la termenul de judecată din data de 03 aprilie 2009, când instanţa a constatat că între reclamanţi şi apelantă intervenit vânzarea dreptului dedus judecăţii.
La instanţa de fond apelanta a invocat nulitatea cererii scrise prin car pârâţii E. au argumentat în fapt şi în drept exercitarea retractului, intitulat „note scrise", tardivitatea formulării acesteia şi inadmisibilitatea ei, iar cu ocazia dezbaterilor a criticat concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză .
În motivarea primei excepţii a susţinut că cererea scrisă prin care intimaţii E. au invocat retractul litigios nu întruneşte cerinţele articolului 112 C. proc. civ., situaţie în care sunt incidente dispoziţiile articolului 133 C. proc. civ., privind nulitatea cererii.
Articolul 133 C. proc. civ., invocat de apelantă sancţionează cu nulitatea cererea care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, cu menţiunea că aceasta din urmă (semnătura) poate fi suplinită în tot cursul judecăţii.
Cererea prin care intimaţii E. au invocat şi în scris retractul litigios intitulată impropriu „note scrise" (dosar fond), cuprinde nume părţilor, obiectul cererii şi semnătura, situaţie în care, în mod corect instanţa de fond a apreciat că se impune respingerea excepţiei nulităţii acesteia, raport de dispoziţiile articolului 133 C. proc. civ.
În motivarea excepţiei de tardivitate, apelanta a susţinut că cerere scrisă formulată de pârâţii E. prin care aceştia invocă retractul litigios are caracterul unei cereri reconvenţionale şi putea fi formulată legal doar până prima zi de înfăţişare, în caz contrar impunându-se judecarea separată a acesteia, conform articolului 135 C. proc. civ.
Reţinând că cererea formulată de pârâţi nu este o cerere reconvenţională, prin care aceştia să tindă la valorificarea unor pretenţii proprii în legătură cu cererea iniţială formulată de reclamanţi, instanţa de fond a respins excepţia de tardivitate ca neîntemeiată.
Soluţia dispusă cu privire la această excepţie este legală, fiind pronunţată în conformitate cu dispoziţiile art. 1402 C. civ., care, reglementând retractul litigios, nu prevede un termen de decădere pentru exercitarea acestuia.
Singura cerinţă impusă de legiuitor din acest punct de vedere este ca retractul să se exercite în faţa instanţei de judecată cu ocazia dezbaterii procesului sau pe cale extrajudiciară, printr-o notificare.
Din actele dosarului instanţei de fond rezultă că retractul litigios a fost invocat de pârâţi verbal în faţa instanţei de fond la acelaşi termen de judecată la care s-a luat act de vânzarea drepturilor litigioase către apelantă şi de subrogarea acesteia în drepturile reclamanţilor, situaţie în care excepţia de tardivitate invocată de apelantă era în mod evident nefondată.
În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii cererii pârâţilor, apelanta a susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru exercitarea retractului litigios, în sensul că: nu s-a înstrăinat o creanţă ci un drept de proprietate succesorală; nu exista la data înstrăinării un alt proces care să vizeze fondul dreptului sau o contestaţie asupra dreptului, ci doar un proces în care instanţa era chemată să compare titlurile de proprietate ale părţilor; nu există în cauză un creditor şi un debitor, pentru a se pune problema aplicării dispoziţiilor articolului 1402 C. civ.
Şi această susţinere este nefondată, în raport de dispoziţiile articolului 1402 - 1403 C. civ. care reglementează retractul şi de înscrisurile existente la dosar.
Conform acestor dispoziţii, pentru exercitarea retractului litigios se cer întrunite următoarele condiţii: să existe un proces început, dar neterminat asupra fondului dreptului; cesiunea să fie făcută în schimbul unui preţ; manifestarea voinţei de a exercita retractul litigios trebuie să fie însoţită de faptul material al plăţii preţului real al cesiunii, cu dobânzile aferente din ziua plăţii şi al cheltuielilor făcute de cesionar; retractul să fie exercitat înaintea instanţei sau pe cale extrajudiciară, printr-o notificare.
Dreptul litigios, supus unei contestaţii judiciare, poate forma obiectul cesiunii şi implicit al retractului litigios indiferent că este un drept real sau de creanţă, inclusiv dreptul de proprietate intelectuală sau drepturi succesorale.
Cazurile în care nu se aplică dispoziţiile articolului 1402 C. civ. sunt strict şi limitativ prevăzute de articolul 1404 C. civ. şi exced speţei de faţă.
Din probele administrate în cauză a rezultat că prin înscrisul intitulat „Tranzacţie" reclamanţii iniţiali A.S.C. şi S.A.L. au înstrăinat pârâtei P.M.C. toate drepturile lor asupra imobilului situat în Bucureşti, str. Logofăt Luca Stroici, sector 2, inclusiv drepturile solicitate în dosarul nr. 32726/3/2006 aflat pe rolul Tribunalul Bucureşti - secţia a IV a civilă.
Deoarece înstrăinarea efectuată prin tranzacţie includea şi dreptul reclamanţilor iniţiali asupra apartamentului nr. 5 din imobil, cumpărat de pârâţi E. în baza Legii nr. 112/1995 şi revendicat prin acţiune de la aceştia, pârâţi E. au învederat instanţei de fond la termenul de judecată din data de 03 aprilie 2009 că înţeleg să exercite, în condiţiile articolului 1402 C. civ. retractul litigios cu privire la acest apartament.
La data invocării retractului în faţa instanţei se afla în curs de soluţionare acţiunea prin care reclamanţii revendicau de la pârât apartamentul nr. 5 din imobil, proces în cadrul căruia instanţa, comparând drepturile de proprietate invocate de părţi, urma să stabilească, care dintre acestea este preferabil şi de ce. O astfel de preferabilitate nu putea fi stabiliţi de instanţă decât printr-o analiză amplă a drepturilor de proprietate invocate de părţi, situaţie în care, în mod corect instanţa de fond a apreciat că există un proces început asupra fondului dreptului înstrăinat de reclamanţi.
Înstrăinarea dreptului litigios s-a făcut, conform tranzacţiei, în schimbul unui preţ, iar în condiţiile în care preţul convenit în tranzacţie era pentru întregul imobil, în mod corect instanţa de fond a apreciat că se impune, în vederea exercitării legale a retractului, efectuarea unei expertize de specialitate care să stabilească preţul înstrăinării apartamentului ocupat de pârâţii E.
La stabilirea acestui preţ, expertul a ţinut seama de suprafaţa utilă a apartamentelor, dar şi de valoarea totală la care părţile au înţeles să tranzacţioneze, iar în calculele făcute nu s-au strecurat erori astfel cum s-a sugerat de apelantă cu ocazia dezbaterilor la fond.
Susţinerile apelantei făcute în faţa primei instanţe, în sensul că valoarea apartamentului în litigiu ar fi trebuit stabilită doar prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 258/1986 sunt neîntemeiate.
Legea indicată de apelantă nu există, iar în stabilirea valorii la care urma să se exercite retractul litigios nu se putea ţine seama doar de criteriile legale de apreciere a unei astfel de valori, cum se sugerează de aceasta, ci şi de valoarea totală la care părţile au înţeles să tranzacţioneze asupra dreptului litigios.
În consecinţă, apreciind că sentinţa instanţei de fond este legală ş temeinică, Curtea a dispus, în baza articolului 296 C. proc. civ. respingerea apelului ca nefondat.
Împotriva deciziei menţionate mai sus a declarat recurs, în termen legal, reclamanta P.M.C., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta arată că a invocat excepţia de nulitate a cererii formulată de intimaţi prin care au invocat retractul litigios întrucât această cerere reprezintă o cerere de sinestătătoare cu caracter reconvenţional şi care potrivit art. 112 C. proc. civ. trebuie să întrunească cerinţele de formă şi fond impuse de acest text cererii principale.
Cererea intitulată „Note scrise" nu întruneşte aceste cerinţe fiind lovită de nulitate absolută potrivit art. 133 C. proc. civ., întrucât nu cuprind numele, obiectul cererii valoarea lui şi arătarea motivelor pe care se sprijină, ci reprezintă doar o ofertă pe care partea potrivnică a înţeles să o folosească pentru stingerea litigiului, respectiv prin invocarea retractul litigios urmăreşte să fie respinse pretenţiile ce fac obiectul acţiunii introductive şi realizarea propriilor interese, anume păstrarea posesiei imobilului.
Este nelegală soluţia instanţei de apel în ce priveşte aplicarea retractului litigios prev. de art. 1402 C. civ. în materia retrocedărilor, întrucât ne-am afla în situaţia ca proprietarii de drept să fie lezaţi în drepturile lor de proprietate în exercitarea dreptului de dispoziţie asupra proprietăţii.
Un cumpărător de bună credinţă cum este ea îşi pierde astfel dreptul de proprietate fără ca titlul său de proprietate să fie desfiinţat prin justiţie prin singurele mijloace prevăzute de lege-nulitatea absolută sau relativă, fie pe dreptul comun art. 966, 948, 961 C. civ. fie printr-o lege specială – art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Transmiterea dreptului de proprietate în condiţiile art. 644-645 C. civ. are loc numai la voinţa expresă a vânzătorului şi cumpărătorului pentru că numai în această modalitate se realizează consimţământul părţilor contractante prev. de art. 969 C. civ.
Retractul litigios este inadmisibil într-o astfel de acţiune în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate.
Pentru a putea discuta de aplicarea retractului litigios trebuie îndeplinite anumite cerinţe.
Trebuie să existe un drept de creanţă între reclamanţi şi pârâţi, întemeiat pe existenţa unui raport juridic stabilit anterior între părţi. În cazul de faţă nu a existat niciodată un raport juridic, nici de creanţă nici de altă natură pentru a se încadra în disp. art. 1402 C. civ.
O altă cerinţă necesară este ca la data invocării retractului litigios să existe un alt proces care să vizeze fondul dreptului.
Fondul dreptului înseamnă existenţa sau inexistenţa dreptului de proprietate, existenţa sau inexistenţa creanţei.
În cauză nu există aşa ceva pentru că acţiunea în revendicare prin compararea titlurilor nu are drept scop desfiinţarea titlurilor de proprietate ci numai restituirea posesiei şi deci condiţia existenţei unui proces privind fondul nu există.
În condiţiile în care între părţi nu a existat un raport juridic, nu îşi are aplicaţiunea această instituţie juridică, fiind motivul pentru care în acest gen de litigii instituţia retractului litigios este inadmisibilă.
Intimaţii formulează întâmpinare solicitând respingerea recursului arătând că retractul litigios nu are caracterul unei cereri reconvenţionale, iar în materia acţiunii în revendicare această instituţie este aplicabilă, fiind îndeplinite cerinţele prev. de art. 1402-1403 C. civ., situaţiile exceptate fiind prevăzute expres de art. 1404 C. civ. Anexează concluzii scrise.
Recursul este nefondat.
Excepţia nulităţii cererii prin care intimaţii au invocat retractul litigios este nefondată pentru următoarele considerente.
Retractul litigios, este o manifestare unilaterală de voinţă, prin care debitorul unui drept litigios care a fost transmis de către creditor unei alte persoane, printr-o cesiune de creanţă cu titlu oneros poate să stingă litigiul şi totodată obligaţia sa, oferind cesionarului-noul său creditor-suma cu care el a plătit efectiv cedentului creanţa respectivă, împreună cu cheltuielile cumpărării şi cu dobânzile aferente, de la data plăţii cesiunii.
Legiuitorul recunoaşte această facultate debitorului cedat, în scopul de a zădărnicii tentativa de speculă a cesionarului.
Retractul litigios comportă anumite condiţii printre care:dreptul cedat să aibă caracter litigios,dreptul litigios să fi fost cedat cu titlu oneros, în schimbul unui preţ, debitorul cedat să-şi manifeste expres voinţa de a exercita retractul litigios fie printr-o declaraţie dată în faţa instanţei, fie printr-o notificare scrisă adresată cesionarului şi poate avea ca obiect un drept de creanţă sau un drept real (de proprietate ori de uzufruct).
Rezultă aşadar că această manifestare de voinţă a debitorului cedat, nu are caracterul unei cereri reconvenţionale pentru ca potrivit disp. art. 119 C. proc. civ. să îndeplinească condiţiile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată, a căror nerespectare, să fie sancţionată cu nulitatea cererii potrivit art. 133 C. proc. civ.
Pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel şi implicit cea de fond au reţinut că în speţă sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 1402 şi 1403 C. civ., existând un proces început asupra fondului dreptului înstrăinat de reclamanţi, înstrăinarea dreptului litigios s-a făcut, conform tranzacţiei, în schimbul unui preţ şi a existat o manifestare de voinţă de a exercita retractul litigios din partea debitorilor cedaţi, printr-o declaraţie dată în faţa instanţei.
Art. 1404 C. civ. reglementează cazurile în care nu sunt aplicabile disp. art. 1402 C. civ. şi are în vedere calitatea cesionarului:respectiv când cesiunea s-a făcut la un comoştenitor sau coproprietar al dreptului cedat, când s-a făcut la un creditor, spre plata creanţei sale, când s-a făcut către posesorul fondului asupra căruia există, dreptul litigios.
Textul de lege nu exclude aplicarea acestor dispoziţii în cazul în care obiectul dreptului litigios cesionat îl constituie dreptul de proprietate care este un drept real.
Sunt argumentele pentru care Înalta Curte constatând că în cauză nu este incident motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul disp. art. 312 C. proc. civ. respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.M.C. împotriva deciziei nr. 294/A din 6 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1973/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 1933/2011. Civil. Pretenţii. Revizuire - Recurs → |
|---|
