ICCJ. Decizia nr. 1973/2011. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1973/2011
Dosar nr. 2980/115/2009
Şedinţa publică din 4 martie 2011
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1377 din 25 noiembrie 2009, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta C.F., născută C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, a constatat caracterul politic al condamnării reclamantei la trei ani închisoare prin sentinţa nr. 671 din 05 octombrie 1954 a Tribunalului Militar Timişoara şi a obligat pe pârât să-i plătească reclamantei suma de 250.000 euro, echivalentă în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta a fost condamnată de Tribunalul Militar Timişoara, prin sentinţa nr. 671 din 05 octombrie 1954, la 3 ani închisoare pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută şi pedepsită de art. 209 C. pen. de la 1936, având în vedere faptul că în anul 1951 a dus alimente şi haine fugarilor din munţi, care erau urmăriţi de securitate.
După arestare, reclamanta a fost dusă la postul de Miliţie Teregova, unde a fost legată, bătută şi umilită pentru a da date despre partizanii din munţi. În închisoare, din cauza bătăilor şi alimentaţiei slabe s-a îmbolnăvit, iar în urma bătăilor s-a ales şi cu coaste rupte.
Din declaraţia martorei F.I. reiese că şi după eliberarea din închisoare, viaţa reclamantei a fost grea. Cu greu şi-a găsit un loc de muncă şi foarte greu şi-a întemeiat o familie.
Singura compensaţie oferită până în prezent de Statul Român a fost indemnizaţia primită conform prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990.
Este evident că lipsirea reclamantei de libertate pe o perioadă de 2 ani şi 5 luni a avut consecinţe pe plan psihic, fizic, social, profesional, aceasta fiind expusă dispreţului public şi suferind astfel o atingere gravă a valorilor care definesc personalitatea umană.
În materia despăgubirilor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care îi permite alinarea suferinţei.
În speţă, s-a considerat că suma de 250.000 euro reprezintă o compensaţie suficientă şi echitabilă pentru suferinţele fizice şi psihice îndurate de reclamantă.
Împotriva sentinţei susmenţionate a declarat apel pârâtul.
Prin Decizia civilă nr. 91/A din 21 aprilie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 75.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, cu titlul de daune morale.
În motivarea acestei soluţii, curtea a reţinut următoarele:
Suferinţele fizice şi psihice ale reclamantei în timpul arestării şi executării pedepsei sunt de netăgăduit.
Orice condamnare nedreaptă produce celor în cauză suferinţe pe plan moral, social şi profesional, le lezează libertatea, demnitatea şi onoarea, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite prin lege şi, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral ce justifică acordarea unei compensaţii materiale.
Legislaţia nu consacră criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral.
Doctrina şi jurisprudenţa au consacrat totuşi anumite criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite pe plan fizic şi moral, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate, situaţia familială, situaţia profesională sau cea socială.
Tot în doctrină şi jurisprudenţă s-a ajuns la concluzia că, în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral, un criteriu fundamental trebuie să-l reprezinte echitatea, criteriu ce decurge din principiul reparării integrale a prejudiciului.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral implică, evident, şi o doză de aproximare, însă instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură să-i atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă la situaţia unei îmbogăţiri fără just temei.
Şi în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în acelaşi timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
Reclamanta a fost condamnată la 3 ani închisoare, pedeapsă pe care a executat-o, prejudiciul moral fiind evident, însă suma acordată cu titlu de despăgubiri - 250.000 euro - este disproporţionat de mare în raport cu acest prejudiciu, sens în care se va aprecia că suma de 75.000 euro reprezintă o compensaţie echitabilă şi justificată pentru reclamantă.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către pârât, care a invocat că a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că suma acordată de instanţa de apel cu titlu de daune morale, şi anume 75.000 euro, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
Daunele morale, fiind nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric, deci nu pot fi evaluate în bani.
Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.
Prejudiciile morale pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice naturii prejudiciului.
Prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea instanţei de judecată, care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit.
Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul moral este nevoie de un criteriu de referinţă faţă de care să se poată aprecia mărimea daunelor morale, cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii precise de determinare.
Cuantumul se stabileşte prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză.
La repararea daunelor morale, instanţa de judecată trebuie să ţină cont şi de criteriul echităţii.
Cuantificării prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit.
Gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale.
În privinţa prejudiciului moral, instanţa de judecată apreciază, de la caz la caz, dacă repararea trebuie să se facă în formă bănească şi cuantumul acesteia sau, dimpotrivă, dacă nu trebuie reparat pentru că gravitatea sa nu justifică o asemenea măsură.
La acţiunea de daune morale certitudinea poate purta numai cu privire la existenta prejudiciului, nu şi la întinderea acestuia, respectiv posibilitatea de a fi evaluat.
Raportat la împrejurările speţei, o statuare în echitate care să asigure reparaţia morală şi nu una având scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate.
Este necesar ca cel care pretinde daunele morale să arate un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituţie, i-au fost lezate prin prejudiciu şi, pe cale de consecinţă, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.
În plus, trebuie avut în vedere că reclamanta a primit o compensaţie pentru repararea prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic, primind o indemnizaţie lunară de 599 lei în baza art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990.
Pentru toate aceste argumente, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate şi, pe fond, respingerea acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.
Intimata-reclamantă a depus concluzii scrise, prin care a cerut respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a motivului de ordine publică referitor la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, invocat, din oficiu, la termenul de dezbateri, Înalta Curte reţine următoarele:
Relativ la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în privinţa situaţiei reclamantei din prezenta cauză, recurentul-pârât a susţinut că, raportat la această hotărâre a Curţii Constituţionale, nu mai există o reglementare legală privind acordarea de despăgubiri pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic şi că, faţă de această situaţie, acţiunea în despăgubiri a reclamantei ar trebui respinsă pe fond.
Într-adevăr, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Contrar, însă, susţinerilor recurentului, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu produce nici un efect în privinţa situaţiei reclamantei din prezenta cauză, cât timp a intervenit în timpul soluţionării cauzei în etapa procesuală a recursului (recursul a fost declarat la data de 31 mai 2010, iar Decizia Curţii Constituţionale în discuţie a fost pronunţată la data de 21 octombrie 2010 şi publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010).
Astfel, în ceea ce priveşte efectele deciziilor Curţii Constituţionale, pronunţate în control a posteriori de constituţionalitate, art. 147 din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevăd că de la data publicării lor în M. Of. al României, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Potrivit aceloraşi reglementări, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Din economia textelor legale evocate rezultă că, efectele deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unui act normativ sau a unei dispoziţii legale constau în încetarea efectelor actului normativ sau dispoziţiei legale declarate neconstituţionale, respectiv aplicarea ex nunc (numai pentru viitor).
Art. 147 alin. (1) din Constituţie impune termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul au posibilitatea să pună de acord dispoziţia neconstituţională cu prevederile Constituţiei, sub sancţiunea încetării efectelor juridice ale dispoziţiei constatate ca fiind neconstituţională.
Prin urmare, deciziile Curţii Constituţionale nu abrogă şi nici nu modifică prevederi legale, ci împiedică producerea de efecte juridice de către dispoziţiile declarate neconstituţionale, până la intervenţia legiuitorului pozitiv.
Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu îşi respectă această obligaţie, sancţiunea nu este abrogarea legii, ci încetarea efectelor ei juridice.
Efectul ex nunc al deciziilor Curţii Constituţionale presupune aplicarea acestora doar pentru viitor.
În speţă, situaţia premisă este aceea în care temeiul juridic al acţiunii deduse judecăţii, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, a fost declarat neconstituţional în timp ce cauza se afla în curs de soluţionare în etapa procesuală a recursului (recursul a fost declarat la data de 31 mai 2010, iar Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2009, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010). În termenul de 45 de zile prevăzut de legea fundamentală, nici puterea legislativă şi nici puterea executivă nu au acţionat în vederea respectării deciziei Curţii Constituţionale, respectiv nu au intervenit în scopul compatibilizării cu dispoziţiile Constituţiei a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, declarate neconstituţionale.
Într-o atare situaţie, conform consideraţiilor teoretice anterior enunţate, sancţiunea care intervine este încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul juridic al acţiunii deduse judecăţii în prezenta cauză.
Faţă de efectul ex nunc al deciziilor Curţii Constituţionale, care înseamnă aplicarea lor doar pentru viitor, urmează a se reţine că prezumţia de constituţionalitate a legii atacate este înlăturată numai odată cu publicarea deciziei Curţii Constituţionale. Este motivul pentru care, aplicarea legii în perioada dintre intrarea ei în vigoare şi constatarea neconstituţionalităţii nu poate fi înlăturată. Aceasta înseamnă că, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, care a intervenit în timpul soluţionării cauzei în recurs, nu se poate aplica în această etapă procesuală.
O atare soluţie se impune şi din perspectiva normelor convenţionale care reglementează dreptul la respectarea bunurilor.
Astfel, aplicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu se poate realiza în recurs pentru motivul incompatibilităţii cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta deoarece, potrivit art. 376 alin. (1) C. proc. civ., o hotărâre judecătorească definitivă constituie titlu executoriu, dând naştere unei „valori patrimoniale" în sensul Convenţiei, ce intră în sfera de protecţie a art. 1 din Protocolul nr. 1, iar punerea în executare a hotărârii dă dreptul părţii câştigătoare de a se bucura în mod efectiv de „bun".
Or, reclamanta este titulara unui „bun" în sensul Convenţiei, devreme ce ea este în posesia unei hotărâri judecătoreşti definitive de recunoaştere a dreptului pretins. Este vorba despre Decizia din apel, supusă recursului, prin care a fost confirmată sentinţa fondului de recunoaştere, pe temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, a dreptului reclamantei la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic la care a fost supusă în perioada comunistă.
În ceea ce priveşte criticile propriu-zise din recursul pârâtului, acestea sunt nefondate.
Astfel, recurentul-pârât contestă cuantumul daunelor morale stabilit în apel, susţinând că acesta este mult prea mare în raport de prejudiciul moral suferit de reclamantă, că nu respectă criteriile legale şi jurisprudenţiale în materie şi că dă loc la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei.
Ca situaţie de fapt stabilită pe bază de probe, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., s-a reţinut în etapele procesuale anterioare că reclamanta a suferit o condamnare cu caracter politic la trei ani închisoare (pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, având în vedere că în anul 1951 a dus alimente şi haine fugarilor din munţi care erau urmăriţi de securitate) şi că a executat această pedeapsă. De asemenea, după arestare, reclamanta a fost dusă la postul de miliţie Teregova, unde a fost legată, bătută şi umilită pentru a da date despre partizanii din munţi, iar în închisoare, din cauza bătăilor şi alimentaţiei slabe, s-a îmbolnăvit. Şi după eliberarea din închisoare, viaţa reclamantei a fost grea, în sensul că şi-a găsit cu greu un loc de muncă şi foarte greu şi-a întemeiat o familie.
În acelaşi timp, s-a reţinut că reclamanta beneficiază de o indemnizaţie lunară, conform prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990.
Or, faţă de această situaţie de fapt, în mod legal instanţa de apel a considerat că o sumă de 75.000 euro reprezintă o compensaţie echitabilă şi justificată pentru prejudiciul moral încercat de reclamantă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II–a din Legea nr. 221/2009 prevede că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi al OUG nr. 214/1999.
Cât timp instanţele anterioare au reţinut că reclamanta beneficiază de o compensaţie pentru condamnarea cu caracter politic suferită în perioada regimului comunist, acordată în baza Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv o indemnizaţie lunară de 599 lei, nu se poate reţine că la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate în prezenta cauză nu s-a avut în vedere criteriul legal prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II–a din Legea nr. 221/2009.
Pe de altă parte, în absenţa altor criterii legale de determinare a cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea criteriilor consacrate de doctrină şi jurisprudenţă în materie de daune morale.
Astfel, este de netăgăduit că orice condamnare şi lipsire de libertate pe nedrept produce celui în cauză suferinţe în plan psihic şi fizic, că asemenea măsuri lezează demnitatea şi onoarea, sănătatea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege, astfel că reclamanta, care se găseşte într-o asemenea situaţie, incontestabil a suferit un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale.
La stabilirea întinderii acestei compensaţii, instanţa de apel a avut în vedere consecinţele negative suferite pe plan psihic şi fizic de către reclamantă ca urmare a condamnării sale din motive politice, prin raportare la importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care victima a perceput consecinţele vătămării, luând în considerare şi durata privării de libertate, respectiv trei ani.
În contextul arătat, fixarea cuantumului daunelor morale la suma de 75.000 euro apare ca fiind conformă criteriilor în materie consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, iar suma acordată, prin hotărârea recurată, cu titlu de daune morale nu poate fi considerată ca o sursă de îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei, cum greşit susţine recurentul. Prin mărimea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie, într-adevăr, să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure. Or, acest efect compensatoriu se realizează pe deplin prin suma de 75.000 euro, acordată reclamantei cu titlu de daune morale.
Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei – aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie – o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată datorită imposibilităţii, cu totul fireşti, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Ea nu poate fi refuzată nici pe considerentul că, acordată într-un cuantum mare, ar putea constitui o sursă de îmbogăţire fără temei legitim pentru victimă, cum greşit se pretinde în recurs. Şi aceasta pentru că, cuantumul daunelor morale acordate de instanţă nu este stabilit arbitrar, ci el este rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei prin raportare la intensitatea şi durata suferinţelor psihice şi fizice încercate de victimă pe durata celor trei ani de executare a pedepsei şi ulterior eliberării, determinate de gravitatea vătămărilor ce i-au fost aduse cinstei, onoarei, demnităţii, sănătăţii şi libertăţii individuale, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.
Repararea daunelor morale este şi trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie sau uşurare – pe căi indirecte oarecum – pentru suferinţele îndurate.
Banii trebuie admişi printre măsurile de reparare a daunelor morale pentru acelaşi motiv pentru care sunt admise şi aşa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că deşi nu compensează nimic în sensul propriu al termenului, ei pot oferi persoanei lezate o anumită compensaţie pentru răul suferit, o anumită satisfacţie sau uşurare, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate – deşi nici acest aspect nu este de neglijat – cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută şi acordată. De altfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri ca modalitate de reparaţie a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.
Este motivul pentru care, în speţă, instanţele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială a recunoaşterii caracterului politic al condamnării reclamantei prin sentinţa nr. 671 din 05 octombrie 1954 pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara, ci i-au acordat acesteia şi despăgubiri băneşti pentru suferinţele psihice îndurate în urma condamnării şi privării sale de libertate din motive politice, stabilind un cuantum al despăgubirilor care reflectă dimensiunea reală a prejudiciului moral încercat.
O atare soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care nu limitează reparaţia pentru prejudiciul moral încercat prin condamnare şi arestare pe nedrept doar la constatarea încălcării Convenţiei, ci recunoaşte şi dreptul la despăgubiri băneşti echitabile, care nu înseamnă, însă, o sumă modică, cum neîntemeiat se pretinde în recurs.
Aşa fiind, nu se poate susţine că suma de 75.000 euro ar fi disproporţionată faţă de traumele psihice şi fizice încercate de reclamantă ca urmare a condamnării şi privării sale de libertate, din motive politice, pe o perioadă de trei ani. Cuantumul despăgubirilor băneşti acordate respectă principiul proporţionalităţii cu intensitatea şi gravitatea suferinţelor psihice încercate de reclamantă raportat atât la durata privaţiunii de libertate şi anume trei ani, cât şi la situaţia sa socială concretă – urmare a condamnării din motive politice, reclamanta şi-a găsit cu greu un loc de muncă şi tot astfel şi-a întemeiat o familie.
Rezultă că legalitatea hotărârii recurate se confirmă sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei cu titlu de daune morale, ceea ce face inoperant în speţă cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, recursul pârâtului apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva deciziei nr. 91/A din 21 aprilie 2010 a Curţii de Apel Timişoara - secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2029/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 1972/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
