ICCJ. Decizia nr. 2029/2011. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILA ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.2029/2011
Dosar nr. 7705/101/2009
Şedinţa publică din 4 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, se constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi la data de 28 octombrie 2009, reclamanta I.M. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând obligarea pârâtului la acordarea sumei de 500.000 euro, în echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând prejudiciul moral suferit de reclamantă ca urmare a strămutării şi stabilirii domiciliului forţat.
În motivarea acţiunii, întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legii nr. 221/2009 reclamanta a arătat că în perioada 18 iunie 1951-24 februarie 1956 împreună cu restul familiei a fost deportată de către organele de securitate Craiova, în comuna Zagna Vădeni, judeţul Brăila, unde i s-a stabilit domiciliul forţat, timp de 4 ani, 8 luni şi 6 zile aducându-i-se o gravă atingere drepturilor morale şi demnităţii umane.
Prin întâmpinare, intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată întrucât reclamanta solicită despăgubiri reprezentând prejudiciul moral, ca urmare a luării unei măsuri administrative, ipoteză ce nu este prevăzut de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, textul având în vedere doar persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic.
Mai mult, pentru repararea prejudiciilor cauzate de deportare, reclamanta a beneficiat de prevederile OUG nr. 214/1999 şi Decretul Lege nr. 118/1990 al căror scop a fost repararea unor asemenea prejudicii.
Prin sentinţa civilă nr. 20 din 12 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi s-a respins acţiunea formulată de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că la data de 18 iunie 1951, prin Decizia M.A. nr. 200/1951 reclamanta şi familia sa a fost strămutată din localitatea de domiciliu, Salcia jud. Mehedinţi în localitatea Zagna Vădeni unde li s-a stabilit domiciliu forţat, iar prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 24 februarie 1956 restricţiile domiciliare i-au fost ridicate.
A mai constatat că la data de 22 august 1990 Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului Lege nr. 118/1990 a hotărât acordarea unei indemnizaţii lunare de 936 lei reclamantei şi a drepturilor prevăzute de art. 3 alin. (2) şi art. 4 din lege pentru perioada de deportare.
Cu privire la cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral, întemeiată pe dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 instanţa a motivat că aceste dispoziţii nu-i sunt aplicabile reclamantei pentru că legea conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral doar persoanelor care au suferit condamnare nu şi celor faţă de care s-a luat o măsură administrativă cum este cazul reclamantei.
Prin Decizia nr. 131 din 28 aprilie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă si pentru cauze cu minori si de familie s-a admis apelul declarat de reclamantă, s-a desfiinţat sentinţa instanţei de fond şi s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Mehedinţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 se referă expres şi la persoanele faţă de care s-au luat măsuri administrative cu caracter politic iar nu doar la persoanele care au suferit condamnări penale cu caracter politic.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă a fost întemeiată pe unul din actele normative enumerate la lit. a)-f).
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a susţinut că a fost strămutată cu familia într-o altă localitate şi a dovedit că această măsură administrativă cu caracter politic s-a dispus în baza deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/129521 - act normativ enumerat la lit. e) a art. 3 din lege.
Prin urmare, reclamanta a dovedit caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva sa, astfel că prima instanţă trebuia să treacă la soluţionarea pe fond a cererii, reţinând greşit inaplicabilitatea art. 5 din Legea nr. 221/2009 în cazul reclamantei.
Pe lângă argumentul de text susmenţionat s-au reţinut şi argumente de interpretare a legii.
Astfel, s-a arătat că aşa cum rezultă din chiar titlul legii, aceasta are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau faţă de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Acest act normativ cu caracter de complinire, adoptat după aplicarea Decretului Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale destinate a repara prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.
Legiuitorul a definit cele două categorii de măsuri abuzive ale regimului comunist, respectiv condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative cu caracter politic.
Condamnările cu caracter politic sunt definite prin enumerare şi trimitere expresă la infracţiunile ce au atras condamnarea, pe de o parte în art. 1 al legii, iar pe de altă parte, prin trimiterea la condamnare pentru alte fapte prevăzute de legea penală care pot fi asimilate celor cu caracter politici fiind săvârşite în scopul prevăzut de art. 2 din OUG nr. 214/1999, cu condiţia constatării caracterului politic, cu urmarea procedurii prevăzute de art. 4 din lege.
Măsurile administrative cu caracter politic sunt definite prin art. 3 din lege în care sunt enumerate şi actele normative în baza cărora s-au dispus, iar potrivit art. 4 alin. (2) pot fi asimilate acestora şi alte măsuri administrative decât cele al căror caracter politic este prevăzut expres, cu condiţia de a se constata caracterul politic al acestora de către instanţă.
Prin urmare, când caracterul politic al condamnărilor penale ori al măsurilor administrative abuzive nu este prevăzut expres de lege, când acestea nu sunt cuprinse în cele enumerate de legiuitor, instanţa judecătorească, respectiv tribunalul, cu participarea procurorului, va constata caracterul politic al condamnării penale sau al măsurii administrative.
Astfel s-a reţinut că atât persoanele care au suferit condamnări penale cu caracter politic, cât şi cele faţă de care s-au luat măsuri administrative cu caracter politic, în perioada de referinţă beneficiază de despăgubiri morale şi materiale în temeiul art. 5 din lege, întrucât atât condamnările penale cât şi măsurile administrativ cu caracter politic reprezintă măsuri abuzive ale regimului totalitar fără vreo diferenţiere sub caracterul abuziv al acestora.
Asimilarea măsurilor administrative abuzive condamnărilor politice nu trebuie să rămână doar la nivel declarativ, un argument în acest sens fiind consecvenţa legislativă şi reglementările anterioare faţă de care Legea nr. 221/2009 are un caracter complementar.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din lege prevede astfel că la dimensionarea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, instanţa va ţine seama şi de măsurile reparatorii acordate prin Decretul Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/2000. Or, aceste acte normative prevăd, fără nici o distincţie, acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, deportate ori condamnate politic, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse măsuri administrative abuzive.
Dacă legiuitorul ar fi intenţionat că excludă de la despăgubirile pentru prejudiciul moral persoanele care au făcut obiectul unor măsuri politice administrative, pornind aprioric de la premisa că cele două acte normative anterioare au fost de natură să acopere în totalitate aceste prejudicii ar fi prevăzut-o expres, aşa cum a făcut-o la redactarea art. 5 lit. b) din lege.
Or, evitarea unei duble reparaţii este valabilă atât în privinţa prejudiciului material cât şi a celui moral.
În final, s-a reţinut că aceste considerente duc la concluzia că dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt aplicabile şi persoanelor faţă de care s-au luat măsuri administrative cu caracter politic prevăzut expres de lege ori constatat de instanţă şi că prima instanţă trebuia să cerceteze cauza pe fond.
Împotriva deciziei a declarat recurs Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi, în temeiul dispoziţiilor art. 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând, că prima instanţă a analizat şi pe fond cererea reclamantei pe care a apreciat-o ca fiind neîntemeiată şi că instanţa de apel avea obligaţia ca în cazul desfiinţării hotărârii instanţei de fond, să reţină spre rejudecare cauza.
La termenul de judecată din data de 4 martie 2011 au fost invocate două excepţii de ordine publică cea a lipsei temeiului juridic al acţiunii, ca urmare a faptului că prin Decizia nr. 1358/2010. Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale şi cea a nulităţii hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele de fond, întrucât la dezbateri nu a fost prezent procurorul, deşi participarea sa în astfel de litigii era obligatorie.
Ambele excepţii sunt de ordine publică însă se va analiza doar excepţia nulităţii hotărârilor pronunţate fără participarea obligatorie a procurorului, deoarece aceasta are prioritate în raport de dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că se impune invocarea mai întâi a acelei excepţii care face de prisos cercetarea celei care urmează, respectiv a lipsei temeiului juridic al acţiunii.
Astfel, analizând excepţia nulităţii hotărârilor pronunţate în cauză conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., pe care o va admite, înalta Curte admite recursul potrivit argumentelor ce succed:
Potrivit art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 judecata cererilor întemeiate pe acest act normativ „se face cu participarea obligatorie a procurorului".
Cadrul legal al participării procurorului la activitatea judiciară este reglementat de art. 131 alin. (1) din Constituţia României, art. 45 C. proc. civ. şi art. 62-69 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Conform art. 131 alin. (1) din Constituţia României, „În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor", iar potrivit art. 62 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară „procurorii îşi exercită funcţiile în conformitate cu legea, respectă şi protejează demnitatea umană şi apără drepturile persoanei".
Participarea obligatorie a procurorului în procesul civil este reglementată în mod expres, în cazurile anume prevăzute de lege, prin norme imperative, a căror eludare este sancţionată cu nulitatea absolută, întrucât, aşa cum rezultă şi din textele legale mai sus menţionate, Ministerul Public constituie o instituţie destinată a apăra interesele generale ale societăţii, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.
Astfel, art. 45 alin. (4) C. proc. civ. stabileşte că „în cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii" şi concretizează modalităţile practice de acţiune ale procurorului în procesul civil, în sensul că acesta exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege, participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată, exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor, persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii.
În lumina dispoziţiilor legale anterior citate, participarea procurorului la desfăşurarea procesului civil se referă nu doar la o formală „punere de concluzii", ci la o participare efectivă, în cadrul căreia procurorul formulează cereri, invocă excepţii, propune dovezi în vederea stabilirii adevărului şi, în finalul judecăţii, prezintă propriile sale concluzii cu privire la faptele cauzei şi la aplicarea legii.
În toate carurile în care participarea procurorului în procesul civil este obligatorie, nerespectarea normei care impune o atare intervenţie determină nulitatea hotărârii pronunţate de instanţă.
Raţiunea pentru care în cazuri exprese şi limitative s-a prevăzut obligativitatea participării procurorului în procesul civil a fost impactului pe care natura şi obiectul unor asemenea cauze îl au asupra intereselor generale ale societăţii.
În speţă, din analiza considerentelor hotărârilor anterioare, rezultă că cerinţa instituită prin art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 privind desfăşurarea judecăţii cererilor întemeiate pe acest act normativ în prezenţa şi cu concluziile procurorului nu a fost respectată, situaţie ce atrage nulitatea hotărârilor astfel pronunţate şi face inutilă dezbaterea celorlalte aspecte.
Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ. „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. In cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie".
Din analiza dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. rezultă condiţiile generale ale nulităţii, respectiv, nesocotirea dispoziţiilor legale privitoare la desfăşurarea procesului civil, producerea unei vătămări, vătămarea să nu poată fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului.
Referitor la condiţia nesocotirii dispoziţiilor legale privitoare la desfăşurarea procesului civil, în speţă este evident că aceasta este îndeplinită, întrucât din cadrul procesual pe fundalul căruia s-au pronunţat cele două hotărâri lipseşte procurorul, ca participant obligatoriu la judecată în cererile întemeiate pe Legea nr. 221 /2009.
În ceea ce priveşte vătămarea, aceasta reprezintă o noţiune complexă ce nu se limitează doar la prejudicierea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, ci se extinde inclusiv la justa soluţionare a cauzei, fiind produsă în speţă prin excluderea din cadrul procesual a reprezentantului „intereselor generale ale societăţii", respectiv, procurorul.
Or, interesul general este ocrotit de o normă imperativă, a cărei încălcare este sancţionată cu nulitatea absolută, invocabilă în orice fază a procesului civil, de oricare din părţi şi de instanţă, din oficiu, viciile unui act afectat de nulitate absolută neputând fi acoperite.
Pe de altă parte, simpla încălcare a regulilor de drept procesual civil în speţă, prin omiterea introducerii în citativ a unei părţi a cărei participare este prevăzută, antrenează în mod virtual şi posibilitatea soluţionării greşite a litigiului, existând astfel o prezumţie simplă de vătămare, ce poate fi dedusă din însăşi neobservarea regulilor procedurale instituite de lege.
Dat fiind că situaţiile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres şi restrictiv participarea procurorului în procesul civil sunt reglementate de norme imperative, efectul negativ al nulităţii nu poate fi înlăturat, astfel încât cele două hotărâri sunt lovite de nulitate absolută, impunându-se reluarea judecăţii în cadrul procesual prevăzut de lege.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 137 alin. (1) raportat la art. 105 alin. (2) C. proc. civ., înalta Curte va admite excepţia de nulitate a hotărârilor pronunţate în cauză şi, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, admite recursul, casează Decizia recurată în sensul că admite apelul reclamantului, anulează sentinţa şi, în temeiul art. 297 alin. (2) teza finală C. proc. civ. trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Craiova, urmând ca această instanţă să procedeze la judecata în fond a cauzei în condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, respectiv, cu participarea obligatorie a reprezentantului Ministerului Public.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi împotriva deciziei nr. 131 din 28 aprilie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2024/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1973/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
