ICCJ. Decizia nr. 2278/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILA ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2278/2011
Dosar nr. 46821/3/2008
Şedinţa publică din 14 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 934 din 23 iunie 2009, a fost admisă acţiunea astfel precizată, dispunându-se obligarea pârâtului de a propune, în beneficiul reclamantei, măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 3, compus din: apartamentul şi cota indiviză aferentă de teren de 214 m.p.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut în esenţă că:
Reclamanta Maftei Ana Daniela a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 2511 din 02 august 2001 adresată Prefecturii Municipiului Bucureşti, prin care a solicitat despăgubirea în natură pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 3, compus din teren în suprafaţă de 214 mp şi construcţie, care a fost demolată în anul 1989, menţionându-se că în prezent pe teren se află construite blocuri.
De asemenea, reclamanta a solicitat despăgubiri pentru apartamentul nr. 1, situat la aceeaşi adresă, care a fost confiscat abuziv în anul 1987, şi pentru care nu i-a fost acordată nici o despăgubire până în prezent.
Notificarea a fost transmisă Primăriei Municipiului Bucureşti (conform adresei din 22 august 2002 - fila 14 din dosar) şi a fost înregistrată la această instituţie sub nr. 3007/2007, nefiind soluţionată până în prezent, după cum rezultă din adresa din 05 ianuarie 2009 emisă de pârâtă.
Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie, sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură.
Art. 26 alin. (3) din lege prevede că Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită, la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare, sau, după caz, al entităţii investite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. din 12 noiembrie 2007, obligatorie potrivit art. 329 C. proc. civ., s-a statuat că în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Cererea dedusă judecăţii se circumscrie situaţiei arătate, întrucât notificarea reclamantei nu a fost soluţionată, astfel că titularul notificării are deschisă calea acţiunii în justiţie pentru valorificarea dreptului său la reparaţie. In ceea ce priveşte calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, s-a reţinut că, prin actul de vânzare-cumpărare din 26 iunie 1971, autorii reclamantei – S.E. şi S.G. - au cumpărat apartamentul de la parter, compus din două camere, baie, bucătărie, oficiu, vestibul, precum şi apartamentul, situat la demisol, compus din două camere, baie, bucătărie, pivniţă, vestibul, oficiu, cu cota indiviza aferenta de teren de 214 mp, din suprafaţa totală de 322 mp, imobile situate în Bucureşti, sector 4, precum şi cota parte indiviză din părţile comune ale imobilului.
Apartamentul nr. 1, situat la demisolul imobilului aparţinând numiţilor S.E. si S.G. a fost trecut în proprietatea statului, cu plată, în baza Deciziei nr. 1847 din 17 noiembrie 1977 a Consiliului Primăriei Municipiului Bucureşti, în conformitate cu prevederile art. 56 din Legea nr. 4/1973, art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 şi art. 19 din H.C.M. nr. 880/1973, astfel cum rezultă din adresa din 24 iunie 2002 emisă de Primăria sectorului 3 - Direcţia Venituri, Impozite şi taxe locale.
În adresa din 26 martie 2009 emisă de Municipiul Bucureşti Consiliul Local sector 3 - Direcţia Impozite şi taxe locale se menţionează că din Decizia nr. 1847 din 17 noiembrie 1977 a CPMB reiese că reîncepând cu data de 01 aprilie 1974 (modificată ulterior cu data de 17 noiembrie 1977, conform Deciziei nr. 1847/1977) s-a trecut, cu plată, în proprietatea statului locuinţa situată la demisol şi cota parte indiviză de 101,48 mp din terenul în suprafaţă de 307,53 mp.
Din adresa din 30 iulie 2002 emisa de SC T.A. SA rezultă că imobilul situat în sectorul 3, a fost demolat conform Decretului de expropriere nr. 98/1989. In aceeaşi adresă se menţionează că pentru imobil s-au încasat, de către S.G. şi E., despăgubiri în valoare de 39.749 lei, conform procesului verbal nr. 799 din 27 octombrie 1989 şi nu s-au încasat despăgubiri pentru suprafaţa de teren de 107 mp.
Aceeaşi situaţie juridică a fost evidenţiată şi în adresa din 20 mai 2009 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală - Serviciul Evidenţă Proprietăţii.
Întrucât deposedarea a fost făcută pe de o parte în baza Legea nr. 4/1973, în privinţa apartamentului şi a cotei indivize de teren aferente acestuia, şi pe de altă parte prin expropriere, în temeiul Decretului de expropriere nr. 98/1989, a apreciat instanţa că preluarea a fost abuzivă, fiind incidente disp. art. 2 alin. (1) lit. i) şi art. 11 din Legea nr. 10/2001, precum şi art. 1 pct. 1.3 lit. a) şi pct. 1.4 din Normele metodologice de aplicare a Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, imobilul intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, fiind moştenitoarea numiţilor S.G. şi S.E., proprietari ai imobilului la data preluării în mod abuziv, astfel:
La data de 14 octombrie 1990 a decedat S.G., de pe urma acestuia rămânând în calitate de moştenitori S.E., soţie, S.T.M. şi reclamanta M.A., în calitate de fii, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor din 26 august 1992 emis de notariatul de stat al sectorului 3, Bucureşti.
La data de 09 decembrie 2000 a decedat şi S.E., moştenitorii acesteia fiind S.T.M. şi reclamanta M.A., în calitate de fii, conform certificatului de moştenitor din 12 februarie 2001 emis de B.N.P. D.Ş.
Numai reclamanta M.E. a formulat cerere de restituire, în temeiul Legii nr. 10/2001, având calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, conform art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la măsura reparatorie concretă ce urmează a fi luată în cauză, a reţinut instanţa că, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, suprafaţa de teren în litigiu este imposibil de restituit în natură, fiind ocupată în totalitate de domeniul public, bloc, alei şi spaţii verzi.
Faţă de această împrejurare şi având în vedere că şi construcţia de pe teren a fost demolată, în aplicarea dispoziţiilor art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii vor fi acordate prin echivalent în forma despăgubirilor, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru terenul ce nu se poate restitui în natură, precum şi pentru construcţia demolată, în compunerea din actul de vânzare cumpărare din 26 iunie 1971 de fostul Notariat de stat al sectorului IV Bucureşti, condiţionat de rambursarea sumei reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General iar prin Decizia civilă nr. 214 din 10 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală s-a respins apelul pentru următoarele considerente:
Afirmaţia apelantului în sensul că termenul de 60 de zile reglementat prin art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ar avea natura juridică a unui termen de recomandare este lipsită de fundament, şi în vădită contradicţie cu conţinutul acestei norme juridice care pune în legătură necesară acest termen cu obligaţia entităţii notificate de a soluţiona notificarea prin emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate.
Interpretarea prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în sensul susţinut de apelantă (că termenul de 60 de zile ar fi unul de recomandare) este contrară chiar spiritului legii speciale, care este acela al asigurării acordării cu celeritate, de către entităţile notificate, de măsuri reparatorii persoanelor îndreptăţite, pentru o serie de abuzuri produse de către stat în timpul regimului comunist. In măsura în care numai s-ar recomanda entităţilor notificate ca activitatea de soluţionare a notificărilor să se finalizeze în cadrul unui termen de 60 de zile, dreptul persoanelor îndreptăţite de a obţine măsurile reparatorii recunoscute prin legea specială ar fi unul expus arbitrariului, pentru că realizarea lui ar fi supusă unui element aleatoriu reprezentat de voinţa/disponibilitatea entităţii notificate de a emite Decizia sau dispoziţia motivată la care se face referire în acelaşi text de lege.
Cât priveşte argumentul expus de către apelant cu referire la necesitatea dovedirii prin acte a dreptului de proprietate şi a calităţii de moştenitor, potrivit cu art. 22 din Legea nr. 10/2001, Curtea constată că apelantul nu relevă o legătură concretă între această argumentare şi situaţia de fapt concret dedusă judecăţii.
Prima instanţă, constatând depăşirea considerabilă a termenului legal, a analizat în fond cererea/notificarea de acordare a măsurilor reparatorii formulată de către reclamantă, corespunzător competenţelor conferite prin art. 26 alin. (3) raportat la art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată şi prevederilor Deciziei nr. 20/2007 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii.
În analiza astfel efectuată instanţa de apel a avut în vedere ansamblul actelor administrate de către reclamantă, conformându-se astfel prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, stabilind în raport de aceste probe atât faptul că imobilul pentru care s-a făcut notificarea a fost preluat de către stat de la autorii reclamantei, cât şi împrejurarea că reclamanta este succesoare în drepturi faţă de foştii proprietari.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti, solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se învederează că recurenta nu a depus actele doveditoare la data notificării, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 22 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
O primă critică se referă la faptul că nu s-au produs dovezi privind încasarea unor despăgubiri la momentul preluării imobilului.
O altă critică vizează greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată, care sunt exagerat de mari.
În şedinţa publică de azi instanţa a ridicat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, invocată de intimată prin întâmpinare.
Astfel, faţă de excepţia ridicată, Înalta Curte reţine că aceasta nu este incidenţă în cauză în condiţiile în care din cuprinsul cererii de recurs se pot desprinde critici propriu - zise de nelegalitate ce se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care urmează a se respinge excepţia sus evocată.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 actele doveditoare ale dreptului de proprietate, ori după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi în cazul moştenitorilor cele care atestă această calitate şi după caz înscrisurile care descriu imobilele şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire, decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Din interpretarea acestui text de lege rezultă că termenul de depunere a actelor doveditoare până la data soluţionării notificării este unul de recomandare iar nu de decădere, astfel încât în faţa instanţei investite cu soluţionarea contestaţiei pot fi depuse asemenea acte.
Noţiunea de acte doveditoare la care se referă dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 a fost precizată prin Normele Metodologice aprobate prin HG nr. 250/2007, în art. 23 lit. a) - h) în care s-au enumerat înscrisurile cu valoare probantă în dovedirea dreptului de proprietate de către persoana îndreptăţită (acte translative de proprietate, acte ce atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau ascendentul acesteia la data preluării abuzive, acte care descriu construcţia, dacă aceasta a fost demolată, expertiza judiciară sau extrajudiciară, declaraţii notariale pe proprie răspundere date de persoana ce se consideră îndreptăţită, orice alte înscrisuri de care înţelege să se servească persoana îndreptăţită.
Potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată, unitatea notificată este obligată să soluţioneze notificarea în termen de 60 de zile de la data deprecierii acesteia sau după caz, a actelor doveditoare, urmând ca pe baza analizei acestor acte, să admită sau să respingă acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul din litigiu.
Nu există nici un temei legal pentru care considerând că actele depuse de persoana îndreptăţită, nu sunt adecvate sau suficiente, unitatea notificată să refuze „sine die" soluţionarea notificării şi eventualul control al instanţei de judecată cu privire la temeinicia şi legalitatea dispoziţiei sau deciziei emise.
Prin urmare, chiar în situaţia nedepunerii de către persoana îndreptăţită a tuturor actelor considerate de către unitatea notificată soluţia instanţei de obligare a acesteia din urmă la emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate, este în concordanţă cu dispoziţiile legale în materie.
Stabilirea obligaţiei pentru instanţă de a soluţiona o contestaţie întemeiată pe Legea nr. 10/2001 doar pe baza înscrisurilor depuse în etapa procedurii administrative ar avea ca efect îngrădirea accesului liber la justiţie, recunoscut prin art. 21 din Constituţie, şi a dreptului la un proces echitabil consacrat prin acelaşi articol din Constituţie şi recunoscut părţilor prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Or, un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părţilor implicate în proces, iar accesul la justiţie nu se realizea2ă prin posibilitatea de a sesiza instanţa ci şi prin dreptul recunoscut părţilor de a propune dovezile care să le susţină pretenţiile, precum şi prin dreptul instanţei de a cenzura pertinenţa, concludenta şi utilitatea lor, de a încuviinţa administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situaţiei de fapt şi de a-şi întemeia soluţia pe probele administrate.
Astfel din perspectiva celor expuse, susţinerile recurentului sunt nefondate nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Nefondată este şi critica legată de obligare la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile existenţei culpei procesuale prevăzute de art. 274 C. proc. civ.
Cum fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală, susţinerile recurentului legate de acordarea cheltuielilor de judecată, sunt nefondate şi fără suport juridic, cu atât mai mult cu cât aceste cheltuieli sunt şi dovedite prin actele depuse la dosar.
Ca atare, criticile recurentului nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a se respinge ca nefondat.
În acelaţi timp, constatând că prin această soluţie recurentul pârâtul este, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea "căzută în pretenţii", se va dispune, obligarea acestuia la plata sumei de 250 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata reclamantă M.A.D.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii pentru nemotivarea recursului invocată de intimata reclamantă M.A.D.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 214/ A din 10 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Obligă recurentul pârât să plătească intimatei reclamante M.A.D., 250 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2469/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1642/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
