ICCJ. Decizia nr. 1642/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1642/2011
Dosar nr. 5249/3/2009
Şedinţa publică din 23 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea introdusă la data de 11 februarie 2009, pe rolul Tribunalul Bucureşti, sub nr. 5249/3/2009, reclamanţii P.P. şi P.G. au chemat în judecată pârâţii Statul Român, prin M.E.F. şi Primăria Municipiului Bucureşti, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor la restituirea preţului de piaţă al apartamentului şi al terenului aferent acestuia din Bucureşti, sector 1, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 919 din 18 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea, ca neîntemeiată, reţinând că, prin contractul de vânzare-cumpărare, reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra unei locuinţe situată în Bucureşti, sector 1, însă, ulterior, prin Decizia civilă nr. 176/2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă acţiunea formulată de foştii proprietari ai imobilului, B.Z.D.M. şi D.D.I., şi s-a constatat şi nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare menţionat.
Prin Decizia civilă nr. 378/2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanţii au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie acelaşi imobil foştilor proprietari.
La termenul de judecată din 26 martie 2009, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român, reţinând dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, conform cărora restituirea preţului de piaţă urmează a se face de către M.F.P., având în vedere că, în cauză, există o lege specială care reglementează această situaţie şi, astfel, nu se mai aplică regulile prevăzute de dreptul comun în materie de evicţiune.
Din raportul de expertiză construcţii efectuat de expertul C.G., tribunalul a reţinut că valoarea de circulaţie a imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare este de 689.390 lei şi că, potrivit dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Tribunalul a mai reţinut că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi alin. (2)1 se face de către M.E.F., din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
În speţa dedusă judecăţii, aşa cum rezultă din Decizia civilă nr. 176/2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, rămasă irevocabilă, a fost admisă acţiunea formulată de foştii proprietari ai imobilului şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare, cu motivarea că atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul au încheiat contractul de vânzare - cumpărare cu rea - credinţă şi, în consecinţă, proprietarii, ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, numai cu condiţia ca aceste contracte de vânzare - cumpărare să fie încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii.
În cauză, nu este îndeplinită condiţia ca actul de vânzare – cumpărare, ce a constituit titlul reclamanţilor, să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel încât aceştia nu pot beneficia de restituirea preţului de piaţă al imobilului.
Tribunalul a mai menţionat şi faptul că actualii reclamanţi au solicitat restituirea valorii imobilului şi printr-o acţiune întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, ce a făcut obiectul cererii reconvenţionale, depusă în dosarul ce a avut ca obiect revendicarea, iar această cerere reconvenţională a fost respinsă ca nefondată, în mod irevocabil, aşa cum rezultă din cuprinsul Deciziei civile nr. 176/2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Împotriva acestei decizii, au formulat apel reclamanţii P.P. şi P.G.
Prin Decizia civilă nr. 114/ A din 15 februarie 2010, Curtea de Apel, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a expus următoarele considerente:
Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti, Curtea a constatat că tribunalul a respectat dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., dispoziţii care fac referire la principiul disponibilităţii procesului civil.
Astfel, potrivit alin. (6) al art. 129 C. proc. civ., judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Or, aşa cum rezultă din examinarea acţiunii, şi chiar a motivării cererii de apel, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe prevederile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, introdus prin dispoziţiile Legii nr. 1/2009, iar nu pe cele ale art. 1339 C. civ., ipoteză în care calitatea procesuală pasivă aparţine M.F.P., în ceea ce priveşte restituirea preţului de piaţă al apartamentului în litigiu plătit de către chiriaşii-cumpărători care încheiau contracte de vânzare - cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.
Această calificare a primit-o cererea de chemare în judecată, încă de la termenul de judecată de la 26 martie 2008, termen la care tribunalul a solicitat apărătorului reclamanţilor să precizeze temeiul de drept al cererii.
Referitor la această chestiune, a calificării naturii juridice a cererii, şi, pe cale de consecinţă, a dezlegării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, tribunalul a arătat, în plus, că o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 1337 - 1339 C. civ. şi îndreptată împotriva acestei pârâte, a mai fost formulată de către reclamanţii din prezenta cauză, pe cale reconvenţională, în procesul de revendicare declanşat de foştii proprietari ai imobilului.
Procedând, în acest context, la analiza condiţiilor cerute de dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Curtea a reţinut că, în mod corect, tribunalul a aplicat şi interpretat aceste prevederi legale, şi, prin urmare, corect a reţinut că, atât timp cât, printr-o hotărâre anterioară irevocabilă, s-a statuat, cu putere de lucru judecat, asupra relei - credinţe a vânzătorului şi cumpărătorului la momentul încheierii actului de vânzare - cumpărare, reclamanţii nu pot beneficia de normele mai sus amintite.
Referirile apelanţilor - reclamanţi la reluarea analizei bunei sau relei - credinţe a părţilor contractante, atât cu motivarea necunoaşterii existenţei unei notificări din partea vechilor proprietari care au revendicat imobilul, cât şi a incidenţei sau nu a dispoziţiilor HG nr. 11/1997, şi a reţinerii unei rele-credinţe exclusive a autorităţii statale nu mai puteau fi cercetate de către prima instanţă, faţă de considerentele Deciziei civile nr. 176/2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
La fundamentul puterii lucrului judecat este aşezată ideea de imutabilitate a actului jurisdicţional, prin care, în cadrul unei proceduri contradictorii, s-a verificat şi s-a tranşat o situaţie litigioasă, ceea ce reprezintă că, din motive de politică judiciară, de siguranţă şi stabilitate juridică, situaţiile litigioase nu pot fi întreţinute indefinit, iar, dacă se consideră că hotărârea exprimă adevărul, este interzisă demonstrarea falsităţii lui.
S-a apreciat că, în privinţa considerentelor unei hotărâri, acestea vor beneficia de puterea de lucru judecat, dacă, în lipsa lor, nu ar fi posibilă înţelegerea dispozitivului hotărârii, fiind considerente decisive care fac corp comun cu dispozitivul, precum şi acelea care tranşează o parte din fondul litigiului, fără a reprezenta însă susţinerea necesară a dispozitivului.
În aceste condiţii, critica relativă la faptul că prima instanţă nu a cercetat afirmaţia reclamanţilor cu privire la cunoaşterea sau necunoaşterea notificărilor făcute de vechii proprietari şi la reluarea analizei bunei sau relei-credinţe a vânzătorului sau cumpărătorului, la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare, nu pot fi primite de Curte.
Prin urmare, câtă vreme s-a reţinut reaua-credinţă a cumpărătorilor, aceştia nu au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, nefiind, deci, aplicabile dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva Deciziei civile nr. 114/ A din 15 februarie 2010 a Curţii de Apel, secţia a III-a civilă si pentru cauze cu minori si de familie, au formulat recurs reclamanţii P.P. şi P.G., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului si schimbării în tot a sentinţei, cu consecinţă admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susţinut că Decizia recurată este dată şi cu încălcarea şi cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), pentru următoarele argumente:
Potrivit art. 501, introdus în Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul are în vedere contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fără a avea în vedere cauzele care au dus la desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Prin urmare, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel aveau de analizat doar dacă, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, erau îndeplinite cerinţele formale ale Legii nr. 112/1995, întrucât, la acel moment, legiuitorul nu pretindea chiriaşului solicitant să îndeplinească decât anumite condiţii formale, strict reglementate, nicidecum condiţii subiective, precum „buna-credinţă", care a fost, pentru prima dată reglementată, prin Legea nr. 10/2001.
Or, dacă actualul legiuitor ar fi avut în vedere, ca şi cauză a desfiinţării contractelor de vânzare-cumpărare, aceea a neîndeplinirii condiţiei bunei-credinţe, atunci acest lucru ar fi trebuit să fie expres reglementat.
În lipsa unei asemenea reglementări, cercetarea judecătorească a acţiunilor in justiţie întemeiate pe prevederile art. 501 din actuala Legea nr. 10/2001 (introdus prin Legea nr. 1/2009) ar trebui să se limiteze, în opinia recurenţilor, numai la verificarea condiţiilor formale ale Legii nr. 112/11995, iar această idee rezidă în modul de reglementare a textului legal menţionat, câtă vreme se foloseşte expresia „contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995", fără nicio altă condiţie suplimentară.
Recurenţii au accentuat că, în realitatea obiectivă, chestiunea bunei sau relei-credinţe nici nu se putea pune în cadrul procedurii de vânzare instituită prin dispoziţiile Legii nr. 112/1995; rezolvarea oricărei chestiuni formale, subiective sau obiective, fiind, exclusiv, în sarcina autorităţii administrative decidente, potrivit legii, să înstrăineze sau nu.
Prin urmare, chiar dacă, printr-o hotărâre judecătorească, s-a stabilit că nu au respectat condiţiile Legii nr. 112/1995, pentru că nu ar fi fost de bună-credinţă, în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, acest lucru nu împiedică aplicarea prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin Legea nr. 1/2009), în speţa de faţă, nefiind vorba despre o autoritate de lucru judecat, în ce priveşte respectarea cerinţelor formale impuse de Legea nr. 112/1995, la data cumpărării imobilului.
În opinia recurenţilor, numai acest raţionament ar putea fi corect, câtă vreme, chiar în textul art. 50 din Legea nr. 10/2001, se reţin două condiţii, care, din punct de vedere logic, s-ar exclude una pe cealaltă: pe de o parte, legiuitorul foloseşte expresia „contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995"; pe de altă parte, acelaşi legiuitor foloseşte expresia „desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile".
Din punct de vedere juridic, desfiinţarea unui act juridic este consecinţa neîndeplinirii unor cerinţe de fond şi esenţiale ale acestuia, stabilite prin art. 948 C. civ., si a unor cerinţe de formă sau de opozabilitate, impuse în mod imperativ de lege, pentru valabilitatea acelui act juridic. Or, dacă un act juridic este constatat nevalabil şi este desfiinţat, atunci el nu poate fi considerat ca fiind încheiat cu respectarea legii.
În acest context, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au preferat să reţină, în mod formal şi fără o analiză atentă a intenţiei legiuitorului, existenţa unei autorităţi de lucru judecat cu privire la chestiunea respectării sau nerespectării legii în încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu statul, în baza Legii nr. 112/1995, deşi este cert că legiuitorul a dorit să fie despăgubiţi, prin restituirea preţului de piaţă, şi acei chiriaşi, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti, dar care, formal, au respectat cerinţele Legii nr. 112/1995, la data încheierii lor.
Astfel, instanţele au ignorat voinţa legiuitorului si au aplicat greşit legea, reţinând, formal, că există autoritate de lucru judecat în ce priveşte nerespectarea prevederilor legii în încheierea contractului de vânzare-cumpărare, pentru că recurenţii nu au fost de bună-credinţă.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti, recurenţii au apreciat că există o solidaritate în executarea unor obligaţii legale, câtă vreme Legea nr. 112/1995 a stabilit calitatea de proprietar a statului român, exercitată prin intermediul autorităţii locale executive (primăria).
Pe cale de consecinţă, executarea solidară a unor obligaţii legale atrage şi o solidaritate în repararea prejudiciilor cauzate ca urmare a executării defectuoase a obligaţiilor legale.
Or, Primăria Municipiului Bucureşti are poziţia vânzătorului în contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, ceea ce înseamnă că aceasta s-a comportat ca proprietar al bunului si aceasta are calitate procesuală activă, atâta vreme cât a asumat acte juridice, fiind vorba despre respectarea obligaţiilor contractuale asumate sau de atragerea răspunderii, în caz de neîndeplinire sau de îndeplinire defectuoasă a acestora. Aşadar, Primăria Municipiul Bucureşti trebuie să stea în proces, nu numai pentru că este parte într-un act de vânzare-cumpărare, ci şi pentru faptul că a angajat şi asumat obligaţii contractuale, ca urmarea a interpretării şi aplicării unei legi.
Intimaţii Statul Român, prin M.E.F. şi Primăria Municipiului Bucureşti nu au formulat întâmpinare, conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
În etapa procesuală a recursului, nu au fost administrate înscrisuri noi, în sensul art. 305 C. proc. civ.
Examinând Decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, si analizând actele si lucrările, din perspectiva dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Asupra motivului de recurs, prin care recurenţii invocă aplicarea greşită a legii de către instanţele anterioare, acestea reţinând, formal, că există autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte nerespectarea prevederilor legii în încheierea contractului de vânzare-cumpărare, pentru că recurenţii nu au fost de bună-credinţă, instanţa de recurs considera că, pentru a se putea analiza această critică si soluţiile pronunţate în cauză, din perspectiva legalităţii, este necesară o incursiune în dispoziţiile legale incidente în această materie.
Astfel, în conformitate cu art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicata, cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat, plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de plata taxei de timbru.
Legea nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 introduce un nou alineat, alin. (2)1, cu următorul cuprins: „cererile sau acţiunile în justiţie, având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxele de timbru".
În acelaşi sens, art. 50 alin. (3) se modifică şi va avea următorul cuprins: „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi alin. (2)1 se face de către M.E.F., din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
Tot astfel, după art. 50, se introduce un nou articol, art. 501, cu următorul cuprins: „proprietarii ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabileşte prin expertiză".
Din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii legale, Înalta Curte apreciază că, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 1 din 30 ianuarie 2009, publicată în M. Of. nr. 63 din 03 februarie 2009, trebuie realizată distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, şi această distincţie funcţionează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare – cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare – cumpărare, încheiat cu rea-credinţă, ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, sau prin admiterea unei acţiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.
Înalta Curte apreciază că, menţinându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) şi alin. (2)1, şi introducându-se art. 501, este evidentă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriaşii cumpărători au fost evinşi (deposedaţi), în sens larg, se impune acordarea valorii de piaţă, valorii venale a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare – cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menţinându-se valabilitatea contractelor de vânzare – cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriaşii au fost evinşi, prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.
În contextul cauzei, se constată, însă, că recurenții P.P. si P.G. nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 501 al Legii nr. 10/2001 republicată, respectiv a încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, si a menţinerii valabilităţii acestui contract, respectiv a evingerii lor, prin efectul admiterii acţiunii în revendicare prin comparare de titluri.
În acest sens, deşi se poate retine că, în sensul său etimologic, evicţiunea desemnează pierderea unui drept prin judecată - evincere est vicendo in judicio aliquid auferre – instanţa de recurs consideră necesar să reitereze că, în opinia sa, în cauză, nu sunt incidente aceste reguli, întrucât evicţiunea presupune un contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat, iar, în ipoteza în care contractul translativ de proprietate, cu titlu oneros, se desfiinţează, ca o consecinţa a admiterii acţiunii in nulitate, devin aplicabile principiile ce guvernează efectele nulităţii, respectiv desfiinţarea contractului cu efect retroactiv, cu consecinţa repunerii parţilor în situaţia anterioara (restitutio in integrum).
În temeiul acestor principii, tot ceea ce s-a executat in baza unui act juridic anulat trebuie restituit, pentru ca părţile raportului juridic sa ajungă în situaţia în care acest act nu s-ar fi încheiat, si, cum obligaţia fiecăruia dintre părţile contractului sinalagmatic, desfiinţat retroactiv, deşi executată, apare ca si când nu a existat vreodată, restituirea prestaţiilor se întemeiază pe plata lucrului nedatorat.
Or, în speţa dedusă judecăţii, s-a stabilit, prin Decizia civilă nr. 176/ A din 8 aprilie 2002, pronunţata de Curtea de Apel Bucuresti, secţia a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3204 din 30 aprilie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, că buna-credinţă a acestora este exclusă, în condiţiile în care reclamanţii din acea cauză solicitaseră, si prin memoriul nr. 1386 din 16 mai 1996, ca apartamentele să nu fie vândute chiriaşilor, astfel că, fiind încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996 este lovit de nulitate absolută.
Astfel, în opinia Înaltei Curţi, care este în acord cu cea a instanţelor anterioare, aceste aspecte de drept, dezlegate în mod irevocabil, printr-o hotărâre ce se bucură de o prezumţie de validitate, nu mai pot fi repuse în discuţie în prezentul recurs, urmând a se constata că, în cauză, a intervenit desfiinţarea titlului de proprietate al recurenţilor – reclamanţi P.P. şi P.G., ca urmare a nerespectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
În acest context, recurenţii reclamanţi ar fi avut dreptul la restituirea preţului reactualizat, ca o consecinţa a aplicării regulilor care guvernează efectele nulităţii contractelor, iar nu a valorii de circulaţie a imobilului în litigiu, astfel cum ar fi putut fi acordată aceasta, în ipoteza în care s-ar fi considerat că şi aceştia sunt în posesia unui titlu valabil, deci, a unui „bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Cum, însă, în cauză, reclamanţii P.P. şi P.G., asistaţi de apărător, deci beneficiind de apărare calificată, au fixat limitele obiective ale judecării cauzei, în temeiul principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, solicitând exclusiv obligarea pârâţilor la restituirea preţului de piaţă al apartamentului şi al terenului aferent acestuia, situate în Bucureşti, sector 1, instanţele nu puteau să acorde altceva decât s-a cerut, respectiv preţul pe care reclamanţii l-au plătit pentru acest imobil, reactualizat la momentul restituirii efective.
În acest punct, Înalta Curte consideră necesar să analizeze şi jurisprudenţa C.E.D.O., pentru a demonstra că se operează cu această distincţie, existenţa sau nu a unui „bun" actual, în analizarea privării de proprietate şi a despăgubirilor ce trebuie să însoţească o asemenea măsură, chiar în această jurisprudenţa a instanţei de contencios european, ce formează împreună cu dispoziţiile convenţionale un bloc de convenţionalitate ce se impune cu forţă obligatorie instanţelor.
Astfel, Înalta Curte apreciază că prezenta cauză se diferenţiază în mod esenţial de cauza R. împotriva României, hotărârea din 19 octombrie 2006, pentru că, în acea hotărâre, fusese respinsă, în mod irevocabil, acţiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, ce constituia titlul de proprietate al reclamantei R., constatându-se că acel contract a fost încheiat cu bună-credinţă, însă, prin intermediul unei căi extraordinare de atac, cea a recursului în anulare, exercitată de un terţ, oficial al statului - procurorul general, a fost desfiinţat titlul reclamantei, care constituia un „bun", în sensul autonom convenţional, şi reclamanta a suferit o privare de proprietate, incompatibilă cu principiile apărării dreptului de proprietate, astfel cum este acesta protejat pe terenul art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., pentru care trebuie să primească o despăgubire proporţională, sub forma unei indemnizaţii raportate la valoarea venală a bunului de care a fost lipsită.
În consecinţă, motivul de recurs prin care se critică greşita aplicare si interpretare a legii de către instanţele anterioare la situaţia de fapt dedusă judecăţii este nefondat si nu poate determina reformarea hotărârii recurate.
Asupra motivului de recurs, prin care recurenţii P.P. şi P.G. susţin că intimata Primăria Municipiului Bucureşti are calitate procesuală pasivă, în raportul juridic dedus judecăţii, în considerarea răspunderii pentru evicţiune, Înalta Curte îl apreciază ca nefondat, întrucât, prin dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, reluate şi extinse în dispoziţiile Legii nr. 1/2009, se prevede, în mod expres, că plata sumelor, reprezentând preţul reactualizat, plătit de către chiriaşi ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către M.F.P., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, astfel încât legitimarea procesuală pasivă a M.F.P. rezultă ope legis (prin puterea, în virtutea legii) şi această normă specială derogă de la normele generale ale C. civ. privind efectele nulităţii şi restituirea prestaţiilor de către vânzătorul care se presupune că ar fi încasat preţul, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.P. şi P.G. împotriva Deciziei nr. 114/ A din 15 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii P.P. şi P.G. împotriva Deciziei nr. 114/ A din 15 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2278/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1486/2011. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
