ICCJ. Decizia nr. 2469/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2469/2011
Dosar nr. 23243/3/2008
Şedinţa publică din 17 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14 decembrie 2005 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanţii L.I. şi I.A. au chemat în judecată pe pârâţii N.P.V., N.D.S., G.E. şi G.I. solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligaţi pârâţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilele pe care le deţin în baza contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, prin sentinţa nr. 84 din 4 februarie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, Consiliul General al municipiului Bucureşti a fost obligat să le predea în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Bucureşti, sector 1, compus din suprafaţa de 637 mp teren şi construcţiile amplasate pe acesta, dispuse în două corpuri de clădire.
În baza acestei sentinţe, Primarul General al municipiului Bucureşti a dispus restituirea imobilului prin dispoziţia nr. 1784 din 29 noiembrie 1999, iar punerea în posesie s-a realizat cu procesul verbal din 10 februarie 2000, exceptându-se imobilele pentru care au fost încheiate contracte de vânzare-cumpărare.
Pârâţii G.E. şi G.I. au cumpărat apartamentul de la parter corp B + C, compus din două camere, două vestibule, cămară corp C, bucătărie, baie corp B, pivniţă, magazie în suprafaţă utilă de 68, 69 mp teren şi o cotă indiviză de 19,24 %, precum şi suprafaţa de 28,90 mp, cu contractul de vânzare-cumpărare, iar pârâţii N.P.V. şi N.D.S. au cumpărat apartamentul din corpul C, compus din trei camere, bucătărie, cămară, baie, vestibul, culoar, pivniţă, cu o suprafaţă utilă de 63,05 mp şi o cotă indiviză de 40,03 %, cu contractul de vânzare-cumpărare din 22 decembrie 1997, ambele încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
În drept, şi-au întemeiat acţiunea pe prevederile art. 480 C. civ.
Prin sentinţa nr. 566 din 17 aprilie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a anulat acţiunea, ca netimbrată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 574/ A din 26 octombrie 2006, a admis apelul declarat de reclamanţi, a schimbat în tot sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
Rejudecând cauza, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 1859 din 12 decembrie 2008, a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, nici prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, înainte şi după modificarea adusă prin Legea nr. 247/2005, şi nici prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu s-a considerat că acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun ar fi inadmisibilă după apariţia legii speciale.
În plus, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi interesului său legitim, potrivit art. 2 din legea de organizare judecătorească şi avându-se în vedere dispoziţiile art. 3 C. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a constatat că reclamanţii au făcut dovada că deţin imobilul de la foştii proprietari, respectiv bunicii şi tatăl acestora, care, la rândul lor, l-au dobândit prin act autentic de vânzare-cumpărare, că au solicitat restituirea în natură a imobilului, iar prin Dispoziţia Primarului General al municipiului Bucureşti şi prin procesul-verbal de punere în posesie li s-au restituit imobilul teren şi construcţie, cu excepţia spaţiilor vândute foştilor chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995.
Tribunalul a constatat că, prin compararea celor două titluri de proprietate, indiferent dacă reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile C. civ., respectiv art. 480 C. civ., nu se poate face abstracţie de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005.
Prima instanţă a avut în vedere, la analizarea titlurilor de proprietate ale părţilor, împrejurarea că obiectul prezentei acţiuni îl constituie două apartamente situate într-un imobil preluat în mod abuziv şi pentru care nu s-a constatat preluarea cu titlu sau fără titlu, deoarece prin sentinţa civilă nr. 84/04 februarie 1999, nefiind motivată, deoarece nu a fost supusă niciunei căi de atac, nu a fost analizat titlul statului şi, în plus, această hotărâre judecătorească a fost pronunţată în contradictoriu cu Consiliul General al municipiului Bucureşti, în calitate de reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale, potrivit legii administraţiei publice locale în vigoare la acea dată.
Tribunalul a mai constatat că nu s-a adus nicio dovadă din care să rezulte că pârâţii ar fi fost notificaţi de către reclamanţi să nu cumpere imobilul în litigiu şi nici nu a existat vreo acţiune în revendicare anterior datei încheierii contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâţilor, deoarece acţiunea în revendicare cu statul a fost introdusă în anul 1999, iar contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate în anul 1996 şi, respectiv, 1997.
De asemenea, tribunalul a constatat că, faţă de contractul de vânzare-cumpărare, instanţele s-au pronunţat irevocabil cu privire la buna-credinţă a pârâţilor G.E. şi G.I. la momentul încheierii actului de înstrăinare.
Având în vedere că titlul de proprietate al pârâţilor este perfect valabil, că aceştia au dobândit imobilele cu respectarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, că aceştia au posesia de fapt şi de drept a apartamentelor, că nu s-a făcut nicio dovadă din care să rezulte că titlul acestora de proprietate ar fi afectat de vreun viciu, tribunalul a apreciat că urmează să dea câştig de cauză proprietarului posesor al imobilului.
Totodată, prima instanţă a avut în vedere că, la data încheierii actelor de vânzare-cumpărare de către pârâţi, titlul statului nu era anulat, existând o eroare comună şi invincibilă, cel puţin cu privire la pârâţi, precum şi practica internă şi practica C.E.D.O., care recunoaşte principiul menţinerii siguranţei circuitului juridic civil şi al răspunderii exclusive a statului pentru modificările legislative care au creat astfel de litigii între foştii proprietari, cărora li s-au preluat în mod abuziv imobilele, şi actualii proprietari, care au dobândit un bun în condiţiile unei legi adoptate de către stat prin parlamentul său.
La adoptarea soluţiei, prima instanţă a avut în vedere şi împrejurarea că nu se poate face abstracţie de dispoziţiile Legii nr. 247/2005, lege care a fost considerată de către C.E.D.O. drept o lege echitabilă pentru acordarea de măsuri reparatorii persoanelor îndreptăţite.
Prin Decizia nr. 601 din 20 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanţi, a schimbat în parte sentinţa apelată şi a admis acţiunea, obligând pe pârâţii N.P.V. şi N.D.S. să predea reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul din sectorul 1 şi pe pârâţii G.E. şi G.I., apartamentul de la parter al corpului B+C din imobil, ce fac obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, în cauza de faţă, reclamanţii se plâng că au suferit o atingere adusă dreptului lor la respectarea bunurilor, din cauza deciziilor instanţelor care, deşi au constatat ilegalitatea naţionalizării şi lipsa titlului valabil al statului, au confirmat vânzarea de către stat a celor două apartamente către pârâţi.
S-a arătat că, astfel de critici au făcut obiectul a numeroase cereri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, printr-o practică constantă, a conchis că reclamanţii, precum cei din prezenta cauză, au obţinut o hotărâre judecătorească definitivă care constată ilegalitatea însuşirii de către stat a bunului lor şi faptul că acesta din urmă nu era proprietarul acestui bun în momentul vânzării sale.
Aceasta întrucât, ca efect al declarării nulităţii titlului statului, dreptul de proprietate al autorilor reclamanţilor a fost reconfirmat cu efect retroactiv, astfel încât, din punct de vedere juridic, aceştia şi continuatorii lor, nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu şi sunt titularii unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. I la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea de apel a apreciat că, în acest context, chiar dacă titlul reclamanţilor a fost consacrat ulterior vânzării bunurilor, statul a vândut un bun al cărui proprietar nu era, aflându-ne în situaţia vânzării bunului altuia.
În plus, s-a reţinut că, apartamentele care au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare către cei doi pârâţi, nu intrau sub incidenţa Legii nr. 112/1995, pentru a putea fi vândute celor ce le deţineau în calitate de chiriaşi, căci, în temeiul art. 1 din această lege, numai imobilele care au intrat cu titlu în proprietatea statului, făceau obiectul de reglementare atât în privinţa restituirii în natură, cât şi în privinţa vânzării.
Instanţa de apel a mai constatat că Legea nr. 10/2001 nu constituie o alternativă pentru reclamanţi, întrucât apartamentele fiind vândute în baza Legii nr. 112/1995, nu mai pot fi restituite în natură, în raport de prevederile art. 18 lit. c), iar reparaţia în echivalent, prin titlul de participaţie la un organism colectiv de valori mobiliare, nu funcţionează în prezent într-un mod care să poată conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri.
În schimb, în temeiul aceleiaşi legi, pârâţii titulari ai contractelor de vânzare-cumpărare au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, deci la o cale efectivă de valorificare a drepturilor lor, prin acoperirea integrală a prejudiciului suferit prin pierderea bunului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul legal, pârâţii N.P.V., N.D.S., G.E. şi G.S., moştenitorul pârâtului G.I. - decedat.
I. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâţii G.E. şi G.S., moştenitorul pârâtului G.I. - decedat, au invocat nelegalitatea deciziei recurate, potrivit art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate au arătat următoarele:
Referitor la excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, recurenţii au arătat că au invocat această excepţie în faţa instanţei de fond şi, deşi nu au formulat motive de apel privind soluţia de respingere a acestei excepţii, au solicitat instanţei să invoce din oficiu acest motiv de ordine publică şi să-l pună în discuţia părţilor, însă instanţa de apel a arătat că nu înţelege să invoce acest aspect.
În acest sens, recurenţii au solicitat ca instanţa de recurs să respecte principiul aplicării imediate a legii civile noi, apreciind că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dispoziţiile dreptului comun referitoare la imobilele ce fac obiectul acestei legi, rămân fără aplicare, iar acţiunile în revendicare sunt inadmisibile, potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii prin care s-a statuat că „concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant".
Pe fondul cauzei, recurenţii au susţinut că Decizia recurată a fost dată cu încălcarea dreptului pârâţilor la un proces echitabil şi cu nerespectarea principiului securităţii raporturilor juridice.
Astfel, instanţa de apel, în mod greşit, nu a ţinut cont de hotărârile judecătoreşti prin care s-a respins, definitiv şi irevocabil, acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţii din prezenta cauză în baza Legii nr. 112/1995 şi prin care s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că la data încheierii contractului nu exista pe rolul instanţelor nici un litigiu, nu se făcuse nicio notificare privind o eventuală interdicţie a înstrăinării imobilului şi, în aceste condiţii, instanţele au constatat că înstrăinarea apartamentului s-a făcut cu respectarea Legii nr. 112/1995, actul fiind încheiat cu bună-credinţă.
În plus, recurenţii au arătat că, sentinţa civilă nr. 84/1999 a Tribunalului Bucureşti privind retrocedarea imobilului a fost pronunţată după perfectarea vânzării, iar litigiul respectiv s-a purtat doar în contradictoriu cu Consiliul General al municipiului Bucureşti, fără participarea vânzătoarei SC R. SA.
Recurenţii au mai susţinut că, prin hotărârea pronunţată de instanţa de apel, s-a adus atingere dreptului lor la respectarea bunurilor, arătând că, la data încheierii actelor de vânzare – cumpărare titlul statului nu era anulat, ei aflându-se într-o eroare comună şi invincibilă, fiind convinşi că statul este adevăratul proprietar.
În sprijinul motivelor de recurs, au fost invocate şi dispoziţiile Legii nr. 1/2009, în sensul că dobânditorii de bună-credinţă păstrează imobilele în condiţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, precum şi prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 şi Decizia nr. 56/2009 a Curţii Constituţionale.
II. Pârâţii N.P.V. şi N.D.S., prin recursul declarat, au invocat nelegalitatea deciziei recurate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar criticile formulate în dezvoltarea acestui motiv de recurs sunt următoarele:
S-a arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin care s-a prevăzut menţinerea contractului de vânzare – cumpărare în situaţia în care chiriaşul a fost de bună-credinţă, necunoscând că titlul statului este contestat.
În situaţia în care se constată valabilitatea contractului de vânzare – cumpărare încheiat de fostul chiriaş, în favoarea proprietarului deposedat abuziv nu se mai pot stabili decât măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul înţelegând să dea preferinţă titlului cumpărătorului.
În acelaşi sens sunt şi prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie, cum este şi Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, recurenţii au susţinut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii în natură sau în echivalent sunt ţinute să se conformeze condiţiilor, procedurii şi termenelor stabilite prin acest act normativ, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita astfel de măsuri în justiţie.
Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleaşi relaţii sociale, respectiv cele născute în legătură cu exercitarea dreptului de proprietate, recurenţii au arătat că, în soluţionarea litigiilor de această natură, nu se mai aplica normele cu caracter general ale codului civil, ci regulile cu caracter special instituite de Legea nr. 10/2001.
Totodată, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 1/2009, având în vedere că sunt cumpărători de bună-credinţă, astfel încât trebuie să se dea prioritate titlului lor de proprietate.
De asemenea, arată că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 1/2009, astfel încât, prin nesocotirea titlului de proprietate al pârâţilor, se aduce o atingere gravă noţiunii de act autentic şi efectelor ce pot fi produse de un astfel de act.
Recurenţii au mai arătat că, prin admiterea apelului declarat de reclamanţi şi admiterea acţiunii în revendicare întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ. s-a adus atingere principiului securităţii raporturilor juridice şi principiului validităţii aparenţei în drept, deoarece prin adoptarea Legii nr. 112/1995 s-a creat o eroare comună şi invincibilă cu privire la posibilitatea cumpărării de către foştii chiriaşi a apartamentelor trecute în proprietatea statului.
Examinând recursurile declarate de pârâţii N.P.V., N.D.S., G.E. şi G.S., moştenitorul pârâtului G.I. - decedat, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanţa de judecată, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată următoarele:
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenţi, ce vizează soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor pronunţată de tribunal, se constată că, împotriva sentinţei primei instanţe, prin care s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor, pârâţii nu au declarat apel, astfel că dispoziţiile sentinţei pronunţate de tribunal pe această excepţie au intrat în puterea lucrului judecat şi, prin urmare, criticile formulate pentru prima dată în recurs de către recurenţii – pârâţi, pe acest aspect, nu vor fi primite şi analizate.
Pe fondul cauzei, se constată că, prin cererea introductivă de instanţă, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie spaţiile pe care le deţin din imobilul proprietatea reclamanţilor situat în Bucureşti, sector 1, Bucureşti, invocând ca temei juridic al acţiunii art. 480 şi următoarele C. civ.
Criticile formulate de pârâţi prin motivele de recurs vizează modul de soluţionare a acţiunii în revendicare, în urma admiterii apelului declarat de reclamanţi şi se constată că sunt întemeiate.
Astfel, în promovarea prezentei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, prin compararea titlurilor părţilor, potrivit art. 480 C. civ., reclamanţii au invocat drept titlu de proprietate, ce le-ar conferi un bun actual şi speranţa legitimă de a intra în posesia imobilelor revendicate, sentinţa civilă nr. 84 din 4 februarie 1999 a Tribunalului Bucureşti, prin care a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii I.A. şi L.I., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al municipiului Bucureşti şi a fost obligat pârâtul să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sectorul 1, compus din teren, în suprafaţă de 637 mp şi construcţiile aflate pe teren, respective 2 corpuri de clădire.
Potrivit jurisprudenţei actuale a C.E.D.O., în patrimoniul reclamanţilor deposedaţi abuziv de stat există un bun, întrucât, anterior prezentei acţiuni în revendicare, s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului din care fac parte apartamentele în litigiu, deşi bunurile fuseseră înstrăinate, în temeiul Legii nr. 112/1995, către recurenţii pârâţi, anterior pronunţării acestei hotărâri.
În ceea ce îi priveşte pe pârâţi, aceştia au opus reclamanţilor drept titlu de proprietate asupra apartamentelor în litigiu, contractele de vânzare – cumpărare încheiate de aceştia în condiţiile Legii nr. 112/1995 şi care au fost contestate în justiţie de către reclamanţi.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 3602 din 26 martie 2001 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, a fost respinsă cererea formulată de reclamanţii L.I. şi I.A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, N.P.V. şi N.D.S. privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 22 decembrie 1997, iar prin sentinţa civilă nr. 5440 din 17 mai 2001 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, a fost respinsă acţiunea pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare formulată de aceiaşi reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii SC R. SA, G.E. şi G.I.
În aceste condiţii, şi faţă de dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, titlurile pârâţilor s-au consolidat, iar aceştia au dobândit, totodată, speranţa legitimă conferită de legea în vigoare că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare, sunt îndreptăţiţi să păstreze apartamentele, care, conform art. 18 din lege, nu mai puteau fi restituite în natură foştilor proprietari, conferindu-le un „bun actual" în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie şi îndreptăţindu-i pe pârâţi la păstrarea posesiei asupra imobilelor achiziţionate în baza Legii nr. 112/1995 cu bună-credinţă.
Astfel, prin art. 480 C. civ. şi art. 44 din Constituţia României este apărat dreptul de proprietate al oricărei persoane care l-a dobândit în condiţiile legii şi care are un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, iar recurenţii – pârâţi au drept de proprietate asupra imobilelor care fac obiectul pricinii, dobândite în baza contractelor de vânzare-cumpărare, a căror valabilitate a fost constatată în justiţie, prin sentinţele civile sus-menţionate, definitive şi irevocabile, prin care s-a respins acţiunea reclamanţilor, care sunt reclamanţi intimaţi în prezenta cauză.
Acţiunea în revendicarea imobilelor înstrăinate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este o acţiune specială, în care nu se poate da reclamanţilor câştig de cauză doar pentru faptul că titlul lor provine de la adevăratul proprietar. Dacă, indiferent de circumstanţe, terţul dobânditor al imobilului ar fi deposedat de bun pentru a fi restituit persoanei de la care a fost preluat de stat, s-ar diminua vechile atingeri ale proprietăţii, producându-se noi prejudicii, disproporţionate, în sarcina subdobânditorului, deşi în jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Raicu vs. România) s-a statuat că „atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia ar trebui să permită să se ţină seama de circumstanţele speciale ale fiecărei speţe, pentru ca persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta povara responsabilităţii statului care confiscase odinioară aceste bunuri".
În acţiunea în revendicare, titlul reclamantului care susţine că a dobândit bunul de la adevăratul proprietar nu este mai puternic decât titlul terţului subdobânditor, care se consolidează prin efectul legii, dacă s-a formulat acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, cum este cazul în speţă, iar aceasta a fost respinsă irevocabil.
În prezenta cauză, recurenţii – pârâţi care deţin apartamentele în baza unor contracte de vânzare-cumpărare au un „bun" în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, situaţie în care obligarea acestora să lase bunurile în proprietatea intimaţilor-reclamanţi constituie o ingerinţă în dreptul lor, garantat prin art. 1 al Protocolului nr. 1, conform căruia o privare de proprietate se poate justifica numai dacă se poate demonstra că a intervenit o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege.
Or, în speţă, prin Decizia atacată nu s-a reţinut existenţa vreunui motiv care să justifice privarea recurenţilor de proprietate pentru cauză de utilitate publică.
Prin admiterea acţiunii în revendicare formulată de intimaţii – reclamanţi şi lipsirea de bun a recurenţilor, al căror drept există în baza contractelor de vânzare-cumpărare, se ajunge la insecuritate juridică, deoarece nicio persoană care a dobândit un imobil preluat de stat printr-un act de proprietate care nu a fost anulat nu mai are siguranţa dreptului său, chiar dacă a dobândit bunul întemeindu-se cu bună-credinţă pe însăşi legislaţia civilă.
De aceea, în raport de circumstanţele particulare ale cauzei, astfel cum au fost descrise, ca şi în baza normelor şi jurisprudenţei consacrate, se constată că în mod greşit în cauză s-a reţinut recunoaşterea unui drept la restituire în natură a apartamentelor în litigiu în favoarea reclamanţilor.
Pentru aceste considerente, instanţa, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile, va modifica Decizia atacată, în sensul că va respinge apelul declarat de reclamanţi şi va menţine hotărârea primei instanţe.
Totodată, se va respinge excepţia nulităţii recursurilor invocată de intimaţii - reclamanţi I.A. şi L.I., ca urmare a încadrării motivelor de recurs în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanţă, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursurilor invocată de intimaţii - reclamanţi I.A. şi L.I.
Admite recursurile declarate de pârâţii N.P.V., N.D.S., G.E. şi G.S., moştenitorul pârâtului G.I., decedat, împotriva Deciziei nr. 601 din 20 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o modifică, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii I.A. şi L.I. împotriva sentinţei nr. 1859 din 12 decembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2912/2011. Civil. Evacuare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2278/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
