ICCJ. Decizia nr. 260/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 260/2011
Dosar nr. 6424/1/2007
Şedinţa publică din 18 ianuarie 2011
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cererii de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 8212 din 16 decembrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins cererile de rectificare a încheierilor din 11 martie 2008 şi 6 mai 2008; s-a luat act de renunţarea la judecata cererii de intervenţie formulată de I.I.M.; s-au respins ca nefondate excepţiile de tardivitate a declarării recursurilor de către G.C. şi SC C. SA; s-au respins ca nefondate recursurile declarate de contestatorii G.C. şi G.I., şi de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 219 din 4 mai 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru caute cu minori şi de familie; a admis recursul declarat de pârâta SC C. SA Sinaia împotriva aceleiaşi decizii care a fost casată în parte, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea capătului de cerere referitor la acordarea despăgubirilor civile, aceleiaşi instanţe; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei.
La data de 2 iulie 2009, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost înregistrată cererea formulată de contestatorii G.I., decedat la 21 decembrie 2009, succesori fiind G.R. în calitate de soţie supravieţuitoare şi G.I.M.
în calitate de fiică, conform certificatului de calitate de moştenitor din 26 martie 2010 eliberat de BNP R.J. şi G.C. prin care au solicitat îndreptarea erorilor materiale strecurate în Decizia nr. 8212 a acestei Curţi, precum şi de completare a dispozitivului aceleiaşi decizii, astfel:
Cererea de îndreptare a erorii materiale din Decizia nr. 8212 din 16 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La pagina 2, penultimul paragraf se solicită să se elimine pretinsele susţineri că „imobilul a fost preluat abuziv conform art. 2 lit. a) şi lit. e) din legea de reparaţie şi că, potrivit art. 20 şi art. 21 din lege, unitatea deţinătoare trebuie să restituie în natură imobilul, deoarece şi-a păstrat calitatea de proprietar", constatarea instanţei de apel fiind criticată de contestatori în recurs ca fiind în contradicţie cu cererea introductivă aflată în dosarul de fond nr. 9410/2001 şi cu cererea de apel din dosarul nr. 2163/2003.
Niciodată nu s-a menţionat lit. a) a art. 2, referitoare la naţionalizarea imobilelor prin Legea nr. 119/1948 cât şi faptul că nu s-a invocat alt temei al restituirii decât prevederile art. 2 alin. (2) şi art. 9 din Legea de reparaţie nr. 10/2001.
Se solicită ca la pag. 3, paragraful 3, să fie înlocuit cuvântul „rejudecare" cu „judecare", astfel cum s-a dispus prin Decizia intermediară nr. 150 din 19 iunie 2003 şi cum prevede art. 297 alin. (2) C. proc. civ.
Se înţelege că s-a dorit acoperirea falsului instanţei de apel în scopul neadmiterii niciunei probe solicitate în termenul legal prin cererea de apel, dar la fond cursul procesului a fost întrerupt în etapa încuviinţării de probe pentru a nu se constata că statul nu are niciun titlu constituit pentru teren sau construcţie, iar judecarea în fond, în apel, presupunea cu necesitate a se face în baza probelor încuviinţate de instanţă.
La pagina 3 paragraful ultim se arată că este invocată constatarea că imobilul s-a preluat prin Decretul nr. 111/1951 ca bun abandonat, deoarece hotărârea judecătorească s-a casat, şi în acelaşi proces, promovat de autorul contestatorilor, s-a constatat că imobilul s-a rechiziţionat prin Decretul nr. 511 din 1955, apărut cu 20 zile mai înainte de pronunţarea în recurs, act normativ nepublicat în Monitorul Oficial sau Buletinul Oficial, cu încălcarea art. 27 din Constituţia din 1952, fără efecte juridice şi aplicabil bunurilor mobile şi nu imobilelor.
La pagina 6, paragraful 2 se solicită să se modifice numele de "P.C." cu numele real de "D.C.P.", astfel cum rezultă din adresa din 20 iulie 1999 a Registrului Român al Acţionarilor privind acţionarii din cadrul SC C. SA care deţin un procent de 5% sau mai mare din acţiunile SC C. SA, aflat în anexa la apelul reclamanţilor, dosar nr. 2163/2003, precum şi în extrasele din cotidienele centrale cu privire la acest personaj, existente în dosarele de fond şi apel.
La pagina 10, paragraf 5, se arată că Decizia nr. 150 din 6 decembrie 2002 nu există şi nu s-au plâns niciodată de Decizia intermediară nr. 150 din 19 iunie 2003 pronunţată în apel, deoarece s-a cerut anularea sentinţei de fond nr. 750 din 6 decembrie 2002 potrivit art. 297 alin. (2) C. proc. civ.
Cererea de recuzare a d-nei judecător G.N. a vizat cu totul altceva şi anume blocarea de către domnia sa a soluţionării apelului prin returnarea dosarelor de fond şi apel către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel ca soluţionarea apelului să fie plasată după modificarea Legii nr. 10/2001 în anul 2005, prin introducerea art. 29, pretext al nerestituirii în natură, prin încheierea de şedinţă din 22 martie 2005, încheiere nulă prin efectul art. 85 şi art. 107 C. proc. civ., de care nu s-a ţinut seama.
În plus paragraful 5 mai conţine aceeaşi eroare în sensul " reţinerii cauzei spre rejudecare" când în realitate este vorba de reţinere " spre judecare", Curtea nesesizând diferenţa dintre termeni, cu consecinţe directe asupra încuviinţării de probe, mai ales a titlului de proprietate al statului asupra terenului - inexistent - iar asupra construcţiei un decret neintrat în vigoare şi care nu se referă la rechiziţii imobiliare ci la bunuri mobile, astfel că drepturile procesuale ale acestora au fost brutal încălcate în judecata de fond în apel.
O vătămare mai mare nu se putea demonstra prin respingerea recuzării d-nei judecător G.N. decât prin deposedarea petiţionarilor de un bun care le aparţine prin măsura retrimiterii dosarelor de fond şi apel către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o încheiere nula, pentru a plasa judecata după publicarea Legii nr. 10/2001 modificate în 2005 care introducea art. 29, proiect de modificare aflat pe site-ul Guvernului încă din ianuarie/februarie 2005.
La pagina 11 se solicită a se modifica paragraful 3 care implică ideea achiesării instanţei de recurs la faptul că s-a dovedit titlul de proprietate cu o simpla autorizaţie de construcţii, care nu este intr-adevăr constitutivă de drept, fără a se ţine seama că autorizaţia specifica faptul că autorul reclamanţilor era proprietarul terenului pe care a ridicat construcţia, ceea ce-i conferea calitatea de proprietar al construcţiei, prin accesiunea prevăzuta de art. 492 C. civ. În aceste condiţii invocarea art. 24 din Legea 10/2001/2005 este fără sens.
La pagina 12, paragraf 3, analizându-se Decizia pronunţata în recurs în acţiunea de revendicare din 28 aprilie 1998 de către Curtea de Apel Ploieşti, instanţa de recurs a reţinut ca fiind corect faptul că statul a devenit proprietar prin Decretul 511/1955, în contradicţie cu constatările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Decizia nr. 232 din 8 iunie 1993 într-un recurs extraordinar, considerata epocală de presa centrala, care constata de ce Decretul 511/1955 nu poate constitui titlu pentru stat, declarându-l în acelaşi timp neconstituţional faţă de prevederile Constituţiei din anul 1952. Decizia respectiva se afla anexata cererii de apel în dosarul nr. 2163/2003.
Curtea de Apel Ploieşti prin Decizia nr. 1119/1998 a comis un fals afirmând că Decizia respectivă nu se refera la Decretul nr. 511/1955 iar competenţa soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate aparţine Curţii Constituţională.
La pagina 12 paragraf 3 se solicită eliminarea HG nr. 1041/1990 privind înfiinţarea unor societăţi comerciale în turism, precum şi Legea nr. 15/1990 din enumerarea actelor normative care au reglementat privatizarea, acestea, după cum rezultă şi din titulatură, nu au nicio legătura cu privatizarea societăţilor comerciale .
La pagina 12 paragraf ultim, este greşită susţinerea ca HG nr. 1041/1990 a iniţiat procedura privatizării, fiind în contradicţie flagrantă cu textul hotărârii respective.
La pagina 13 paragraful 8 cu formularea "instanţa de apel, făcând aplicaţia art. 723 şi art. 204 alin (2) C. proc. civ. a reţinut reaua credinţă a recurentei în exercitarea unor căi de atac se solicită eliminarea art. 204 alin (2) care se referă la recuzarea experţilor şi nicidecum la rea credinţă şi să fie menţionat în clar numele SC C. SA, pentru a nu fi confuzie cu recurenţii contestatori. Reaua credinţă a SC C. SA este dovedită prin însuşi faptul exercitării unor căi de atac inadmisibile în raport de prevederile legale procedurale invocate ca temei al exercitării acestor căi de atac.
Cerere de completare a deciziei nr. 8212 din 16 decembrie 2008 în temeiul dispoziţiilor art. 2812 şi art. 2813 C. proc. civ.
Instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra nulităţii absolute în parte, a HG nr. 1041/1990 cât priveşte poziţia 127 din lista anexă la Hotărâre, interesând SC C. SA, care deşi face parte integrantă din HG nr. 1041/1990 nu s-a publicat în Monitorul Oficial.
Înalta Curte, analizând cererile formulate reţine cele ce succed:
Art. 281 alin. (1) C. proc. civ. instituie posibilitatea rectificării erorilor sau omisiunilor existente în cuprinsul unei hotărâri, erori sau omisiuni referitoare doar cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale ce nu presupun schimbarea ori înlăturarea considerentelor avute în vedere de instanţa de judecată la pronunţarea hotărârii judecătoreşti.
Examinând cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 281 alin. (1) C. proc. civ. se constată că pot fi încadrate în noţiunea de eroare materială, astfel cum este stabilită de doctrină şi jurisprudenţă, doar cererile referitoare la fila 2, paragraful 2 din decizie, întrucât într-adevăr numele corect este P.D.C. şi nu P.C., precum şi eroarea existentă la fila 13 paragraful 8, unde în loc de art. 294 alin. (2) C. proc. civ., din eroare s-a trecut art. 204 alin. (2) C. proc. civ.
Aspecte menţionate la pct. 1, 2, 5, 6, 7, 8 şi 9,ca fiind erori materiale, nu îmbracă acest caracter, ele fiind veritabile critici aduse considerentelor instanţei de recurs. Aşadar, cum cele arătate nu reprezintă erori în sensul art. 281 alin. (1) C. proc. civ., cererea va fi admisă doar în parte, în sensul celor menţionate.
Aspectul invocat la pct. 3 (referitor la ultimul paragraf) nu a mai fost analizat, în raport de precizarea părţii din cuvântul în fond că nu mai insistă în această cerere.
Potrivit dispoziţiilor art. 2812 C. proc. civ., dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu, ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, partea interesată poate cere completarea hotărârii.
În cazul hotărârilor pronunţate în recurs, completarea hotărârii poate fi dată doar în cazul hotărârilor date în fond, după casarea cu reţinere în termen de 15 zile de la pronunţare.
Decizia pentru care se pretinde aplicarea dispoziţiilor art. 2812 C. proc. civ. nu a fost pronunţată în condiţiile art. 314 C. proc. civ., aşa încât faţă de dispoziţiile de procedură mai sus arătate, cererea de completare a dispozitivului nu poate fi primită.
Osebit de aceasta, aspectele referitoare la nulitatea absolută parţială a HG nr. 1041/1990, a reprezentat motiv de apel şi motiv de recurs, motive ce au fost cercetate de ambele instanţe.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, va admite în partea cererea de îndreptare a erorii materiale în sensul mai sus arătat şi va respinge ca nefondată cererea de completare a dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Admite în parte cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în considerentele deciziei civile nr. 8212 din 16 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, formulată de petenţii G.I.M., G.C. şi G.R.
Dispune îndreptarea erorii de la fila 6 paragraful 2 din decizie, în sensul că în loc de „P.C." se va scrie „P.D.C.", precum şi îndreptarea erorii de la fila 13 paragraful 8, unde în loc de „art. 204 alin. (2) C. proc. civ." se va scrie „art. 294 alin. (2) C. proc. civ."
Respinge ca nefondată cererea de completare a dispozitivului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 261/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 234/2011. Civil. Asigurări sociale. Revizuire... → |
|---|
