ICCJ. Decizia nr. 261/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 261/2011
Dosar nr. 2034/63/2006
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2011
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, reclamanta C.E. a chemat în judecată pe pârâta SC L.F. SA Craiova, solicitând anularea deciziei nr. 8 din 3 martie 2003 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia la restituirea în natură, către reclamantă, a terenului de 62,50 mp din Craiova.
Prin sentinţa civilă nr. 339 din 4 iulie 2003 Tribunalul Dolj a admis acţiunea, a anulat Decizia nr. 8 din 3 martie 2003 emisă de pârâta şi a obligat-o pe aceasta să restituie reclamantei terenul în suprafaţă de 62,4 mp identificat conform raportului de expertiză întocmit, situat la adresa menţionată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că imobilul a aparţinut autoarei reclamantei şi a fost preluat fără titlu de către stat; că, pe acest teren există anumite construcţii neterminate, care nu au autorizaţie de construire.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta, susţinând că imobilul a fost preluat cu titlu de către stat, că în prezent aparţine unei alte societăţi, iar expertiza a fost făcută neprocedural, în sensul că nu a fost citată să participe la efectuarea acesteia.
Prin Decizia civilă nr. 493 din 19 decembrie 2003 Curtea de Apel Craiova a respins apelul ca nefondat, reţinând că instanţa de fond a constatat corect că imobilul a fost preluat fără titlu, iar terenul în litigiu a fost identificat prin expertiză, la care părţile nu au formulat obiecţiuni şi că pârâta nu a invocat „în termen util" că terenul nu-i mai aparţine.
Conform deciziei civile nr. 6524 din 23 noiembrie 2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul declarat de pârâta SC L.F. SA Craiova, casată Decizia din apel şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
S-a reţinut că în apel au fost depuse o serie de acte noi, printre care şi o documentaţie cadastrală în privinţa căreia instanţa nu s-a pronunţat, deşi erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii şi că, instanţele de fond şi apel au avut în vedere la soluţionarea cauzei o expertiză tehnică efectuată în condiţii neprocedurale, iar raportul de expertiză nu a fost pus în discuţia părţilor şi nu s-a optat pentru o variantă, deşi expertul a prezentat două variante.
Urmare a reluării judecăţii apelului, a fost pronunţată Decizia civilă nr. 207 din 6 martie2006 a Curţii de Apel Craiova, prin care sentinţa primei instanţe a fost desfiinţată cu trimitere spre rejudecare, pentru a fi evaluate probele vizând situaţia juridică a imobilului (actul de dezmembrare, documentaţia cadastrală şi contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă cu o terţă persoană), astfel încât să nu fie suprimat principiul dublului grad de jurisdicţie. De asemenea, s-a dat indicaţia dezbaterii asupra necesităţii introducerii în cauză a terţului dobânditor al imobilului.
În rejudecare, reclamanta şi-a precizat acţiunea, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, alături de SC L.F. SA Craiova, a SC S. SRL, pentru asigurarea opozabilităţii hotărârii faţă de aceasta, în urma lămuririi situaţiei juridice a imobilului.
De asemenea, în raport de îndrumările deciziei de casare, a fost administrată proba cu o nouă expertiză de specialitate.
Prin sentinţa civilă nr. 329 din 19 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul Dolj, s-a admis contestaţia formulată de reclamanta C.E., în contradictoriu cu pârâţii SC L.F. SA Craiova şi SC S. SRL Potcoava.
A fost anulată Decizia nr. 8 din 3 martie2003 emisă de SC L.F. SA Craiova, cu privire la imobilul notificat din 2001.
În justificarea soluţiei, s-a reţinut că, prin notificarea din 2001 adresată Primăriei Municipiului Craiova, reclamanta a solicitat, în calitate de moştenitoare a autoarei M.M., restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 62,5 m.p., situat în Craiova, teren expropriat în anul 1969.
Că, Primăria municipiului Craiova a înaintat notificarea spre competentă soluţionare SC L.F. SA Craiova în calitate de unitate deţinătoare, care prin Decizia nr. 8 din 3 martie 2003 a respins cererea reclamantei de restituire în natură a terenului, motivând că acesta este ocupat de construcţii şi a fost înstrăinat, cu respectarea legilor în vigoare.
S-a mai reţinut că, din expertiza de specialitate efectuată în această fază procesuală a rezultat că terenul notificat de reclamantă face într-adevăr, obiectul actului de dezmembrare şi al contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 9 decembrie 2002, încheiat între SC L.F. SA Craiova şi SC S. SRL.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, este competentă să soluţioneze notificarea şi să se pronunţe prin dispoziţie/decizie motivată asupra cererii de restituire în natură, unitatea deţinătoare, iar potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001 „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini".
În cazul în care, după data intrării în vigoare a legii un imobil notificat a fost transferat în administrarea unei alte entităţi, aceasta din urmă devine entitate deţinătoare învestită cu soluţionarea notificării, astfel că cel notificat iniţial are obligaţia de a transmite notificarea şi documentaţia aferentă deţinătorului în prezent al bunului şi totodată, de a înştiinţa în mod expres persoana îndreptăţită despre această situaţie.
S-a mai reţinut că în speţă, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 9 decembrie 2002, SC L.F. SA Craiova a transferat imobilul notificat în proprietatea unei alte societăţi comerciale, respectiv, astfel încât potrivit dispoziţiilor legale enunţate, aceasta din urmă a devenit entitate deţinătoare învestită cu soluţionarea notificării.
În aceste condiţii, pârâta SC L.F. SA Craiova nu mai era competentă, la data de 3 martie 2003, să soluţioneze notificarea şi să emită Decizia contestată, întrucât prin transferul dreptului de proprietate ce a operat cu privire la terenul notificat a pierdut calitatea de entitate deţinătoare.
Neprocedând în acest mod şi emiţând Decizia nr. 8 din 3 martie 2003 cu nerespectarea normelor imperative referitoare la competenţa unităţii deţinătoare în soluţionarea notificării, pârâta SC L.F. SA Craiova a emis o decizie lovită de nulitate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtele SC L.F. SA Craiova şi SC S. SRL.
Apelanta pârâtă SC L.F. SA Craiova, nu a motivat în fapt şi în drept apelul declarat.
Prin apelul formulat, pârâta SC S. SRL Potcoava a criticat sentinţa instanţei de fond, susţinând că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât acţiunea în raport de această parte este inadmisibilă, având în vedere că a fost introdusă în cauză, în calitate de pârâtă, după casarea cu trimitere. Or, rejudecarea nu este un mijloc de dezvoltare a cadrului procesual, prin care să se formuleze noi pretenţii sau să fie atrase în judecată alte persoane.
În acelaşi timp, prima instanţă nu a analizat nici una din probele administrate în cauză, rezumându-se la a determina cine era deţinătorul imobilului la data notificării şi concluzionând că pârâta SC L.F. SA nu mai avea în deţinere bunul şi ca atare, nu avea nici competenţa de soluţionare a notificării.
Ambele apeluri au fost respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 72 din 10 martie2010 a Curţii de Apel Craiova.
S-a reţinut în considerentele deciziei, cu referire la apelul, nemotivat, al pârâtei SC L.F. SA, că examinarea acestuia, în condiţiile art. 292 C. proc. civ., din perspectiva probelor şi apărărilor de la prima instanţă, impune concluzia că soluţia adoptată este corectă.
Faţă de dispoziţiile art. 25 coroborate cu art. 9 din Legea nr. 10/2001 şi art. 91 din HG nr. 250/2007, în mod corect s-a apreciat că societatea, nemaiavând calitatea de unitate deţinătoare a imobilului, nu putea proceda la soluţionarea notificării în privinţa acestuia.
Au fost găsite nefondate şi criticile apelantei SC S. SRL Potcoava, în condiţiile în care, prin precizarea de acţiune din data de 19 iunie 2006, reclamanta a arătat că înţelege să se judece în contradictoriu şi cu această societate.
Or, respectând principiul disponibilităţii, instanţa a procedat la citarea în proces şi a SC S. SRL, urmând ca hotărârea să-i fie opozabilă.
Celelalte critici vizând modalitatea de preluare a imobilului notificat şi dovada dreptului de proprietate asupra acestuia au fost apreciate ca lipsite de fundament, întrucât instanţa nu a realizat o analiză a fondului pretenţiilor, ci a soluţionat cauza pe excepţie, constatând doar că Decizia nu a fost emisă de deţinătorul bunului, cel care avea calitatea să o facă.
În aceste condiţii, s-a reţinut că soluţia de admitere a acţiunii faţă de SC S. SRL este numai pentru opozabilitate, deoarece din dispozitivul sentinţei rezultă în mod cert că nu s-a dispus nici o obligaţie în sarcina acestei pârâte.
Decizia a fost atacată cu recurs de către apelanta-pârâtă SC S. SRL, care a susţinut că soluţia este nelegală din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care a dezvoltat următoarele argumente:
- Instanţa a apreciat în mod greşit că societăţii recurente i-a fost recunoscută legitimarea procesuală pasivă în cauză în aplicarea principiului disponibilităţii şi a solicitării reclamantei de extindere a cadrului procesual şi în raport de această parte.
Instanţa este obligată să verifice cadrul în care se desfăşoară judecata or, în speţă, reclamanta nu a indicat niciun temei juridic cu privire la atragerea acestei societăţi în proces.
- Deşi în pofida evidenţei, instanţa a considerat că acţiunea este totuşi admisibilă în contradictoriu cu societatea atrasă nelegal în proces, în continuare trebuia să analizeze existenţa interesului şi a calităţii procesuale.
Astfel, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată (respectiv, anularea deciziei emisă de SC L.F. SA), acţiunea împotriva SC S. SRL trebuia considerată lipsită de interes sau introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
Situaţia este cu atât mai evidentă cu cât instanţa nu a adoptat prin dispozitiv niciun fel de soluţie împotriva acestei societăţi şi totuşi, hotărârea adoptată cu privire la alt pârât „îi este opozabilă".
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care s-a opus admiterii recursului, arătând că soluţia este legală, faţă de împrejurarea că pe parcursul derulării procesului a rezultat că imobilul a fost înstrăinat de către pârâta iniţială societăţii-recurente, astfel încât s-a justificat extinderea cadrului procesual şi chemarea în judecată a SC S. SRL.
Examinând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
- Împrejurarea că la momentul rejudecării în prima instanţă a fost întregit cadrul procesual prin atragerea în judecată a SC S. SRL s-a datorat situaţiei juridice rezultate în legătură cu imobilul (înstrăinat de către pârâta iniţială SC L.F. SA) precum şi îndrumărilor cuprinse în Decizia (nr. 207 din 6 martie 2006 a Curţii de Apel Craiova) de desfiinţare a sentinţei şi trimiterea spre rejudecare, de a se pune în dezbaterea părţilor necesitatea introducerii în proces „pentru opozabilitate" a cumpărătorului imobilului.
În acest sens, prin precizarea de acţiune formulată la prima zi de înfăţişare de la rejudecare, reclamanta a arătat că înţelege să-şi îndrepte pretenţiile şi împotriva SC S. SRL.
Fiind vorba de reluarea judecăţii de la fond, devin aplicabile dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. care permit „întregirea sau modificarea cererii", astfel încât cu respectarea normelor procedurale menţionate, inclusiv a principiului disponibilităţii la care se face referire în motivarea deciziei din apel, instanţa a luat act de extinderea cadrului procesual.
Cum pretinsa inadmisibilitate a acţiunii a fost susţinută de către recurentă cu referire la modalitatea în care a dobândit calitatea de parte în proces rezultă, potrivit celor menţionate anterior, caracterul neîntemeiat al unei astfel de apărări.
- În ce priveşte interesul în formularea pretenţiilor faţă de societatea SC S. SRL acesta este dat, contrar susţinerii recurentei, de poziţia juridică în care aceasta se găseşte raportat la emitentul actului care a făcut obiectul anulării în justiţie.
Astfel, societatea-recurentă este succesor cu titlu particular (în calitate de cumpărător) al SC L.F. SA, care a emis Decizia nr. 8 din 3 martie 2003, a cărei anulare s-a cerut.
Aşa fiind şi întrucât actul de vânzare-cumpărare s-a încheiat anterior (la 9 decembrie 2002) emiterii deciziei, pentru ca hotărârea să fie opozabilă şi succesorului cu titlu particular era necesar ca acesta să fie parte în proces.
Opozabilitatea hotărârii se suprapune, în situaţia părţilor, cu relativitatea efectelor acestora, ceea ce înseamnă că niciuna dintre ele nu mai poate pretinde ulterior contrariul a ceea ce s-a statuat în condiţiile în care a fost asigurată prezenţa lor în proces.
Este vorba în acest caz de o dublă opozabilitate sau relativitate: aceea a efectelor obligatorii ale hotărârii (tradusă pe planul executorialităţii) şi aceea a lucrului judecat (care face ca res judicata să devină în relaţia dintre părţi o prezumţie absolută, nesusceptibilă de dovadă contrară).
Altfel spus, din poziţia de parte pe care a avut-o în proces, SC S. SRL nu va putea pretinde ulterior o situaţie juridică diferită, contrară celei stabilite în legătură cu actul emis de către autorul său (SC L.F. SRL) şi care a vizat acelaşi imobil cu cel care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între aceste două părţi.
Astfel înţeles principiul opozabilităţii efectelor hotărârii judecătoreşti, rezultă interesul pentru partea – reclamantă de a-şi îndrepta pretenţiile şi împotriva societăţii dobânditoare a bunului, solicitat pe calea notificării în procedura Legii nr. 10/2001.
Aceleaşi argumente, legate de interesul pentru prezenţa în proces a societăţii-recurente îi justifică acesteia şi legitimarea procesuală, întrucât reclamanta a tins şi a obţinut verificarea, în cadrul aceleiaşi proceduri jurisdicţionale a pretenţiilor sale şi în raport de succesorul cu titlu particular (al emitentului actului a cărui anulare s-a solicitat).
De aceea, sunt nefondate în egală măsură, criticile formulate atât în legătură cu excepţia lipsei de interes cât şi cu cea vizând lipsa calităţii procesuale pasive.
Reţinând considerentele expuse anterior şi constatând inexistenţa fundamentului juridic pentru criticile aduse deciziei, Înalta Curte va aprecia asupra lipsei de incidenţă a motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC S. SRL împotriva deciziei civile nr. 72 din 10 martie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 263/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 260/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
