ICCJ. Decizia nr. 266/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 266/2011
Dosar nr. 88/118/2008
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2011
Constată că prin cererea formulată la 9 ianuarie 2008 reclamanta G.A.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Oraşul Eforie, prin primar, să fie repusă în termenul de depunere a notificării pentru restituirea imobilului situat în Eforie, jud. Constanţa, în baza Legii nr. 10/2001, arătând că este descendentă cu vocaţie succesorală de pe urma autorilor I.N.N., I.S., G.N., G.N.D. şi G.V. şi că imobilul solicitat în baza Legii nr. 10/2001 a fost preluat abuziv de stat în baza Decretului nr. 92/1950.
A susţinut reclamanta că, din motive temeinice, a fost împiedicată să se încadreze în termenele prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 pentru transmiterea notificării şi să facă acte de acceptare a succesiunii autorului deposedat abuziv de imobil, datorită lipsei oricărei legături cu familia tatălui său, de natură să o ajute să cunoască eventualele drepturi asupra unor terenuri ce au aparţinut descendenţilor acestuia. Reclamanta a invocat deopotrivă situaţia sa medicală, generată de un accident grav de maşină suferit în 1990 care a avut ca urmare un traumatism cranian pe termen lung, impunând un tratament antiepileptic până în 1992. Ulterior, decesul tatălui şi precaritatea situaţiei financiare şi familiale au condus la instalarea unor afecţiuni psihice cronice, care au impus tratament psihiatric şi psihologic permanent şi au împiedicat-o să-şi gestioneze cu discernământ problemele curente ale existenţei.
În cauză, a fost formulată cerere de intervenţie în interes accesoriu pârâtului de către C.N.-C.P., care a arătat că este beneficiarul unei hotărâri irevocabile de restituire a imobilului în privinţa căruia se solicită de către reclamantă repunerea în termenul de transmitere a notificării.
Prin sentinţa civilă nr. 464 din 15 aprilie 2008 a Tribunalului Constanţa a fost admisă cererea de intervenţie în interes alăturat, fiind respinsă ca nefondată acţiunea reclamantei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că raţiunea pentru care a fost instituit termenul prev. art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 ca fiind unul de decădere, rezultă din intenţia legiuitorului de a dinamiza procedurile de punere in aplicare şi operaţiunile de retrocedare în natură sau prin echivalent a bunurilor proprietatea statului; sancţiunea decăderii constă în stingerea dreptului neexercitat în termenul stabilit de lege, termen ce nu este susceptibil de întrerupere ori suspendare.
Judecătorul fondului a apreciat că probele administrate infirmă susţinerile privitoare la inexistenţa discernământului necesar promovării demersului menţionat, câtă vreme în anul 2003 partea a formulat cerere de intervenţie în interes propriu în dosarul civil nr. 3256/2003 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, solicitând să i se constate calitatea de coproprietar asupra unui imobil situat în Bucureşti, sector 1, iar în acelaşi an şi ulterior, la 27 februarie 2007, a dat împuterniciri unor terţe persoane în vederea valorificării drepturilor sale în legătură cu diferite imobile ce au aparţinut bunicului patern, încheind inclusiv tranzacţie (autentificată din 3 noiembrie 2006).
Actele amintite denotă fără niciun dubiu faptul că reclamanta a avut discernământul necesar valorificării drepturilor ce i s-ar fi cuvenit în temeiul Legii nr. 10/2001 cu mai mult de 3 ani înainte de acest moment.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, care a criticat soluţia pe considerentul că sentinţa nu cuprinde motivele pe care se sprijină, nefiind făcută practic nicio analiză a apărărilor formulate.
Criticile au vizat şi neanalizarea forţei probante a înscrisurilor medicale depuse (şi care au condus, în opinia apelantei, la aprecieri eronate asupra acestora), precum şi maniera de deducere a existenţei discernământului reclamantei urmare a încheierii unor acte notariale, de împuternicire, arătându-se că notarul public nu are abilitarea profesională de a stabili concret şi corect gradul de discernământ al solicitantului serviciilor notariale.
Apelanta reclamantă a considerat că sentinţa este nelegală şi netemeinică şi în considerarea respingerii cererii de administrare a unui probatoriu complet.
Pe acest din urmă aspect, în faza apelului a fost administrată proba cu expertiză medico – legală, având ca obiectiv determinarea existenţei discernământului reclamantei pe perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi 14 februarie 2003, data împlinirii termenului înăuntrul căruia putea fi transmisă notificarea.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale a pronunţat Decizia civilă nr. 299/C din 14 decembrie 2009, prin care a respins apelul ca nefondat.
În motivarea soluţiei s-a reţinut că, potrivit concluziilor raportului de expertiză medico – legală, s-a statuat asupra diagnosticului apelantei cu stadiu incipient în anul 1995, arătându-se că patologia stabilită a făcut posibilă existenţa unor episoade psihotice alternând cu perioade de remisiune, fără însă a se putea stabili cu certitudine pentru o perioadă atât de îndelungată dacă apelanta a suferit de lipsă permanentă a capacităţii psihice de exerciţiu.
Comisia de specialitate a menţionat că o asemenea concluzie este determinată şi de absenţa documentaţiei medicale aferente perioadei martie 2001 - martie 2002, care face imposibilă emiterea unor aprecieri asupra stării clinice din intervalul de timp menţionat. S-a arătat, în egală măsură, că apelanta are capacitatea psihică de exerciţiu, iar din documentaţia prezentată sunt imposibil de determinat perioadele în care ar fi putut avea capacitatea de exerciţiu pierdută.
Instanţa de apel a apreciat că această concluzie a expertizei medico-legale vine în sprijinul soluţiei pronunţate de judecătorul fondului care, deşi nu a administrat proba cu expertiză menţionată a dedus, în considerarea actelor de administrare efectuate de reclamantă, încheiate anul 2003, că aceasta a avut reprezentarea faptelor şi actelor sale şi a avut discernământul necesar încheierii unor acte juridice.
A fost înlăturată apărarea apelantei, fondată pe concluziile raportului de expertiză, potrivit căreia imposibilitatea determinării cu certitudine a perioadelor pentru care aceasta a avut discernământul nealterat ar induce ipoteza clară că pe perioada de până la 14 februarie 2003 nu s-ar fi bucurat de deplina capacitate de a înţelege consecinţele faptelor sale şi de a-şi asuma obligaţiile impuse de normele legale.
Aceasta, întrucât regula dedusă din prevederile art. 5 şi urm. din Decretul nr. 31/1954 este cea a existenţei capacităţii de exerciţiu - cu excepţia cazurilor reglementate imperativ şi restrictiv de lege (pentru care operează prezumţia restrângerii sau a inexistenţei ei) - astfel că părţii care invocă inexistenţa capacităţii de exerciţiu îi revine şi sarcina procesuală de a proba această ipoteză.
Prin urmare, împrejurarea că potrivit comisiei medico-legale nu se poate stabili cu certitudine dacă în perioada amintită apelanta reclamantă a avut sau nu capacitate de exerciţiu deplină nu instituie, în favoarea părţii, o prezumţie în sensul contrar regulii citate, ci dimpotrivă, o prezumţie de deplină capacitate pe care partea trebuia să o răstoarne prin probele administrate.
Or, din acest punct de vedere, instanţa de apel a avut în vedere, în acord cu dispoziţiile art. 167 C. proc. civ., că expertiza efectuată se coroborează, prin concluziile formulate, cu proba cu înscrisuri administrată în speţă ce atestă că apelanta reclamantă a fost în măsură să încheie personal acte juridice de reprezentare procesuală ( procurile autentificate la 1 octombrie 2003 şi mandatul acordat bunicii paterne la 31 august 2003), urmate de o serie de alte acte juridice care exclud lipsa discernământului (tranzacţia judiciară din 3 noiembrie 2006 pentru dosarul 3277/2/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procura specială din 27 februarie 2007 etc.).
Decizia a fost atacată cu recurs de către apelanta – reclamantă, care a formulat critici sub următoarele aspecte:
- Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), instanţa de apel respingând în mod eronat excepţia nulităţii raportului de expertiză medico – legală şi încălcând în acest fel, dispoziţia cuprinsă în art. 11 alin. (3) din Norma procedurală privind efectuarea expertizelor, constatărilor şi altor lucrări medico – legale.
Astfel, raportul de expertiză nu a fost semnat de către toţi membrii comisiei de expertiză, mai exact de către cei doi medici psihologi care au realizat examinarea, iar obligaţia semnării le revenea conform art. 11 alin. (3) din Normele procedurale menţionate.
De asemenea, examinarea nemijlocită a reclamantei a fost efectuată doar de unul dintre membrii comisiei de expertizare, nesocotindu-se dispoziţiile art. 28 din Norme.
- În mod greşit a respins instanţa solicitarea de efectuare a unui nou raport de expertiză medico – legală, încălcând astfel prevederile art. 49 din Norme, ca şi ale art. 138 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. şi art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care consacră principiul aflării adevărului.
Întocmirea unui nou raport de expertiză era esenţială pentru clarificarea implicaţiilor afecţiunilor psihiatrice asupra capacităţii de exerciţiu a reclamantei şi implicit, asupra capacităţii sale de a face acte de administrare, conservare sau dispoziţie asupra bunurilor sale.
Elaborarea unui nou raport de expertiză se impunea pentru că expertiza nu răspunsese integral şi argumentat la obiectivul stabilit de instanţă, nu evaluase toate actele medicale şi reţinuse parţial eronat, din relatările examinatei că este posibil să fi prezentat episoade psihotice în trecut, deşi toate actele medicale confirmau în mod obiectiv aceste episoade psihotice.
- Instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile art. 103 C. proc. civ., refuzând astfel, să examineze temeinicia motivelor care o împiedicaseră pe recurentă să declanşeze procedura prealabilă a Legii nr. 10/2001.
- Soluţia instanţei de apel s-a fundamentat pe o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii, ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Sub acest aspect, în mod eronat instanţa a conchis că reclamanta nu ar fi răsturnat prezumţia deplinei capacităţi de exerciţiu instituită prin art. 5 şi urm. din Decretul nr. 31/1954.
Pornind de la o interpretare discreţionară a naturii cauzei deduse judecăţii – cerere de repunere în termen fondată pe dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. – teza instanţei de apel este aceea că reclamanta nu putea justifica o împiedicare obiectivă de a acţiona decât dacă ar fi făcut dovada unei lipse totale şi permanente a capacităţii sale de exerciţiu.
Or, instituirea unei astfel de obligaţii în sarcina recurentei – reclamante nu era prevăzută nici de art. 103 C. proc. civ. şi nici de un alt text legal, fiind rezultatul exclusiv al unei interpretări limitate a ipotezelor ce ar constitui „motive temeinice" în sensul legii.
De asemenea, argumentul instanţei de apel conform căruia recurenta ar fi fost în măsură să încheie personal acte juridice de reprezentare procesuală în intervalul 2003 – 2007 nu reprezintă un argument logic şi convingător asupra soluţiei.
Examinând criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:
- Susţinerea conform căreia soluţia este nelegală deoarece s-ar fi fundamentat pe un raport de expertiză medico – legală lovit de nulitate nu poate fi primită.
Motivul de nulitate invocat în privinţa expertizei, legat de împrejurarea că raportul nu ar fi fost semnat de către toţi medicii care au procedat la examinarea reclamantei, a fost corect înlăturat de către instanţa de apel.
Astfel, potrivit art. 11 alin. (3) din Ordinul nr. 1134/C din 25 mai 2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico – legale, „raportul de expertiză sau de constatare medico – legală precum şi certificatul medico – legal se semnează de toţi cei care au participat la întocmirea lui" iar potrivit art. 28 alin. (1), expertiza medico – legală psihiatrică se realizează „în cadrul unei comisii alcătuite dintr-un medic legist care este preşedintele comisiei şi doi medici psihiatri".
Or, în speţă, cu respectarea acestor norme procedurale, raportul de expertiză a fost întocmit şi semnat de 3 medici având specializarea cerută de normele menţionate pentru o asemenea evaluare (respectiv, A.S. – medic primar legist şi O.B., F.P., ca medici psihiatri) – filele fond.
Împrejurarea că anterior întocmirii raportului reclamanta a mai fost examinată psihologic de alţi 2 medici, iar de conţinutul examinării acestora s-a ţinut seama la momentul definitivării raportului, nu este de natură să atragă modificarea componenţei comisiei medico – legale, pentru a se putea susţine că raportul trebuia semnat de 5 medici iar nu de 3, aşa cum dispun de altfel, normele procedurale vizând întocmirea unor astfel de lucrări.
În realitate, prin modalitatea de formulare a criticii, reclamanta – recurentă introduce în mod voit confuzia între examinarea în vederea elaborării raportului de expertiză (care a presupus două examinări anterioare şi internare la Spitalul de Psihiatrie Prof. dr. Alexandru Obregia Bucureşti) şi întocmirea raportului de către cei 3 medici care şi-au asumat concluziile acestuia, semnându-l.
- Faţă de cele menţionate anterior este nefundamentată şi critica potrivit căreia nu ar fi avut loc o examinare directă a reclamantei de către toţi membrii comisiei.
Pe de o parte, internarea în cadrul unui spital de psihiatrie a permis observarea medicală îndeaproape şi în acelaşi timp, examinările directe făcute de cei doi medici psihologi au fost valorificate cu ocazia raportului întocmit.
Pe de altă parte, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, obiectivul lucrării de specialitate viza determinarea existenţei discernământului reclamantei la o dată mult anterioară (perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi 14 februarie 2003, când s-a împlinit termenul de transmitere a notificărilor) aşa încât se punea problema îndeosebi, a valorificării unor acte medicale anterioare, iar nu stabilirea actualei stări a reclamantei (nerelevante sub aspectul chestiunii de drept deduse judecăţii).
Dincolo de această particularitate a speţei care presupunea evaluarea discernământului la o dată mult anterioară sesizării instanţei şi solicitării expertizei medico – legale, se constată că din punct de vedere procedural au fost respectate normele vizând întocmirea lucrării medicale prin examinarea nemijlocită a persoanei [în sensul art. 28 alin. (1) din Ordinul nr. 1134/C din 25 mai 2000].
- De asemenea, împrejurarea că instanţa de apel nu a încuviinţat cererea de efectuare a unei noi expertize nu a însemnat, contrar susţinerii recurentei, lipsirea de fundament legal a soluţiei adoptate pentru că în absenţa unei asemenea suplimentări a probaţiunii „nu ar fi fost clarificate implicaţiile afecţiunilor psihiatrice asupra capacităţii de exerciţiu a acesteia".
Pentru a se dispune o nouă expertiză, era necesar să fie contradictorii concluziile raportului de expertiză medico - legală, situaţie în care Comisia de avizare şi control să se pronunţe asupra acestora, recomandând fie „refacerea parţială sau totală a acestora, fie efectuarea unei noi expertize" (conform art. 21 din Regulamentul de aplicare a OG nr. 1/2000, aprobat prin HG nr. 774 din 7 septembrie 2000).
În speţă însă, nu se ajunsese la întocmirea unui raport de expertiză cu concluzii contradictorii, împrejurarea că partea era nemulţumită de concluziile acestuia nejustificând o nouă lucrare.
De altfel, motivând măsura de respingere a efectuării unei noi expertize, instanţa de apel a reţinut că obiectivele propuse la încuviinţarea probei au fost avute în vedere şi li s-a răspuns în conţinutul raportului, tinzându-se în fapt, prin cererea nouă de probaţiune, la suplimentarea obiectivelor iniţiale, contravenindu-se astfel, dispoziţiilor art. 292 C. proc. civ.
- Susţinerea că instanţa nu ar fi aplicat dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. şi că astfel, ar fi refuzat să examineze temeinicia motivelor care o împiedicaseră pe recurentă să declanşeze procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, este total nefundamentată juridic.
În limitele criticilor deduse judecăţii în calea de atac, instanţa de apel a examinat tocmai motivele obiective (vizând incapacitatea de a acţiona a reclamantei, determinată de alterarea discernământului acesteia) care ar fi pus-o în imposibilitate de a acţiona înăuntrul termenului prescris de lege sub sancţiunea decăderii.
Or, pentru aplicarea dispoziţiilor art. 103 C. proc. civ. şi repunerea în termen pentru îndeplinirea actului (în speţă, transmiterea notificării) era necesar, ca, prioritar, partea să facă dovada împiedicării de a acţiona „printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei".
Cum existenţa unor asemenea împrejurări exoneratoare de culpă şi asimilabile forţei majore nu a fost demonstrată în cauză, instanţa nu putea face aplicarea dispoziţiilor art. 103 C. proc. civ. în sensul solicitat de parte – al repunerii în termenul de depunere a notificării pentru restituirea unui imobil.
- Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. face referire la faptul că instanţa ar fi conchis greşit că reclamanta nu ar fi răsturnat prezumţia deplinei capacităţi de exerciţiu instituită prin art. 5 şi următoarele din Decretul nr. 31/1954.
În sensul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. menţionat, este caz de modificare a unei decizii date în apel, situaţia în care instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, i-a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic.
Este vorba aşadar, de un act juridic în înţelesul său material (negotium iuris), ca manifestare, acord de voinţă al părţilor, producător de consecinţe juridice şi concretizat în clauze clare, neîndoielnice, cărora printr-o interpretare eronată, instanţa le modifică natura juridică ori înţelesul.
Unei asemenea situaţii nu i se poate subsuma cea pretinsă de către recurenta – reclamantă, care vizează greşita apreciere a instanţei în legătură cu dispoziţiile art. 5 din Decretul nr. 31/1954 şi cu faptul că nu ar fi fost răsturnată prezumţia deplinei capacităţi de exerciţiu, iar această teză a instanţei ar fi dus la consecinţa că numai o asemenea împrejurare (lipsa totală şi permanentă a capacităţii de exerciţiu) ar fi atras incidenţa art. 103 C. proc. civ.
Apreciindu-se totuşi, în aplicarea dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ. (care permit încadrarea în drept a criticilor atunci când dezvoltarea motivelor face posibil acest lucru) că este vorba de un aspect de nelegalitate dat de aplicare eronată a unei norme de drept material, critica va fi analizată din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Reţinând că regula dedusă din prevederile art. 5 şi următoarele din Decretul nr. 31/1954 este cea a existenţei capacităţii de exerciţiu şi că părţii care invocă inexistenţa acesteia îi revine sarcina de a demonstra, instanţa a procedat corect.
În speţă, recurenta – reclamantă a invocat incapacitatea de a acţiona determinată de lipsa discernământului său afectat de motive de ordin familial şi medical, nereuşind să dovedească această stare de fapt care să se repercuteze, în sensul abolirii, asupra discernământului.
Pe de altă parte, susţinerea că instanţa ar fi apreciat că numai absenţa capacităţii de exerciţiu ar fi justificat împrejurarea obiectivă de a acţiona este total lipsită de suport, raportată la considerentele deciziei.
În realitate, analizând susţinerile părţii care a pretins că situaţia familială şi medicală au pus-o în imposibilitate de a acţiona, instanţa de apel trage concluzia contrară acestor susţineri, coroborând probele administrate – şi reţinând că reclamanta a încheiat o serie de acte de reprezentare procesuală (procuri autentificate întocmite în anul 2003), alte acte juridice cu consecinţe importante (tranzacţia judiciară din 3 noiembrie 2006), care exclud lipsa discernământului.
Mai mult, în faza recursului s-a făcut dovada că reclamanta a devenit asociat în cadrul unei societăţi comerciale.
- Afirmaţia recurentei conform căreia instanţa ar fi adăugat la cerinţele normei art. 103 C. proc. civ., considerând că numai lipsa totală a capacităţii de exerciţiu s-ar circumscrie unor motive obiective de împiedicare este străină de considerentele deciziei şi nesocoteşte limitele judecăţii pe care partea le-a fixat prin motivarea cererii de repunere pe rol.
În realitate, instanţa nu face decât să analizeze în ce măsură aspectele pe care partea însăşi le-a invocat în justificarea cererii sale se regăsesc în speţă, concluzionând că ele nu au fost dovedite, fără să adauge în vreun fel la exigenţele normei procedurale, cum greşit se pretinde.
Faptul că în urma verificării jurisdicţionale efectuate nu s-a ajuns la concluzia că au fost demonstrate motivele împiedicării nu înseamnă adăugarea vreunei ipoteze la norma legală care permite repunerea în termen, întrucât instanţa nu a pretins demonstrarea unei anumite împrejurări (dincolo de textul procedural, care de altfel, face referire generică la „împrejurare mai presus de voinţa părţii"), ci doar a verificat situaţia pretinsă de reclamanta însăşi ca fiind asimilabilă unei asemenea împrejurări.
Faţă de considerentele expuse, se constată că toate criticile formulate sunt nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta G.A.C. împotriva deciziei civile nr. 299/C din 14 decembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 281/2011. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 263/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
