ICCJ. Decizia nr. 278/2011. Civil. Pretenţii. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 278/2011

Dosar nr. 30792/3/2008

Şedinţa publică din 19 ianuarie 2011

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti,secţia a IV-a civilă, la 14 august 2008, reclamanta R.I.M.C. a chemat în judecată a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, Ministerul Economiei şi Finanţelor, Municipiul Bucureşti şi I.P., solicitând obligarea acestora la plata următoarelor sume: 1) contravaloarea actualizată a sumei de 3285,6 lei, reprezentând preţul contractului de vânzare-cumpărare desfiinţat prin sentinţă irevocabilă; 2) suma de 70.000 lei reprezentând despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului situat în Bucureşti, sector 5 prin îmbunătăţiri necesare şi utile; 3) suma de 600.000 Euro reprezentând sporul de valoare adus imobilului conform art. 1444 C. civ.. S-a solicitat, de asemenea, acordarea unui drept de retenţie asupra imobilului sus-menţionat până la momentul plăţii de către pârâtul I.P. a sumelor pentru îmbunătăţirile necesare şi utile.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat în esenţă că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 42417/2997 a dobândit dreptul de proprietate asupra unei locuinţe situate în sector 5 în suprafaţă utilă de 154,55 mp, achitând un preţ de 32.856.042 lei ROL însă, ulterior, prin sentinţa civilă nr. 6916/2005 a Judecătoriei sector 5 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, a fost admisă acţiunea formulată de fostul proprietar al imobilului, I.P., s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare menţionat, fiind obligată să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul numitului I.P.

Reclamanta a invocat faptul că acest contract a fost declarat nul pentru considerentul că domeniul de aplicare impus de art. 1 din Legea nr. 112/1995 se referea strict la imobile preluate după 6 martie 1945, or, în speţă, imobilul a trecut în proprietatea statului anterior anului 1945, cu consecinţa că dreptul aplicabil este dreptul comun în materia evicţiunii şi anume dispoziţiile art. 1337 - 1351 C. civ.

În situaţia în care totuşi, instanţa ar considera că raporturile de drept privitoare la părţi sunt reglementate de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar imobilul a fost preluat cu titlu valabil, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că foştii chiriaşi au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătăţirile necesare şi utile, iar această obligaţie revine persoanei îndreptăţite, adică pârâtului I.P.

Pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive cu motivarea că nu sunt parte în contractul de vânzare cumpărare şi nu pot răspunde pentru evicţiune.

Totodată, au formulat cerere de chemare în garanţie în contradictoriu cu SC C. SA, pentru restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare cumpărare.

Prin sentinţa civilă nr. 726 din 14 mai 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului I.P. pe capetele de cerere prin care s-au solicitat despăgubiri pentru sporul de valoare şi instituirea dreptului de retenţie; de asemenea, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice pe capătul de cerere prin care s-a solicitat plata preţului reactualizat.

A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, a fost admisă în parte acţiunea, a fost obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 29.680,18 lei reprezentând preţul actualizat din contractul de vânzare-cumpărare nr. 42417/1997.

A fost obligat pârâtul I.P. să restituie reclamantei suma de 44.681,49 lei reprezentând spor de valoare adus imobilului prin îmbunătăţiri necesare şi utile şi a fost instituit în favoarea reclamantei un drept de retenţie asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 5, până la plata sumei reprezentând sporul de valoare.

Capătul de cerere prin care s-a solicitat plata de despăgubiri în cuantum de 600.000 Euro pentru sporul de valoare adus imobilului a fost respins, ca neîntemeiat.

Cererea de chemare în garanţie a fost respinsă, ca neîntemeiată, iar pârâţii I.P. şi Ministerul Finanţelor Publice au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 42417/1997, reclamanta R.I.M.C. a dobândit dreptul de proprietate asupra locuinţei situate în sector 5, achitând un preţ de 32.856.042 lei ROL însă, ulterior, prin sentinţa civilă nr. 6916/2005 a Judecătoriei Sector 5 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, a fost admisă acţiunea formulată de fostul proprietar al imobilului, constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, fiind obligată pârâta la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului către numitul I.P.

Tribunalul a constatat că în speţa dedusă judecăţii contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat în baza Legii nr. 112/1995, aşa cum rezultă din conţinutul acestuia, astfel încât devin aplicabile dispoziţiile Legii nr.10/2001, imobilul fiind preluat cu titlu valabil.

Susţinerile pârâtului Ministerul Finanţelor, potrivit cărora nu ar avea calitate procesuală pasivă în cauză, au fost găsite neîntemeiate în privinţa primului capăt de cerere întrucât OUG nr. 184/2002, prin care s-a modificat art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, stabileşte că plata sumelor reprezentând preţul reactualizat plătit de către chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în baza art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

În privinţa capătului de cerere având ca obiect contravaloarea îmbunătăţirilor, tribunalul a constatat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, conform cărora chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile, iar potrivit alin. (2), astfel cum fost modificat prin Legea nr. 1/2009, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligaţia despăgubirii prevăzute la alin. (1) revine persoanei îndreptăţite (în speţă, pârâtului I.P.).

Au fost reţinute concluziile raportului de expertiză în legătură cu valoarea actualizată a preţului plătit la momentul perfectării vânzării-cumpărării, precum şi în privinţa contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului.

Faţă de atitudinea subiectivă a părţilor la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (atât vânzătorul, cât şi cumpărătoarea fiind de rea-credinţă, potrivit considerentelor sentinţei civile nr. 6916/2005 a Judecătoriei Sector 5 şi a deciziilor pronunţate în căile de atac), a fost apreciată neîntemeiată pretenţia reclamantei referitoare la sporul de valoare al imobilului, constând în valoarea de circulaţie a acestuia (întrucât proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, numai cu condiţia ca respectivele contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul în speţă).

Cererea de chemare în garanţie a fost respinsă ca neîntemeiată, întrucât Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea restituirii întregului preţ plătit, de către Ministerul Finanţelor Publice, conform art. 50 alin. (3), fără ca această instituţie să poată pretinde restituirea comisionului de 1% reţinut de SC C. SA pentru serviciile prestate, respectiv pentru efectuarea vânzării.

Acest comision reprezintă contravaloarea serviciului prestat de SC C. SA în vederea perfectării contractului, aşadar constituie o plată în baza legii, iar în eventualitatea în care ulterior contractul se desfiinţează, aceasta nu înseamnă că mandatarul trebuie să restituie comisionul încasat.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel în termenul legal pârâţi I.P. şi Ministerul Finanţelor Publice, iar în condiţiile art. 293 C. proc. civ., reclamanta a formulat apel incident.

1) Pârâtul I.P. a arătat că sentinţa este netemeinică şi nelegală, întrucât în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce-l priveşte.

În privinţa contravalorii îmbunătăţirilor, expertiza efectuată a arătat care este starea imobilului în prezent dar nu şi care a fost starea lui în momentul încheierii contractului, neexistând în plus, niciun fel de dovadă asupra necesităţii sau utilităţii pretinselor îmbunătăţiri întrucât imobilul a fost preluat în stare bună conform actelor din dosar.

2) Apelantul pârât Ministerul Finanţelor Publice a susţinut că sentinţa este nelegală în ceea ce priveşte respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia, respingerea cererii de chemare în garanţie a SC C. SA şi obligarea sa la plata cheltuielilor judecată.

3) Apelanta reclamantă a solicitat schimbarea, în parte, a sentinţei în sensul admiterii cu prioritate a capătului de cerere prin care a solicitat obligarea vânzătorului la plata sumei de 2.100.000 lei (echivalentul a 600.000 Euro), reprezentând sporul de valoare adus imobilului pe care vânzătorul trebuie să îl plătească conform dispoziţiilor art. 1344 şi urm. C. civ.

Aceasta a susţinut că prima instanţă a apreciat în mod greşit că Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este incidentă în cauză întrucât a fost evinsă în mod definitiv şi irevocabil prin intermediul unei sentinţe prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare pentru unicul motiv că imobilul a fost preluat de stat în 1937 şi, ca urmare, nu putea face obiectul unei legi cu caracter reparatoriu care are sfera de aplicare strict delimitată prin chiar textul ei la perioada de după 06 martie 1945.

Apelurile au fost respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 120/A din 16 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

1) Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că judecătorul fondului a apreciat în mod corect asupra dispoziţiilor legale incidente în speţă, statuând că, întrucât contractul de vânzare-cumpărare al reclamantei, ce a făcut obiectul anulării, fusese încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, litigiului îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Or, potrivit art. 48 alin. (2) din acest act normativ, obligaţia de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătăţirile necesare şi utile revine persoanei îndreptăţite respectiv, apelantului pârât I.P.

De altminteri, şi în procedura de drept comun terţul evingător este ţinut să suporte în primul rând sporul de valoare adus imobilului prin efectuarea cheltuielilor necesare şi utile, întrucât lui îi profită.

În ceea ce priveşte critica formulată de apelantul-pârât asupra caracterului necesar şi util al cheltuielilor, Curtea a reţinut caracterul ei nefondat, câtă vreme prin probatoriul administrat la fond s-a făcut dovada existenţei şi a cuantumului lucrărilor de îmbunătăţire, pârâtul I. neformulând obiecţiuni la raportul de expertiză.

Totodată, nu s-a putut reţine susţinerea apelantului-pârât potrivit căreia dacă în anul 1997, când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare şi s-a predat imobilul acesta era în stare bună, ar fi însemnat că nu se impunea efectuarea niciunei lucrări de îmbunătăţire a construcţiei.

Întrucât în faza procesuală a apelului pârâtul nu a solicitat administrarea de dovezi în sprijinul afirmaţiei că lucrările cărora prima instanţă le-a reţinut caracterul de utile şi necesare, nu îndeplinesc aceste condiţii, iar probatoriul administrat la instanţa de fond a relevat efectuarea lucrărilor, Curtea a respins, ca nefondată, şi critica pe acest aspect.

2) Apelul declarat Ministerul Finanţelor Publice a fost apreciat, de asemenea, nefondat, având în vedere că, deşi nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare nr. 42417/1997, restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, se face de Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Această dispoziţie are caracter de normă specială în raport de art. 1337 şi urm. C. civ. şi se aplică în virtutea principiului norma specială derogă de la dreptul comun.

S- a reţinut totodată, că în mod corect a fost respinsă cererea de chemare în garanţie având în vedere că plata comisionului de 1% a reprezentat contravaloarea muncii prestate de mandatar, desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat prin mandatar neatrăgând în mod automat desfiinţarea contractului de mandat; cum în cauză nu s-a făcut dovada culpei mandatarului, nu se impune restituirea prestaţiei cuvenite acestuia.

De asemenea, a fost găsită nefondată critica privind obligarea la cheltuieli de judecată, întrucât apelantul pârât Ministerul Finanţelor Publice a căzut în pretenţii, iar cheltuielile de judecată au fost imputate pârâţilor proporţional cu pretenţiile admise.

3) Apelul incident declarat de reclamantă a fost, de asemenea, respins, având în vedere considerentele referitoare la incidenţa în speţă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, prevederile art. 50 alin. (2) şi art. 50¹ din acest act normativ şi împrejurarea că prin sentinţa civilă nr. 6916/2005 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, menţinută prin deciziile pronunţate în căile de atac, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, reţinându-se că atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul au fost de rea-credinţă la încheierea actului.

Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamantă şi pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi I.P.

1. Reclamanta a adus critici deciziei sub următoarele aspecte:

- Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, apreciindu-se eronat ca fiind incidente în cauză dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care pronunţarea nulităţii contractului de vânzare – cumpărare (nr. 42417/1997) încheiat de către reclamantă s-a făcut pe motiv că imobilul a fost preluat în patrimoniul statului în anul 1937, deci nu putea intra în obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995, pe temeiul căreia se încheiase.

În mod greşit au fost considerate aplicabile în speţă dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ca temei al garanţiei vânzătorului pentru evicţiune, câtă vreme aceasta se referă la aceeaşi perioadă (6 martie 1945 – 22 decembrie 1989) pe care o are în vedere şi Legea nr. 112/1995.

Niciuna dintre prevederile cu caracter special nefiind aplicabilă deoarece imobilul a fost preluat în afara perioadei reglementate de cele două acte normative, rezulta, fără îndoială, că dispoziţiile incidente în cauză sunt cele ale dreptului comun, conţinute de art. 1337 şi urm. C. civ

- Instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbându-i natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic.

Astfel, în motivarea sentinţei nr. 6916/2005 a Judecătoriei Sectorului 5 prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare s-a stabilit că, atâta vreme cât actul nu este valabil întocmit nu se mai pune problema analizării bunei-credinţe a părţilor.

Contrar acestei statuări, prin Decizia recurată se reţine, cu referire la hotărârea care s-a pronunţat asupra nulităţii actului, că aceasta ar fi constatat că ambele părţi ar fi fost de rea-credinţă la momentul perfectării vânzării-cumpărării.

În realitate, reclamanta-cumpărătoare fiind de bună-credinţă şi necunoscând riscul evicţiunii, trebuie să beneficieze de dispoziţiile Codului civil care reglementează obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune şi cu privire la daunele-interese constând în diferenţa dintre preţ şi sporul de valoare dobândit de imobil între momentul încheierii contractului şi cel al producerii evicţiunii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

2. Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a susţinut nelegalitatea deciziei din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat că în mod greşit nu a fost admisă excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, avându-se în vedere principiul relativităţii efectelor contractului şi împrejurarea că, nefiind parte la încheierea contractului a cărui nulitate s-a pronunţat, nu i se putea angaja răspunderea pentru evicţiune.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., vânzătorul (respectiv, Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC C. SA), este cel în sarcina căruia se instituie răspunderea pentru evicţiune totală sau parţială.

Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin altă dispoziţie contrară şi în plus, nici prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să atribuie calitate procesuală Ministerului Finanţelor Publice, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mult mai larg decât simpla restituire a preţului.

- În condiţiile în care a menţinut obligaţia de plată a preţului reactualizat în sarcina Ministerului Finanţelor, instanţa trebuia să admită cererea de chemare în garanţie a SC C. SA, pe care să o oblige la plata comisionului de 1% încasat cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Aceasta, întrucât potrivit art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, asemenea unităţi specializate de vânzare a imobilelor aveau obligaţia să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să reţină comisionul de 1%, iar suma rămasă să o vireze în contul deschid la trezoreria statului.

Prin urmare, partea care a încasat comisionul trebuia obligată la restituirea acestuia din preţul actualizat.

- Cu privire la plata cheltuielilor de judecată, era necesar să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 1337 C. civ. vizând răspunderea pentru evicţiune şi să se constate că Primăria municipiului Bucureşti a fost vânzător în contractul desfiinţat, în timp ce recurentul nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural.

3. În recursul său, pârâtul I.P. a pretins nelegalitatea deciziei sub următoarele aspecte:

- Instanţele de fond au aplicat în mod greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001 considerând că pârâtul ar avea calitate procesuală pasivă, deşi imobilul a trecut în proprietatea statului în anul 1937.

Nefiind aplicabilă Legea nr. 10/2001, reiese că dispoziţiile art. 48 din acest act normativ nu sunt incidente, pârâtul neurmând de altfel procedura legii speciale pentru recuperarea imobilului.

Nu au fost analizate criticile pârâtului referitoare la răspunderea pentru evicţiune care, în mod evident, aparţine exclusiv vânzătorului faţă de cumpărătorul evins.

Toate aceste aspecte atrag incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

- Instanţa nu a dat dovadă de rol activ, soluţionând apelul în privinţa îmbunătăţirilor, doar raportându-se la expertiza administrată la fond.

Or, imobilul a fost preluat în stare bună la data perfectării contractului, în 1997, aşa încât nu se impuneau îmbunătăţiri necesare şi utile, în privinţa cărora de altfel, recurentul-pârât nici nu şi-a exprimat acordul.

Expertiza efectuată arată care este starea imobilului în prezent, dar nu şi care a fost starea lui în momentul încheierii contractului.

Nu exista niciun fel de dovadă asupra necesităţii sau utilităţii pretinselor îmbunătăţiri, întrucât imobilul a fost preluat în stare bună, conform probelor din dosar.

În drept, au mai fost invocate ca temei juridic al cererii de recurs (alături de art. 304 pct. 9) şi dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

Examinând criticile formulate prin intermediul celor trei recursuri, Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora. Astfel:

1. Critica vizând temeiul juridic al răspunderii pentru evicţiune, care se regăseşte în recursul reclamantei şi al celor doi pârâţi, nu poate fi primită.

Promovând acţiunea, reclamanta însăşi a indicat drept temei al pretenţiilor sale, pe de o parte dreptul comun (art. 1337 şi urm. C. civ.) iar pe de altă parte, întrucât există deja o hotărâre judecătorească (sentinţa civilă nr. 6916/2005 a Judecătoriei sectorului 5), care stabileşte preluarea cu titlu a imobilului de către stat, s-a invocat incidenţa normelor speciale [art. 48 alin. (2) şi (3), art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).

Fiind vorba de invocarea în acelaşi timp, a unei norme generale şi a uneia cu caracter special, instanţele fondului au avut de verificat, pentru buna aplicare a regulii conform căreia „specialul derogă de la general" (specialia generalibus derogant) dacă este incidentă legea specială.

Or, sub acest aspect s-a reţinut corect că evicţiunea s-a datorat desfiinţării unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, ceea ce reprezenta situaţia premisă pentru a atrage incidenţa normelor speciale cuprinse de Legea nr. 10/2001 în privinţa despăgubirii chiriaşilor-cumpărători.

În acest sens, art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 face referire la „cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile".

Or, este tocmai situaţia în care se află recurenta-reclamantă, al cărei contract de vânzare-cumpărare (nr. 42417 din 21 aprilie 1997) a fost desfiinţat prin hotărârea irevocabilă (sentinţa civilă nr. 6916/2005 a Judecătoriei sectorului 5, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1004 din 16 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă).

Susţinerea recurentei conform căreia sancţiunea nulităţii fiind aplicată – conform considerentelor hotărârilor menţionate – întrucât imobilul a fost preluat în anul 1937 şi deci, nu făcea obiect de reglementare al Legii nr. 112/1995 şi pe cale de consecinţă, nici al Legii nr. 10/2001 nu poate fi primită întrucât introduce o distincţie pe care legiuitorul nu o face (iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus – unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu o poate face).

Astfel, textul menţionat anterior face referire la contracte încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fără să distingă în funcţie de cauzele eludării dispoziţiilor legale.

O interpretare în sensul propus de recurentă ar goli practic de conţinut şi aplicabilitate norma, având în vedere că desfiinţarea în general a unor asemenea contracte s-a făcut tocmai pentru că s-a nesocotit domeniul de reglementare al legii (înstrăinându-se, de regulă, bunuri imobile preluate de stat fără titlu, deşi actul normativ viza imobile preluate de stat cu titlu).

Aşadar, constatând că între cele două categorii de norme, cea care se impune este reglementarea specială, instanţele fondului au procedat corect.

Fiind de tranşat jurisdicţional aceeaşi materie, a răspunderii pentru evicţiune, nu se putea recurge la un temei juridic mixt, astfel cum procedează reclamanta (recurgând mai degrabă, la o instituţie specifică dreptului public, aşa numita mitior lex) atunci când solicită suma de 600.000 Euro reprezentând sporul de valoare al imobilului pe temeiul art. 1344 C. civ., iar preţul actualizat şi contravaloarea îmbunătăţirilor pe temeiul art. 48 şi art. 50 din Legea nr. 10/2001.

În speţă, nu este vorba despre situaţii tranzitorii cărora să li se aplice legea mai favorabilă, fie că este vorba de legea nouă, fie de cea veche.

Rezultă că sub acest aspect, al calificării juridice a pretenţiilor reclamantei cu referire la dispoziţiile legii speciale, instanţele de fond au procedat corect, aşa încât hotărârile sunt legale, iar critica formulată cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., neîntemeiată.

- Susţinerea de către recurentă a incidenţei motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este sprijinită de niciun argument care să se subsumeze ipotezelor avute în vedere de norma procedurală menţionată.

Astfel, potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este caz de modificare a unei hotărâri, atunci când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii (în înţelesul material al acestuia, de negotium iuris) i-a schimbat natura ori înţelesul, denaturându-i clauzele clare şi neechivoce.

Or, în speţă, fără să facă referire la un asemenea act care să fi fost dedus judecăţii, recurenta analizează maniera în care instanţa de apel a reţinut aspectul vizând atitudinea subiectivă a părţilor la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu referire la considerentele hotărârilor pronunţate în acţiunea în nulitate.

Acestea sunt însă elemente de fapt deduse din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cauză, inclusiv referirea la hotărârile judecătoreşti anterioare realizându-se din punct de vedere al valorii probatorii, ca prezumţie absolută, în sensul art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ (referirea instanţei vizând nu numai sentinţa de primă instanţă în care s-a reţinut că nu se mai pune problema ocrotirii bunei-credinţe şi aceasta nu va mai face obiect de analiză, ci şi hotărârile din căile de atac; or, în Decizia nr. 1074/A din 31 mai 2006 a Tribunalului Bucureşti,secţia a IV-a, dată în soluţionarea apelului s-a reţinut expres că ambele părţi contractante au fost de rea-credinţă).

Aşadar, se va constata că argumentele aduse în susţinerea criticii nu se subsumează motivului de recurs invocat şi nici nu fac posibilă încadrarea în vreun alt motiv, vizând în realitate elemente de fapt ale pricinii.

2. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice aduce în dezbatere în primul rând, problema calităţii procesuale pasive a acestei părţi, motivându-se, cu referire la dispoziţiile art. 1337 şi art. 1341 C. civ., faptul că răspunderea pentru evicţiune se angajează în sarcina vânzătorului care, în speţă, este Primăria municipiului Bucureşti, în timp ce recurentul are calitatea de terţ faţă de actul juridic al înstrăinării.

Critica este nefondată având în vedere că se întemeiază pe dispoziţiile dreptului comun referitoare la răspunderea pentru evicţiune or, potrivit considerentelor expuse anterior, materia este reglementată de legea specială.

În acest sens, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se statuează că „restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice".

Este tocmai temeiul juridic a cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanţa de apel, tranşând încă o dată problema raportului dintre norma generală şi cea specială.

- În ce priveşte soluţia dată asupra cererii de chemare în garanţie, recurentul susţine că, în condiţiile în care a fost menţinută obligaţia sa de plată a preţului actualizat, ar fi trebuit admisă şi solicitarea sa de obligare a SC C. SA la restituirea comisionului de 1% încasat cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Singura susţinere a acestei critici s-a făcut cu referire la art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, text potrivit căruia unităţile specializate în înstrăinarea imobilelor ce fac obiectul acestei legi aveau obligaţia să reţină comisionul de 1% după care să vireze suma rămasă la trezoreria statului.

Recurentul nu combate în niciun fel considerentul instanţei, conform căruia plata comisionului a reprezentat contravaloarea muncii prestate de mandatar, iar desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare nu înseamnă implicit şi desfiinţarea contractului de mandat, prin argumente care să poată fi supuse analizei în recurs.

Simpla referire la un text din Normele metodologice nu este de natură să susţine o critică de nelegalitate.

Dimpotrivă, din textul evocat rezultă obligaţia pentru unităţile specializate de a reţine comisionul de 1%, ceea ce conduce la ideea unui mandat legal în temeiul căruia s-a acţionat şi a cărui soartă nu poate depinde de valabilitatea sau nu a contractului de vânzare-cumpărare.

- Critica vizând obligarea la plata cheltuielilor de judecată s-a făcut tot cu referire la dispoziţiile art. 1337 C. civ., aşa încât pentru considerentele expuse anterior vizând temeiul răspunderii, nici aceasta nu poate fi primită.

În consecinţă, toate aspectele de nelegalitate din recursul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice au fost găsite neîntemeiate.

3. Recursul pârâtului I.P. conţine, de asemenea, critici nefondate.

În primul rând, sub aspectul pretinsei lipse a calităţii sale procesuale pasive, această critică a fost susţinută de către recurent cu referire la normele dreptului comun şi la faptul că răspunderea trebuie să aparţină vânzătorului.

Conform motivării anterioare, temeiul juridic fiind lămurit în condiţiile legii speciale, în mod corect s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001 referitoare la suportarea despăgubirilor constând în contravaloarea îmbunătăţirilor aduse de chiriaşi (imobilelor în privinţa cărora au fost desfiinţate contractele de vânzare-cumpărare).

- În privinţa cuantumului despăgubirilor, recurentul a pretins că instanţa nu ar fi dat dovadă de suficient rol activ soluţionând apelul doar prin raportare la expertiza administrată la fond.

Or, sub acest aspect instanţa de apel a reţinut că va avea în vedere probatoriul administrat în primă instanţă - care a demonstrat existenţa şi cuantumul lucrărilor de îmbunătăţire, expertiza nefiind contestată de către pârât, în condiţiile în care în faza apelului nu s-au suplimentat probele (dimpotrivă, apelantul - pârât precizând că îşi susţine criticile cu probele ce au fost administrate deja – conform încheierii de dezbateri din 26 ianuarie 2010).

Chiar dacă apelul este o cale de atac devolutivă, limitele devoluţiunii sunt fixate, în virtutea principiului disponibilităţii, de către parte.

În aplicarea aceluiaşi principiu, instanţa poate încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate în primă instanţă [art. 295 alin. (2) C. proc. civ.], dar cum o astfel de solicitare de refacere sau completare a probatoriului nu a fost formulată, pârâtul nu poate reproşa, pe calea recursului, faptul că stabilirea situaţiei de fapt în apel s-a realizat pe baza probatoriului deja administrat la prima judecată a fondului.

- Referitor la caracterul necesar şi util al îmbunătăţirilor, recurentul a pretins că nu ar fi existat niciun fel de dovadă care să demonstreze această natură a lucrărilor.

Instanţa de apel a constatat însă, că prima instanţă a stabilit în mod corect existenţa unui asemenea caracter lucrărilor efectuate şi că în apel nu a fost combătută situaţia de fapt astfel determinată.

Enumerarea acestor îmbunătăţiri prin motivele de recurs şi contestarea caracterului lor necesar şi util nu se poate circumscrie unor aspecte de nelegalitate, cenzurabile în calea extraordinară de atac.

În realitate, este vorba de elemente de fapt, a căror stabilire intră în competenţa exclusivă a instanţelor fondului, nefiind susceptibilă examinarea lor din perspectiva motivelor de nelegalitate strict reglementate prin dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

Faţă de toate aceste considerente şi criticile deduse judecăţii în recursul pârâtului I.P. au fost găsite nefondate, urmând să fie respinse în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamata R.I.M.C., pârâţii I.P. şi Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 120 A din 16 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 284/2011. Civil		ICCJ. Decizia nr. 275/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 2373/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 2478/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 275/2011. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs ICCJ. Decizia nr. 284/2011. Civil