ICCJ. Decizia nr. 275/2011. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 275/2011
Dosar nr. 4359/117/2009
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 675 din 28 octombrie 2009 Tribunalul Cluj a respins acţiunea formulată de reclamantul B.P. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect acordarea de daune morale în condiţiile Legii nr. 221/2009.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin sentinţa penală nr. 295 din 28 aprilie 1978 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul a fost condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de neprezentare la încorporare, prevăzută şi pedepsită de art. 354 C. pen., reţinându-se refuzul acestuia la satisfacerea serviciului militar întrucât făcea parte din Organizaţia Martorii lui Iehova, credinţă ce nu îi îngăduie să-şi îndeplinească obligaţiile militare.
S-a apreciat că o asemenea infracţiune nu are caracter politic pentru a atrage incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 221/2009; că şi în prezent fapta pentru care a fost condamnat reclamantul îşi află reglementarea în Codul penal, fiind înscrisă, de asemenea, în Constituţie, printre obligaţiile cetăţenilor români regăsindu-se aceea de a apăra ţara.
În aceste condiţii, nu s-a putut aprecia că refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase ar echivala cu o oponenţă fără echivoc împotriva statului comunist totalitar, de vreme ce aceste infracţiuni încă sunt incriminate de legislaţia penală.
Mai mult, obligaţia de a satisface stagiul militar nu poate fi considerată indisolubil legată de un regim politic, în vigoare într-o anumită epocă, având în vedere că aceasta are legătură cu organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar şi în esenţă, cu obligaţia de apărare a ţării, obligaţie ce decurge din calitatea de cetăţean.
Apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei a fost respins prin Decizia civilă nr. 84/A/2010 a Curţii de Apel Cluj.
S-a reţinut în considerentele deciziei că dezlegarea problemei de drept vizând lipsa caracterului politic al condamnării pentru refuzul la încorporare pe motive de ordin religios (legate de apartenenţa la Organizaţia religioasă Martorii lui Iehova) a fost dată şi printr-o decizie în interesul legii nr. 32/2009, raţiunile care au stat la baza adoptării acesteia subzistând şi cu referire la prezenta cauză.
Aceasta, întrucât nu se poate admite ca aceeaşi faptă să fie considerată sub imperiul unei legi (Decretul-lege nr. 118/1990) ca lipsită de caracter politic, iar sub imperiul altei legi (nr. 221/2009) ca neavând un asemenea caracter, în condiţiile în care niciunul din actele normative menţionate nu defineşte în mod explicit infracţiunea cu caracter politic, rămânând în puterea de apreciere jurisdicţională a instanţei.
Cum în discuţie sunt infracţiunile prevăzute de art. 334 şi art. 354 C. pen. şi cum acestea sunt reglementate în Titlul X al Codului penal (Infracţiuni contra capacităţii de apărare a ţării", cap. I „Infracţiuni săvârşite de militari", secţiunea I „Infracţiuni contra ordinii şi disciplinei militare" – art. 334, respectiv cap. 3 „Infracţiuni săvârşite de civili" – art. 354) rezultă că sancţionarea acestor fapte s-a făcut ţinându-se seama de obiectul juridic reprezentat de relaţiile sociale vizând capacitatea de apărare a ţării.
Ocrotirea unor astfel de valori prin mijloace de drept penal nu ţine de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetăţenilor săi şi formele de participare la îndeplinirea unei obligaţii prevăzute prin legea fundamentală, iar instituirea obligaţiei de executare a serviciului militar a privit pe toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.
În aceste condiţii nu s-a putut reţine că scopul reglementărilor penale menţionate a fost determinat de raţiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată.
De aceea, în absenţa unui asemenea scop al incriminării, nu se pune problema existenţei unei infracţiuni cu caracter politic şi, pe cale de consecinţă, a unei condamnări având un astfel de caracter.
În egală măsură, condamnarea pentru infracţiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înţeleasă nici ca o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori o nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale.
De altfel, problema compatibilităţii obiecţiei de conştiinţă cu obligaţia satisfacerii serviciului militar a fost pusă şi în discuţia instituţiilor Consiliului Europei, constituind obiectul mai multor acte adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, prin care s-a recomandat statelor membre recunoaşterea obiecţiei de conştiinţă în legătură cu serviciul militar obligatoriu şi instituirea unor forme de scutire de la executarea acestuia pentru persoanele care, din motive de conştiinţă sau din cauza unei credinţe profund religioase, morale, umanitare, filosofice sau de altă natură similară, refuzau îndeplinirea acestuia (Rezoluţia nr. 337/196 Recomandarea nr. 816/1977).
Sub acest aspect, Comisia europeană a drepturilor omului a decis că dispoziţiile art. 4 paragraful 3 lit. b) din Convenţie nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituţie a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conştiinţă, obligaţia îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigenţele textului Convenţiei (Johansen contra Norvegiei, 14 octombrie 1985) şi nu este vorba nici de o încălcare a art. 9 din Convenţie, care garantează libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar.
Aşadar, restrângerea libertăţii de conştiinţă, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ţinea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, cadru menţinut şi în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ şi apoi a celui profesionist.
Critica referitoare la încălcarea dreptului de apărare al reclamantului (pe motiv că acestuia nu i s-au încuviinţat probele solicitate pentru dovedirea caracterului politic al condamnării suferite respectiv, nu s-au făcut demersuri în vederea reconstituirii dosarului de condamnare şi nici nu s-a cerut punctul de vedere scris al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici) a fost de asemenea, respinsă ca nefondată.
Aceasta, deoarece probele nu erau pertinente întrucât nu puteau conduce la dovedirea săvârşirii infracţiunilor în scopul indicat de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/2009, la care face trimitere art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
De asemenea, faptul că şi Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, prin adresa nr. 121951/2009 a apreciat caracterul politic al condamnărilor penale pentru neprezentare la încorporare, nesupunere la încorporare, nu a fost de natură să atragă nelegalitatea soluţiei întrucât acest caracter este stabilit de către instanţă, în înţelesul şi cu finalitatea prevăzută de OUG nr. 214/2009, iar nu de către o comisie administrativă.
Decizia a fost atacată cu recurs de către apelantul – reclamant care a susţinut că soluţia a fost cu „încălcarea sau aplicarea greşită a legii", ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Au fost invocate următoarele argumente în sprijinul aspectelor de nelegalitate:
- Hotărârea instanţei de fond este nelegală, fiind dată cu încălcarea dreptului la apărare.
Aceasta, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat instanţei să constate caracterul politic al condamnării penale şi să oblige la plata daunelor morale, dar printr-o analiză superficială a înscrisurilor ataşate acţiunii, atât instanţa de fond cât şi cea de apel s-au considerat lămurite, respingând solicitarea de încuviinţare a probei cu înscrisuri şi a celei testimoniale.
- Având în vedere că Legea nr. 221/2009 nu defineşte noţiunea de condamnare politică, faptul că în cauză nu s-au încuviinţat probele solicitate de către reclamant şi că Decizia nr. 32/2009 invocată de către instanţa de apel în motivarea soluţiei vizează aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990, iar nu aplicarea Legii nr. 221/2009, rezultă că hotărârea atacată este dată cu încălcarea legii sus-menţionate, precum şi a dreptului la un proces echitabil.
În afara aspectelor de nelegalitate a hotărârilor atacate, în ce priveşte temeinicia acestora, cele două instanţe îşi fundamentează întreaga motivare pe susţinerile pârâtei care califică infracţiunea şi condamnarea suferită, ca fiind una de drept comun.
În realitate, refuzul de încorporare din cauza convingerilor religioase, a însemnat o apărare a principiilor şi conştiinţei religioase, considerându-se astfel că reclamantul făcea propagandă împotriva orânduirii socialiste, faptă prevăzută şi sancţionată de art. 166 C. pen. în vigoare la acea vreme.
Refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase a echivalat cu o oponenţă neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar.
Acesta a fost motivul pentru care au fost admise toate cererile formulate în temeiul OG nr. 214/1999 de persoane care se află în situaţii identice, în acelaşi sens fiind şi o adresă de răspuns a Comisiei pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, care a apreciat caracterul politic al condamnărilor penale pentru neprezentare la încorporare.
Prin întâmpinarea formulată, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat respingerea recursului, arătând că este criticată Decizia în baza aceloraşi argumente care au constituit critici în apel; că, soluţia este legală în condiţiile în care infracţiunea săvârşită nu poate fi calificată decât ca una care aduce atingere capacităţii de apărare a ţării.
Examinând criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:
- Susţinerea recurentului potrivit căreia i-ar fi fost încălcat dreptul de apărare (şi astfel, s-ar fi adus atingere dreptului la un proces echitabil) pe motiv că nu i-au fost încuviinţate probe suplimentare (cu înscrisuri şi martori) în dovedirea pretenţiilor nu poate fi primită.
În realitate, în faza apelului - soluţionat prin Decizia ce face obiect al recursului - reclamantul nu a cerut administrarea de probe ci dimpotrivă, a precizat expres, conform menţiunii din practicaua hotărârii că „nu are cereri de formulat în probaţiune".
În aceste condiţii, nu se poate reproşa instanţei de apel, sub forma unei critici deduse judecăţii în recurs, că nu a supus dezbaterii o cerere care în fapt nu a fost formulată.
În ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului de apărare de către prima instanţă a fondului, pe acelaşi motiv, al nesuplimentării probatoriului, ea a făcut obiect de analiză pentru instanţa de apel, care a reţinut că în mod prioritar trebuie analizată pertinenţa probelor.
Or, sub acest aspect, instanţa de apel a constatat corect, răspunzând criticii formulate, că pentru a fi vorba de o probă pertinentă în cauză, aceasta ar fi trebuit să conducă la demonstrarea săvârşirii infracţiunii în scopul indicat de art. 21 alin. (1) din OUG nr. 214/2009, la care face trimitere art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, dar mijloacele de probă solicitate nu ar fi putut avea această finalitate.
Fără să combată argumentaţia instanţei şi astfel, să deducă judecăţii o critică susceptibilă de cenzură în recurs, reclamantul susţine doar că i-ar fi fost nesocotit dreptul de apărare prin aceea că nu i s-au încuviinţat în apel probe pe care nu le-au solicitat.
- Referitor la invocarea în motivarea soluţiei a deciziei în interesul legii nr. 32/2009, faptul că ea vizează aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990, nu reprezintă un considerent străin de natura pricinii.
Ceea ce a reţinut instanţa evocând Decizia în interesul legii menţionată a fost calificarea naturii infracţiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare şi a celei de insubordonare, săvârşite din motive de conştiinţă religioasă şi, pe cale de consecinţă, a condamnării dispuse pentru aceste infracţiuni.
Or, în speţă se punea aceeaşi problemă de drept, a calificării unei asemenea fapte (refuzul de încorporare pe motive de conştiinţă religioasă determinat de apartenenţa la Organizaţia religioasă Martorii lui Iehova), în condiţii în care, la fel ca şi în situaţia Decretului-lege nr. 118/1990, noul act normativ (respectiv, Legea nr. 221/2009) nu conţinea o definire a acestei fapte ca fiind infracţiune de natură politică.
Pentru identitate de raţiune (mutatis mutandis), situaţia – premisă de la care se porneşte în realizarea raţionamentului logico – juridic fiind aceeaşi, concluzia instanţei nu putea fi diferită de interpretarea dată de Secţiile Unite.
Într-adevăr, refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a ţării, indiferent de natura regimului politic, neputându-se considera ca o manifestare de protest sau ca act de rezistenţă faţă de orânduirea de la acea vreme.
Faptul că obligaţia de satisfacere a serviciului militar funcţiona faţă de toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive de ordin religios, regăsindu-se şi în legislaţia altor state, reprezintă un argument în plus că refuzul de îndeplinire a unei astfel de obligaţii nu avea legătură strictă cu regimul dictatorial.
Dimpotrivă, aşa cum corect au reţinut şi instanţele fondului prestarea unui asemenea serviciu viza cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, care a subzistat regimului anterior, până la momentul reglementării serviciul militar alternativ şi apoi a celui profesionist.
- Aspectele vizând netemeinicia hotărârii nu pot face obiect de cenzură în calea de atac a recursului, nesubsumându-se niciunui aspect de nelegalitate reglementat prin dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
- Împrejurarea că printr-o adresă a Comisiei pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă s-ar fi făcut aprecierea că asemenea fapte, de neprezentare la încorporare pe motiv de apartenenţă la cultul religios „Martorii lui Iehova", ar avea caracter politic nu are nicio consecinţă asupra legalităţii soluţiei.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, partea se prevalează de un act al unui organ administrativ, în condiţiile în care verificarea şi stabilirea caracterului unei asemenea fapte se realizează pe cale jurisdicţională, fiind în atribuţia organului judiciar.
Ca atare, conţinutul unei astfel de adrese nu se poate impune instanţei de judecată, obligată să realizeze propriile verificări şi să statueze în drept asupra situaţiilor deduse judecăţii.
Pentru toate aceste considerente, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul B.P. împotriva deciziei civile nr. 84/A din 19 martie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 278/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2478/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
