ICCJ. Decizia nr. 2478/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2478/2011
Dosar nr. 28841/3/2009
Şedinţa publică din 17 martie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 1437 din 11 decembrie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de M.F.P., a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul la plata preţului actualizat şi a respins cererea de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1996 cu SC C. SA în baza Legii nr. 112/1995. Contractul a fost desfiinţat prin Decizia nr. 104/ A din 26 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă. Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F. a reţinut că este neîntemeiată în raport de dispoziţiile art. 50 alin. (3) şi art. 501 din Legea nr.10/2001, acestea constituind normă specială ce se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile art. 1337 C. civ. Pe fond, Tribunalul a apreciat că acţiunea introductivă este întemeiată doar în parte, reclamanţii fiind îndreptăţiţi doar la restituirea preţului plătit, actualizat cu rata inflaţiei, iar nu la contravaloarea preţului de piaţă. Cererea de chemare în garanţie a fost respinsă, faţă de soluţia pronunţată asupra acţiunii principale.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâtul.
Reclamanţii au criticat hotărârea atacată, susţinând aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001. Au arătat că nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a fost constatată ca o consecinţă a nevalabilităţii titlului statului, iar nu ca urmare a încălcării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, aşa cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond. In lisa unei hotărâri judecătoreşti prin care actul să fi fost desfiinţat pentru eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 devin incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel încât acţiunea ar fi trebuit să fie admisă în totalitate.
Pârâtul a reiterat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, în sensul că tulburarea de drept suferită de reclamanţi trebuie rezolvat în cadrul funcţionării garanţiei pentru evicţiune a vânzătorului. De asemenea, a criticat sentinţa apelată cu privire la împrejurarea că din despăgubirile acordate reclamanţilor nu a fost scăzut nici măcar comisionul de 1% reţinut de unitatea care a intermediat încheierea actului de vânzare-cumpărare.
Prin Decizia nr. 302/ A din 10 mai 2010 Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondate ambele apeluri.
Cu privire la apelul reclamanţilor a reţinut că prin hotărâre irevocabilă s-a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare, care constituia titlul acestora, ca urmare a constatării nulităţii ridului statului, iar buna credinţă a cumpărătorilor a fost înlăturată, cu motivarea că la data încheierii actului aceştia cunoşteau intenţia moştenitorilor fostului proprietar de a revendica imobilul, fiind notificaţi în acest sens. Fiind vorba despre un imobil trecut în proprietatea statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţa de fond a apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile acestei legi speciale, aplicabile prioritar faţă de lege generală, respectiv faţă de dispoziţiile Codului civil care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicţiune. Reţinându-se nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, această împrejurare a atras incidenţa dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001, reclamanţii având dreptul doar la restituirea preţului actualizat.
Apelul pârâtului a fost apreciat ca nefondat, din perspectiva dispoziţiilor art. 50 aliniat final din Legea nr. 10/2001 care prevăd că restituirea preţului se face de M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în condiţiile legii. Cu privire la comisionul de 1%, a reţinut că legea nu face nicio distincţie cu privire la plata despăgubirilor, motiv pentru care nici judecătorul nu poate distinge.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâtul.
În motivarea recursului lor reclamanţii au criticat Decizia atacată sub următoarele aspecte: la data încheierii contractului de vanzare-cumpărare imobilul în cauză era calificat de dispoziţiile Legii nr. 112/1995 ca fiind preluat de stat cu titlu, în baza Decretului nr. 92/1950, iar Decizia prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului nu poate influenţa cu caracter retroactiv atitudinea subiectivă a contractanţilor în anul 1996. În aceste condiţii, Instanţa de Apel, apreciind asupra respectării Legii nr. 112/1995 şi aplicabilităţii acesteia trebuia să se raporteze strict la momentul încheierii contractului, respectiv la forma legii care era în vigoare la acel moment. Instanţa a încălcat principiul tempus regit actum, precum şi principiul neretroactivităţii legii statuat prin art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 1 C. civ. În mod greşit s-a apreciat că reclamanţii nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 501 din Legea nr. 10/2001, deoarece actul a fost încheiat cu respectarea legii în vigoare şi că trebuia reţinută buna credinţă a cumpărătorilor, care au aflat despre cererea de restituire formulată de foştii proprietari abia în anul 1998, odată cu introducerea acţiunii în revendicare. Au fost invocate motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Pârâtul M.F.P. a criticat Decizia atacată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. Astfel, a susţinut că în considerentele deciziei instanţa de apel s-a limitat la a analiza doar motivul de apel referitor la comisionul de 1%, fără a se pronunţa asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive. A apreciat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1337 C. civ., deoarece deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ şi că nu poate fi atrasă răspunderea sa în absenţa oricărei culpe. Lipsa de calitate procesuală pasivă rezultă şi din împrejurarea că acel contract de vanzare-cumpărare nu a fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. De asemenea, a invocat excepţia prescripţiei dreptului material, susţinând că termenul general de prescripţie de 3 ani curge de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti ce a lipsit de efecte contractul, deci de la 26 februarie 2002, data la care Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat Decizia nr. 104/ A. A înţeles să critice Decizia recurată şi sub aspectul obligării la restituirea procentului de 1% încasat de vânzător. In subsidiar a solicitat respingerea ca nefondată a acţiunii, deoarece contractul de vanzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea Legii nr. 112/1995 şi că prin sentinţa pronunţată în fond s-a reţinut reaua credinţă a reclamanţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. De aceea apreciază că nu au fost îndeplinite cumulativ condiţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pârâtul neputând fi obligat la plata valorii de circulaţie a imobilului.
Analizând recursurile declarate de reclamanţi şi depărat în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru considerentele de succed:
Cu privire la recursul reclamanţilor, Înalta Curte urmează a-l cerceta din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., chiar dacă aceştia au invocat prin cerere şi dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8.
Încadrarea corectă din punct de vedere juridic a criticilor formulate este un atribut al instanţei, în conformitate cu prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în raport de conţinutul concret al motivelor de recurs.
Or, din dezvoltarea acestora, nu rezultă că ar fi întrunite cerinţele de aplicare a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ.
Verificând hotărârea atacată se constată că aceasta nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, faţă de modul în care au fost interpretate dispoziţiile art. 9 şi 14 din Legea nr. 112/1995, aşa cum susţin recurenţii-reclamanţi.
De asemenea, criticile formulate nu pot fi analizate nici din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Prin acest motiv de modificare se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Aşadar, dispoziţiile pct. 8 privesc situaţia în care, deşi actul juridic dedus judecăţii este cât se poate de clar, fiind vădit neîndoielnic, instanţa îi schimbă natura ori înţelesul. Or, o asemenea premisă nu se regăseşte în cauza dedusă judecăţii.
Sintetizând criticile aduse deciziei recurate, reclamanţii susţin că deşi prin hotărârea care a constat nulitatea contractului lor de vânzare-cumpărare nu s-a stabilit încălcarea dispoziţiilor Legii 112/1995, ci doar s-a aplicat principiul accesorium sequitur principalem, ca urmare a constatării nevalabilităţii titlului statului, nu le-au fost aplicate dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, referitoare la beneficiul restituirii preţului de piaţă al imobilului.
Critica nu poate fi primită. Verificând Decizia nr. 104/ A din 26 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, prin care s-a admis acţiunea în revendicare a proprietarilor iniţiali şi s-a dispus constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, Înalta Curte observă că instanţa de apel, constatând nevalabilitatea ridului statului, a înlăturat apărarea pârâţilor P.V. şi M. cu privire la buna lor credinţă la încheierea acestui contract, împrejurare care ar fi putut salva de la desfiinţare actul subsecvent. Instanţa a reţinut în mod expres că din probele administrate în cauză, în special din notificările adresate subdobânditorilor, a rezultat că aceştia au avut cunoştinţă de intenţia moştenitorilor fostului proprietar de a revendica bunul imobil în natură şi că au fost atenţionaţi expres să nu încheie contractele de vânzare-cumpărare pentru apartamentul pe care îl deţin.
Decizia a devenit irevocabilă prin respingerea recursurilor declarate, prin Decizia nr. 599 din 28 ianuarie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Aşadar, stabilindu-se irevocabil preluarea fără titlu valabil a imobilului de către stat, în condiţiile aplicării art. 6 din Legea nr. 213/1998, prin constatarea împrejurării că Decretul nr. 92/1950 contravenea Constituţiei României din 1948 şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, a fost exclusă posibilitatea vânzării bunului în condiţiile Legii nr. 112/1995.
Din această perspectivă, criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la aplicarea legii în timp nu mai pot fi analizate, deoarece s-ar ajunge la rediscutarea unor probleme de drept tranşate prin hotărâri irevocabile, intrate în puterea lucrului judecat.
În aceste condiţii, în mod corect instanţa de apel a reţinut că reclamanţilor nu li se pot aplica dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, ci dispoziţiile art. 50 alin. (2), care dispun cu privire la restituirea preţului către chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate.
Recursul pârâtului va fi, de asemenea, analizat doar din perspectiva motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., constând în motivarea lapidară şi echivocă a deciziei sub aspectul respingerii criticii referitoare la comisionul de 1%, nu poate fi primit, Înalta Curte neputând identifica în cuprinsul hotărârii atacate motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F. a fost corect soluţionată de instanţele de fond şi apel.
Deşi susţinerea acestuia că este terţ faţă de contractul de vânzare-cumpărare, încheiat între reclamanţi şi intimata chemată în garanţie SC C. SA, în calitate de mandatar al Municipiului Bucureşti, este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde.
Obligaţia de restituire a preţului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desfiinţate nu este un efect al contractului, ci o obligaţie ce decurge din lege.
Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabileşte obligaţia M.F.P. de a restitui preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu eludarea, fie cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Aceste dispoziţii legale au un caracter special, derogator de la dispoziţiile dreptului comun pe care le invocă recurentul-pârât, instituind un caz special de răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă unică a Ministerului în litigiile decurgând din restituirea preţului.
Obligaţia de răspundere pentru evicţiune a vânzătorului, aşa cum este ea stabilită de dispoziţiile art. 1337 şi următoarele C. civ., este absorbită în această ipoteză de obligaţia M.F.P., în calitate de reprezentant al Statului Român, de a restitui preţul către chiriaşul evins de un terţ - fost proprietar al imobilului în cauză.
Condiţiile speciale instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, potrivit art. 9 alin. (1), precum şi cu privire la constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia M.F.P., conform art. 13 alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei dispoziţii legale derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de acei chiriaşi ce nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat.
Obligaţia instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire, astfel încât nici această critică promovată de recurent nu poate fi reţinută.
Nici critica referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune al reclamanţilor nu poate fi primită. Termenul general de prescripţie, de trei ani, nu curge de la data pronunţării Deciziei nr. 104/ A a Curţii de Apel Bucureşti, respectiv 26 februarie 2002.
Reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 republicate, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009. Aşadar, dreptul acestora de a cere restituirea preţului imobilului s-a născut odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, publicată în M. Of. nr. 63 din 3 februarie 2009. Faţă de data introducerii acţiunii (28 ianuarie 2009), respectiv a precizării acesteia cu privire la temeiul de drept invocat (9 martie 2009 - fila 51 dosar fond), Înalta Curte constată că acţiunea a fost formulată înăuntrul termenului legal de prescripţie prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Motivul de recurs referitor la greşita restituire a comisionului de 1% nu este fondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (6) pct. a) din Legea 112/1995. „La dispoziţia M.F. se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor prezentei legi, care se va alimenta din: a) sumele obţinute de vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plăţi integrale, avansuri, rate si dobândi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor".
În aplicarea acestor dispoziţii legale, HG nr. 20/1996 stabileşte în art. 41 că 1) Unităţile specialitate, care evaluează şi vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligaţia să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să reţină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menţionată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3% zile lucrătoare, în contul deschis la trezoreria statului din localitatea unde îşi are sediul vânzătorul, sau în contul deschis la unităţile B.C.R. SA., după caz.
Procentul de 1% reţinut din preţul de cumpărare reprezintă remuneraţia cuvenită societăţii pentru lucrările efectuate în legătură cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv preţul mandatului cu tidu oneros, acordat societăţii în temeiul legii. Acest mandat nu a fost revocat, iar obligaţiile asumate de intimata-chemată în garanţie SC C. SA în temeiul acestui mandat au fost îndeplinite prin încheierea contractului.
În acelaşi timp, trebuie remarcat că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevăd că restituirea preţului se va face din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, fără a face vreo distincţie cu privire la comisionul de 1%, iar chiriaşul-cumpărător evins are dreptul la dezdăunare integrală.
De asemenea, nu poate fi primită nici critica referitoare la neîntrunirea cumulativă a condiţiilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv buna credinţă a cumpărătorilor la încheierea contractului şi desfiinţarea acestuia prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, ceea ce ar conduce la respingerea pe fond a acţiunii.
Dreptul la despăgubire al reclamanţilor, al căror contract a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, decurge din dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care nu se referă la condiţiile invocate de recurentul-pârât.
Pentru toate aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile reclamanţilor şi pârâtului, cu consecinţa menţinerii hotărârilor pronunţate în fond şi apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii P.M. (şi continuat de moştenitorii P.V., D.V. şi P.M.) şi P.V. şi de pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 302/ A din 10 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 275/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 2373/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
