ICCJ. Decizia nr. 2924/2011. Civil. Actiune în daune contractuale. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2924/2011
Dosar nr. 36475/3/2008
Şedinţa publică din 4 octombrie 2011
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 11634 din 22 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta SC L.O.I. SRL Bucureşti şi s-a dispus obligarea pârâtului C.N.S.A.S., la plata sumei 328.291 lei reprezentând contravaloarea prejudiciului format din 76.600 lei contravaloare lucrări de reparaţii şi 252.691 lei beneficiu nerealizat, precum şi la plata sumei de 6.474,45 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că pârâta a ocupat în calitate de locatar imobilul din Bucureşti, sector 1, în baza contractului de închiriere din 29 decembrie 2006 încheiat cu reclamanta în calitate de locator. în cadrul contractului de locaţiune, obligaţiile părţilor sunt stabilite la art. 8-21, principala obligaţie a locatorului fiind să predea imobilul, iar a locatarului să folosească spaţiul potrivit destinaţiei ca un bun proprietar şi să-1 restituie în bună stare la încetarea contractului, obligaţii prevăzute ca atare în contract, conform art. 14, art. 18.
Din probele administrate, a rezultat că la încetarea locaţiunii spaţiul era deteriorat, însă pârâta apreciază că reparaţiile cad în sarcina locatorului, or, potrivit art. 1429 C. civ., locatarul trebuie să întrebuinţeze lucrul închiriat ca un proprietar şi numai la destinaţiunea determinată prin contract şi să plătească preţul locaţiunii la termenele statornicite. Nu au fost reţinute apărările pârâtei în sensul că defecţiunile imputate în cauză sunt cauzate prin vechime sau urmare a uzurii bunului pentru ca reparaţiile să cadă în sarcina locatorului conform art. 1431 C. civ. Din coroborarea probelor administrate, procesul-verbal de predare primire a imobilului din 11 februarie 2008 ce poartă semnătura unor reprezentanţi ai părţilor şi expertiza extrajudiciară efectuată, reţinându-se doar starea imobilului la data încheierii actului de constatare însuşit de părţi, în raport de calculul expertului, contravaloarea lucrărilor de reparaţii a fost stabilită la suma reţinută prin expertiza tehnică extrajudiciară care s-a efectuat cum susţine reclamanta urmare a încercărilor eşuate de a obliga pârâta să efectueze formalităţile de predare-primire a spaţiilor, situaţie necontestată cu probe.
Contravaloarea lipsei de folosinţă a spaţiului este pretinsă pentru imposibilitatea de folosinţă a reclamantei, situaţie ce a prejudiciat-o, sume pretinse drept echivalent al prejudiciului suferit şi respectiv pentru îndeplinirea condiţiilor răspunderii delictuale conform art. 998 C. civ., la valoarea chiriei plătită de pârâtă în anul anterior 2007.
Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel ambele părţi, iar prin Decizia nr. 150/A din 18 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis apelurile reclamantei şi pârâtului, a schimbat sentinţa apelată, în sensul admiterii în parte a acţiunii şi obligării pârâtei la plata sumei de 30.692 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de reparaţii şi a sumei de 179.366 lei contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului. S-au compensat în parte cheltuielile de judecată şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 16.445 lei cheltuieli de judecată, la fond şi apel.
În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a reţinut referitor la aspectele privind necompetenţa materială a primei instanţe, că în cauză sunt aplicabile prevederile dreptului comercial care are ca obiect normele juridice referitoare la faptele de comerţ şi comercianţi, fiind vorba de raporturi juridice derivate dintr-un contract de închiriere încheiat între un comerciant şi un necomerciant, situaţie în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 56 C. com. şi ar.893 C. com.
Pe fondul cauzei, instanţa a avut în vedere la stabilirea pretenţiilor deduse judecăţii, pe lângă înscrisurile administrate, concluziile raportului de expertiză specialitatea construcţii, înlăturând în totalitate concluziile raportului de expertiză extrajudiciară avut în vedere de către prima instanţă, astfel încât nu au mai fost analizate criticile pârâtei referitoare la aceste aspecte.
S-a reţinut că la data de 31 decembrie 2007, a încetat contractul de închiriere încheiat între părţi, pârâta părăsind imobilul fără a îndeplini formalităţile de predare-primire către reclamanta locatoare, ocazie cu care trebuia să se facă o inventariere a spaţiilor din imobil astfel cum s-a procedat la momentul intrării în posesia acestuia de către pârâtă. Abia în data de 11 februarie 2008, s-a încheiat un proces-verbal de predare-primire încheiat de către părţi, prin care se constată situaţia imobilului existentă la acel moment.
Pentru a stabili starea imobilului existentă la data încetării contractului de închiriere, a fost avut în vedere procesul-verbal încheiat la data de 11 februarie 2008, singurul înscris care cuprinde constatări în acest sens şi care este semnat de către reprezentanţii ambelor părţi.
Prin expertiza efectuată, expertul a stabilit contravaloarea lucrărilor de reparaţii executate de către reclamantă, valoarea acestora fiind de 30.692 lei, fiind expertizate exclusiv lucrările necesare a fi efectuate astfel cum au fost constatate prin procesul-verbal încheiat în luna februarie 2008, singurul înscris constatator semnat de către ambele părţi ulterior încetării contractului de închiriere.
Referitor la contravaloarea lipsei de folosinţă, s-a reţinut că expertul a avut în vedere valoarea chiriei stabilită potrivit contractului, ajungând la suma de 2.893 lei/zi de întârziere.
Având în vedere că predarea spaţiului s-a făcut cu întârziere de 42 zile, la calculul perioadei în care reclamanta a fost lipsită de folosinţa bunului, a fost avută în vedere această perioadă, la care se adaugă o perioadă de 20 de zile considerată de către expert ca fiind suficientă pentru efectuarea lucrărilor de reparaţii astfel cum au fost constatate.
Culpa predării cu întârziere aparţine pârâtei care nu a dat curs solicitărilor reclamantei în acest sens, obligaţia de predare fiind una dintre obligaţiile prevăzute în contract şi în consecinţă, contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului aferent perioadei 1 ianuarie 2008 - 14 aprilie 2008 este de 179.366 lei.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, având în vedere faptul că în apel ambele părţi au efectuat cheltuieli de judecată, instanţa a compensat în parte aceste cheltuieli şi a obligat pârâta la plata diferenţei, 16.445 lei, cheltuieli de judecată efectuate la fond şi în apel. Pentru stabilirea acestor cheltuieli s-a avut în vedere taxa de timbru achitată de către reclamantă conform pretenţiilor încuviinţate, la care se adaugă onorariul avocatului acesteia, onorariu acordat integral, la fond şi în apel.
Împotriva deciziei sus menţionate, au declarat recurs atât reclamanta SC L.O.I. SRL Bucureşti, cât şi pârâtul C.N.S.A.S. Bucureşti.
Prin recursul său, reclamanta SC L.O.I. SRL Bucureşti a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi admiterea în tot a cererii de chemare în judecată.
În argumentarea motivului de nelegalitate invocat, recurenta-reclamantă a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize tehnice imobiliare, deşi pretenţiile în raporturile juridice comerciale se pot proba cu înscrisuri, potrivit art. 46 C. com., expertiza fiind irelevantă, deoarece imobilul a fost renovat între timp.
S-a mai susţinut că instanţa a respins, cu încălcarea dispoziţiilor art. 212 alin. (2) C. proc. civ., solicitarea de a se reface raportul de expertiză tehnică în construcţii, cât şi cererea de completare a acestui raport, având în vedere că raportul de expertiză nu a fost realizat cu obiectivitate. Astfel, s-a susţinut că expertul desemnat nu a avut în vedere procesul-verbal de predare-primire din data de 3 octombrie 2000, singurul proces-verbal avut în vedere fiind cel din 11 februarie 2008, semnat de o persoană neîmputernicită de locator şi de alte două persoane tară calitate din partea locatarului. In continuare, a susţinut recurenta-reclamantă că este netemeinică şi nelegală opinia expertului referitoare la durata de 20 de zile necesare renovării şi faţă de toate aceste considerente, apreciază că raportul de expertiză ar fi trebuit refăcut în întregime, cu analizarea corectă a tuturor înscrisurilor aflate la dosarul cauzei.
Prin recursul formulat, pârâtul C.N.S.A.S. Bucureşti a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 3, 7 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat în principal, casarea deciziei atacate şi trimiterea spre judecare instanţei competente şi
În subsidiar, modificarea în tot a deciziei şi respingerea ca neîntemeiată a acţiunii reclamantei.
În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că acţiunea reclamantei este îndreptată împotriva unei autorităţi publice centrale, litigiul fiind născut din încheierea unui act administrativ asimilat, în speţă, unui contract administrativ.
A susţinut recurentul că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că acţiunea reclamantei are ca punct de plecare contractul de închiriere din 29 decembrie 2006, contract în care C.N.S.A.S., autoritate publică, are calitatea de locatar.
În continuare, a arătat că deşi art. 13 din O.U.G nr. 34 din 19 aprilie 2006, privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii exceptează de la aplicarea procedurilor prevăzute de aceasta atribuirea contractului de servicii care are ca obiect cumpărarea sau închirierea, prin orice mijloace financiare, de terenuri, clădiri existente, alte bunuri imobile ori a drepturilor asupra acestora, această dispoziţie legală nu îl împiedică pe legiuitor să menţină şi aceste contracte în sfera contractelor de achiziţie publică.
Astfel, apreciază recurentul că suntem într-un litigiu care izvorăşte dintr-un contract de achiziţii publice şi pe cale de consecinţă, conform art 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, litigiul este de contencios administrativ, iar competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revenea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
În continuare, a susţinut recurentul-pârât că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii şi cuprinde motive contradictorii.
În acest sens, a arătat că datorită faptului că sumele acordate apelantei reclamantei SC L.O.I. SRL în apel atât pentru primul capăt de cerere, 30.692 lei faţă de 76.600 lei la instanţa de fond, cât şi pentru al doilea capăt de cerere, 179.366 lei faţă de 251.691 lei la prima instanţă, sunt mai mici decât cele de la instanţa de fond, numai apelul său urma a fi admis, iar apelul reclamantei urma a fi respins, cu consecinţa nelegalităţii porţiunii din dispozitiv prin care s-au acordat reclamantei SC L.O.I. SRL, cheltuieli de judecată în apel, numai cheltuielile de judecată de la instanţa de fond urmând a fi diminuate prin compensare cu cheltuielile pârâtei efectuate în apel.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a susţinut că soluţionarea de către instanţa de apel a ambelor capete de cerere ale acţiunii s-a tăcut cu aplicarea greşită a legii.
Referitor la primul capăt de cerere, privind obligarea sa la plata lucrărilor de reparaţii la imobilul închiriat proprietatea reclamantei SC L.O.I. SRL la sfârşitul locaţiunii, deşi au fost avute în vedere dispoziţiile art. 1448 C. civ., iar contravaloarea acestor lucrări de reparaţii urma a fi suportată de către proprietarul locator, în mod nelegal instanţa de apel a dispus obligarea sa la plata sumei de 30.692 lei. Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, toate lucrările la care face referire raportul de expertiză privesc reparaţia unor stricăciuni cauzate prin vechime, respectiv înlocuirea mochetei, înlocuirea casetelor de plafon, repararea tencuielilor şi a uşilor defecte, reparaţiile instalaţiilor electrice si de aer condiţionat, prin urmare, decizia atacată cuprinde motive contradictorii, având în vedere că pe de o parte, considerentele deciziei atacate reţin, în mod corect, faptul că deteriorările imobilului constatate în procesul verbal de predare-primire, respectiv în raportul de expertiză rezultă din folosinţa îndelungată, iar pe de altă parte, obligă pârâta la plata reparaţiilor necesare pentru înlăturarea respectivelor deteriorări.
S-a susţinut că nelegală este şi obligarea sa la plata sumei de 179.366 lei, reprezentând beneficiu nerealizat prin lipsa de folosinţă a imobilului, ce a format obiectul celui de-al doilea capăt de cerere, având în vedere că odată ce la primul capăt de cerere a arătat că reparaţiile ce ar fi trebuit efectuate la sfârşitul locaţiunii nu cădeau în sarcina sa, ci a reclamantei SC L.O.I. SRL, obligarea la plata beneficului nerealizat de către reclamantă este nelegală, nefiind întrunite condiţiile răspunderii, nici contractuale şi nici delictuale.
Nu a fost dovedită fapta ilicită, căci din probatoriul administrat în apel s-a dovedit că subscrisa a părăsit spaţiul la data de 19 decembrie 2007 şi a notificat reclamanta SC L.O.I. SRL să preia imobilul, asigurând paza acestuia până în momentul în care locatorul a acceptat să semneze procesul-verbal de predare-primire.
Considerentele prin care instanţa de apel a reţinut culpa pârâtei în predarea cu întârziere a spaţiului sunt vădit străine de situaţia de fapt incidenţă în speţă, căci nu reclamanta, ci pârâta a solicitat ca reclamanta să preia imobilul. Semnarea procesului-verbal de predare-primire s-a tăcut la data de 11 februarie 2008, datorită comportamentului culpabil al reclamantei, care nu s-a prezentat pentru a prelua imobilul, deşi ştia că, potrivit clauzelor contractuale, contractul de locaţiune încetase la expirarea termenului, 31 decembrie 2007 şi chiar şi în situaţia în care reclamanta nu ar fi verificat situaţia imobilului la încetarea contractului, această lipsă de diligentă îi este pe deplin imputabilă.
Recursul reclamantei SC L.O.I. SRL Bucureşti este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Motivul de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. are în vedere, controlul de nelegalitate în ceea ce priveşte lipsa de temei legal a hotărârii atacate ori încălcarea sau aplicarea greşită a legii de către instanţă.
Analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi în raport de această încadrare în drept, înalta Curte reţine că instanţa de apel a apreciat asupra utilităţii şi pertinenţei administrării probei cu expertiza tehnică imobiliară, în vederea lămuririi faptelor deduse judecăţii. Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 46 C. com. este de observat că textul legal menţionat face o enumerare a mijloacelor de probă admise în dovedirea raporturilor comerciale, însă nu limitează posibilitatea părţilor la administrarea probei cu înscrisuri, aşa cum apreciază recurenta, având în vedere ultimul aliniat al textului legal menţionat, care precizează că dovada se poate face prin orice mijloace de probă admise de legea civilă.
În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 212 alin. (2) C. proc. civ., se constată de asemenea a fi nefondată, având în vedere că textul legal prevede facultatea instanţei de a dispune întregirea sau efectuarea unei noi expertize, în situaţia în care nu este lămurită prin expertiza întocmită. Or, în speţă, prin încheierea de şedinţă din 4 martie 2011, instanţa de apel a respins obiecţiunile formulate de ambele părţi, cu motivarea că la dosar sunt exprimate şi punctele de vedere ale experţilor consilieri parte.
Referitor la criticile ce privesc modalitatea de întocmire a raportului de expertiză, interpretarea probatoriilor administrate în cauză, respectiv a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, nu mai pot face obiectul analizei în această fază procesuală, acestea vizând temeinicia şi nu nelegalitatea deciziei atacate.
Recursul pârâtului C.N.S.A.S. Bucureşti este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Motivul prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. are în vedere situaţia în care hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe. Prin prisma motivului invocat, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv acţiune în pretenţii întemeiată pe răspunderea contractuală izvorâtă din contractul de închiriere încheiat între părţi, având ca obiect transmiterea folosinţei unui imobil cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, astfel că nu poate fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004. De altfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în speţă, sunt aplicabile prevederile art. 56 C. com. şi art. 893 acelaşi cod, având în vedere natura comercială a litigiului.
În ceea ce priveşte motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 7 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., conform cărora decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii şi cuprinde motive contradictorii, se constată de asemenea a fi nefondate.
Astfel, referitor la obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată la fond şi apel, se constată că instanţa a procedat la compensarea acestora, în condiţiile în care ambele părţi au avut calitatea de apelante, iar cuantumul cheltuielilor a fost stabilit în funcţie de cheltuielile efectuate de părţi cu taxa judiciară de timbru, onorariul de avocat şi administrarea probelor.
În ceea ce priveşte motivarea contradictorie a deciziei atacate, se constată că recurentul a invocat mai multe argumente care vizează chestiuni de fond, respectiv lucrările la care face referire raportul de expertiză privind reparaţia unor stricăciuni cauzate prin vechime, precum şi obligarea sa la plata sumei de 179.366 lei reprezentând beneficiu nerealizat prin lipsa de folosinţă a imobilului, cu referire la probatoriul administrat în ceea ce priveşte data eliberării spaţiului, ce nu vor fi examinate întrucât aprecierile în legătură cu probele administrate în cauză depăşesc sfera de analiză a motivelor invocate.
Cu toate acestea, examinând decizia recurată, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că nu poate fi reţinută motivarea contradictorie a hotărârii, având în vedere că instanţa a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 30.692 lei reprezentând lucrări de reparaţii, în baza concluziilor raportului de expertiză, ce a cuprins exclusiv lucrările necesare a fi efectuate astfel cum au fost constatate prin procesul-verbal încheiat în luna februarie 2008.
În ceea ce priveşte soluţia dată celui de-al doilea capăt de cerere, de asemenea nu poate fi reţinută critica referitoare la motivarea contradictorie, având în vedere că s-a reţinut culpa pârâtului în predarea cu întârziere a spaţiului, obligaţie ce rezultă din contractul încheiat între părţi, astfel încât în mod corect s-a dispus obligarea sa lă plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului.
Pe cale de consecinţă, pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile reclamantei SC L.I. SRL Bucureşti şi pârâtului C.N.S.A.S. Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC L.I. SRL Bucureşti şi pârâtul C.N.S.A.S. Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 150/A din 18 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7273/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2926/2011. Civil. Actiune în daune... → |
|---|
