ICCJ. Decizia nr. 2932/2011. Civil. Obligatia de a face. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2932/2011
Dosar nr. 10347/1/2010
Şedinţa publică din 4 octombrie 2011
Asupra contestaţiei în anulare de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia comercială, formulată de reclamanta SC A G.C. SRL în contradictoriu cu pârâta CN A.P.M. SA Constanţa, s-a solicitat obligarea pârâtei la încheierea unui contract de închiriere şi furnizare utilităţi pentru suprafaţa de teren de 3.000 mp aferentă imobilului proprietatea reclamantei, denumit "Sediu administrativ" situat în incinta Port Constanţa, predarea folosinţei suprafeţei de teren de 3.000 mp şi asigurarea respectării căilor de acces în imobil.
În motivare reclamanta a arătat că a dobândit proprietatea imobilului, clădire sediu administrativ, prin procesul verbal de adjudecare din 16 februarie 2006, urmare vânzării la licitaţie a bunurilor debitoarei SC A G.C. SRL de către D.R.V. Constanţa. Cu privire la terenul aferent construcţiei, reclamanta a susţinut că prin încheierea de Intabulare din 14 decembrie 2006 a fost notat în cartea funciară şi dreptul de folosinţă asupra terenului aferent de 3.000 mp, context în care a solicitat pârâtei încheierea unui contract de închiriere şi furnizare utilităţi în baza dispoziţiilor cuprinse în H.G. nr. 517/1998 şi H.G nr. 463/2003 care instituie obligaţia C.N. de a asigura utilizatorilor, în mod nediscriminatoriu, infrastructura portuară concesionată companiei.
Potrivit reclamantei, răspunsul pârâtei la această solicitare, din data de 1 octombrie 2007. în sensul încheierii contractului de închiriere numai pentru suprafaţa de teren ocupată la sol de clădire, constituie un refuz nejustificat, lipsit de temei de fapt şi de drept.
În cauză, pârâta CN A.P.M. SA Constanţa a formulat o cerere de chemare în judecată, în temeiul art. 57 C. proc. civ., a unei terţe persoane juridice, care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamanta, respectiv SC N.P. SRL, societate care a achiziţionat de la acelaşi proprietar SC A. SA prin contractul de vânzare-cumpărare din 2006 un bun imobil, respectiv o platformă de beton situată alăturat sediului administrativ proprietatea reclamantei, cele două bunuri imobile ocupând împreună suprafaţa de 3.000 mp ce face obiectul cererii reclamantei.
Prin sentinţa civilă nr. 1413 din 25 februarie 2009 Tribunalul Constanţa, secţia comercială, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că cele două proprietăţi dobândite de reclamantă şi intervenientă de la acelaşi proprietar figurează sub nr. cadastral şi ocupă împreună o suprafaţă de 3.000 mp, fără a se efectua acte de dezmembrare.
Având în vedere suprafaţa ocupată la sol de construcţiile proprietatea intervenientei, respectiv 1.123,17 mp, pârâta, la solicitarea reclamantei, în vederea încheierii contractului de închiriere a întocmit procesul-verbal de constatare şi stabilire a suprafeţei din 2007 prin care a fost identificată suprafaţa de teren ce poate fi închiriată reclamantei, mai mare decât suprafaţa ocupată la sol de construcţie, conduită care se încadrează în limitele legale sub aspectul obligaţiilor ce-i incumbă de a pune la dispoziţia utilizatorilor infrastructura portuară, şi, prin urmare nu constituie un refuz nejustificat astfel cum a fost calificat de reclamantă.
În acelaşi sens, s-a reţinut că, reclamanta a dobândit prin procesul-verbal de adjudecare din 2006 numai construcţia reprezentând sediu administrativ, iar dreptul de folosinţă asupra suprafeţei de 3.000 mp notat în cartea funciară, şi de care se prevalează reclamanta, nu poate conduce la admiterea acţiunii deoarece contravine dispoziţiilor legale privind exploatarea proprietăţii publice.
Prin Decizia civilă nr. 4/Com din 13 ianuarie 2010, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă, apreciind că refuzul CN A.P.M. SA Constanţa de a închiria reclamantei întreaga suprafaţă de teren de 3.000 mp este pe deplin justificat.
În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a constatat că titlurile de proprietate exhibate de reclamantă şi intervenicntă se referă exclusiv la dreptul de proprietate asupra construcţiilor, având relevanţă în cauză, doar din perspectiva vocaţiei pe care o conferă titularului dreptului de proprietate asupra construcţiei la închirierea unui contract de închiriere pentru terenul aferent, în funcţie de realitatea juridică existentă.
Apărarea reclamantei în sensul că transmiterea dreptului de folosinţă aferent construcţiei a operat de drept, odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra construcţiei, a fost înlăturată cu motivarea că, terenul în discuţie, face parte din domeniul public al statului, fiind în administrarea CN A.P.M. SA Constanţa, administratorul bunului fiind cel care acordă, în condiţiile prevăzute de lege, dreptul de a utiliza infrastructura portuară şi de a folosi terenul aferent.
Cu privire la notarea în C.F. a dreptului de folosinţă al reclamantei asupra terenului în suprafaţă totală de 3.000 mp, s-a considerat că o astfel de menţiune nu este de natură să constituie un drept în favoarea reclamantei, scopul notărilor în C.F. fiind limitat la asigurarea opozabilităţii faţă de terţi a acestor înregistrări.
Împotriva acestei decizii, reclamanta SC A G.C. SRL a declarat recurs, solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului promovat împotriva sentinţei primei instanţe cu consecinţa admiterii acţiunii introductive de instanţă.
Recurenta şi-a întemeiat criticile formulate pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în argumentarea cărora a susţinut că soluţionarea litigiului impunea analiza clară a titlurilor de proprietate exhibate de părţi pentru stabilirea întinderii drepturilor acestora.
În ceea ce o priveşte pe intimata-intervenientă, recurenta a arătat că cele două platforme betonate dobândite de aceasta în baza contractului de vânzare-cumpărare din 2006 fac parte integrantă din construcţia achiziţionată de societate sediu administrativ, prin procesul verbal de licitaţie, fiind accesorii ale acesteia. Recurenta a susţinut că o comparaţie a celor două titluri prezentate de părţi, impuneau aprecierea prevalentei titlului său mai bine caracterizat din punct de vedere juridic.
Sub un al doilea aspect, recurenta a arătat că imposibilitatea de a avea acces la bunul proprietatea sa justifică interesul promovării prezentei acţiuni, fiind o chestiune relevantă în cauză, contrar aprecierii instanţei de fond şi apel.
Cu privire la propunerea pârâtei CN A.P.M. SA de a încheia un contract de închiriere pentru trotuarele aferente construcţiei şi o parte din platforma betonată, recurenta a arătat că această poziţie este abuzivă şi nu este de natură să îi asigure accesul la toate spaţiile clădirii .
Totodată, recurenta a arătat că ambele instanţe nu au avut în vedere temeiul juridic invocat cu privire la obligaţia CN A.P.M. SA de a pune la dispoziţia utilizatorilor infrastructura portuară în mod nediscriminatoriu conform art. 11 din H.G. nr. 464/2003.
Referitor la probele administrate în cauză, recurenta a susţinut că toate probele care îi erau favorabile, respectiv expertiza tehnică, documentaţia aferentă licitaţiei .finalizată cu adjudecarea imobilului şi încheierea de intabulare, au fost înlăturate cu o motivare care echivalează cu nepronunţarca.
Prin Decizia nr. 3098 din 5 octombrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a respins ca nefondat recursul reclamantei SC A.G. SRL Constanţa, reţinând în esenţă că terenul de 3.000 mp situat în incinta Port Constanţa pe teritoriu portuar, în legătură cu care reclamanta din prezenta cauză solicită obligarea pârâtei CN A.P.M. SA la încheierea unui contract de închiriere şi furnizare utilităţi, aparţine domeniului public al statului potrivit art. 22 din anexa la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Or, dreptul de proprietate publică este un drept real principal inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil, care conferă titularului său, statul sau o unitate administrativ teritorială, atribuitele de posesie, folosinţă şi dispoziţie (art. 11 din Lege), ce pot fi exercitate direct de titularul dreptului, prin autorităţile competente, sau prin modalităţi indirecte respectiv prin constituirea unor drepturi reale constând în dreptul de administrare sau de concesiune în condiţiile art. 12 şi 15 din Legea nr. 213/1998.
S-a mai reţinut că recursul declarat în cauză de societatea recurentă nu îndeplineşte întrutotul exigenţele dispoziţiilor art. 302 C. proc. civ., în condiţiile în care motivele de nelegalitate pe care se întemeiază art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. sunt indicate generic, tară a fi dezvoltate separat, în raport de ipoteza din art. 304 pe care o invocă, iar argumentele expuse nu relevă nicio critică care poate fi încadrată în motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. care priveşte nemotivarca hotărârii după cum şi ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. respectiv, situaţia în care instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul vădit neîndoielnic nu îşi găseşte suport în susţinerile recurentei.
În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând lipsa de temei legal a hotărârii atacate, criticile recurentei cu privire la compararea titlurilor de proprietate s-au apreciat a fi nefondate, având în vedere că domeniul portuar, proprietate publică este inalienabil, înţelegând prin aceasta nu numai interdicţia înstrăinării şi dobândirii lui prin mijloace de drept privat, ci şi interdicţia dezmembrării acestui drept.
În continuare, s-a reţinut că posibilitatea constituirii asupra bunurilor proprietate publică a unor drepturi reale specifice, de administrare, concesiune sau de folosinţă, în regim de drept public, nu are în vedere închirierea către utilizatorii din porturile maritime a infrastructurii portuare, deoarece prin închiriere nu se transmite un drept real de folosinţă asupra bunurilor aparţinând domeniului public, date fiind modalităţile specifice de exercitare a dreptului de proprietate publică. Pentru aceleaşi raţiuni, s-a apreciat că notarea în C.F. Constanţa, partea a IlI-a referitoare la dezmembrămintele dreptului de proprietate şi sarcini, a unui drept de folosinţă asupra terenului, nu reprezintă constituirea unui drept real în regim de proprietate publică, distinct de faptul că potrivit art. 22 din Legea nr. 7/1996 - Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare, drepturile de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil, se înscriu în cartea funciară pe baza actului prin care s-au constituit sau transmis în mod valabil.
Prin actul de adjudecare din 16 noiembrie 2006 recurenta a dobândit numai construcţia reprezentând sediu administrativ situată în Incinta Port Constanţa, iar în raporturile cu intimata intervenientă, compararea titlurilor, pentru bunurile imobile dobândite, situate pe domeniul portuar este o operaţiune specifică acţiunii în revendicare ce nu a tăcut obiectul litigiului dedus judecăţii, astfel încât o examinare a hotărârii atacate, din această perspectivă s-aiapreciat a fi lipsită de relevanţă juridică.
S-a mai reţinut că probele administrate în cauză confirmă în mod incontestabil că intimata CN A.P.M. SA, în calitate de autoritate portuară nu s-a derobat de obligaţia de a pune la dispoziţia recurentei infrastructura portuară pentru desfăşurarea activităţii societăţii, întocmind în acest sens procesul-verbal de stabilire a suprafeţelor din 19 ianuarie 2007 în vederea încheierii contractului de închiriere, în care a fost menţionată suprafaţa aferentă imobilului recurentei 1.879,94 mp şi o suprafaţă suplimentară de care dispunea, în total o suprafaţă de 2.321,64 mp, conduita sa fiind în afara oricărei suspiciuni de refuz nejustificat.
Împotriva deciziei sus menţionate, a formulat contestaţie în anulare contestatoarea SC A G.C. SRL Constanţa, solicitând în temeiul dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., anularea deciziei contestate, admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii în integralitate a apelului şi admiterea cererii de chemare în judecată.
În argumentarea prezentei contestaţii în anulare, contestatoarea a criticat soluţia pronunţată, susţinând că instanţa nu a analizat toate motivele de recurs invocate, în sensul că în motivarea respingerii recursului nu au fost avute în vedere adevăratele critici formulate.
A susţinut contestatoarea că, în motivarea soluţiei, s-a arătat că ar ti susţinut că odată cu dobândirea dreptului de proprietate asupra clădirii ar fi dobândit şi dreptul de proprietate asupra terenului aferent, aspect ce nu a fost susţinut de către aceasta, arătându-se doar că ar fi dobândit dreptul de folosinţă asupra terenului, iar transmisiunea acestui drept a operat de drept, odată cu transmisiunea dreptului de proprietate asupra construcţiei.
Faţă de aceste aspecte, apreciază contestatoarea că întreaga motivare a instanţei de recurs vizează analiza caracterului insesizabil şi inalienabil a bunurilor aflate în proprietate publică, caracter ce nu a fost contestat prin recursul formulat. S-a mai arătat că se impunea ca instanţa de judecată să observe că odată cu clădirea a achiziţionat şi accesoriile acesteia, sens în care a apreciat că prin licitaţia organizată a achiziţionat şi platformele betonate care deserveau această clădire, construcţii pe care intervenienta le-a achiziţionat ulterior organizării acestei licitaţii.
S-a mai susţinut că era esenţial ca instanţele să stabilească care dintre cele doua părţi care pretind un drept asupra acestor platforme le-a achiziţionat în mod legal, pentru că dreptul de proprietate asupra acestora creea în favoarea proprietarului dreptul de a închiria suprafaţa de teren aferentă celor doua platforme.
A mai susţinut contestatoarea că, deşi instanţa a respins toate apărările cu privire la titlurile părţilor ca nefiind necesare cauzei sau străine de aceasta prin raportare la obiectul cauzei, totuşi s-a pronunţat cu privire la întinderea drepturilor dobândite prin actul de adjudecare, precizând că societatea a dobândit numai construcţia prin actul de adjudecare, tară a preciza dacă prin noţiunea de „construcţie" înţelege numai clădirea sau şi accesoriile acesteia.
În raport de aceste susţineri, contestatoarea a solicitat să se constate că motivarea instanţei este minimală şi nu corespunde cerinţelor unei motivări clare asupra tuturor motivelor de recurs.
S-a mai arătat că a depus în susţinerea recursului adresa din 19 decembrie 2006 emisă de D.R.V. Constanţa, care arată expres că obiectul executării silite l-a constituit construcţia şi dreptul de folosinţă asupra terenului aferent de 3.000 mp şi datorită faptului că a fost achitat în rate, a fost notată interdicţia de înstrăinare şi de grevare a bunului până la data achitării integrale a preţului. Deşi această probă a fost administrată în faţa instanţei de recurs, aceasta nu a fost luată în considerare, în motivarea recursului nefacându-se nici un fel de menţiune cu privire la aceasta probă şi motivul pentru care a fost înlăturată.
S-a mai susţinut că motivul de recurs referitor la faptul că instanţele de fond nu au avut în vedere poziţia reală a pârâtei CN A.P.M.C. SA care a susţinut admiterea în parte a acţiunii, nu fost analizat şi motivat de instanţa de recurs, în considerentele deciziei atacate.
În continuare, a arătat contestatoarea că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra motivului de recurs care viza neluarea în considerare a temeiului juridic al acţiunii, respectiv interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 11 din H.G. nr. 464/2003, precum şi asupra motivului de recurs care viza înlăturarea unor probatorii, în special a expertizelor efectuate în faţa instanţelor de fond şi de apel, invocând totodată şi jurisprudenţa C.E.D.O., prin care s-a statuat că lipsa unei motivări explicite a instanţei asupra unor cereri ori asupra unor probe esenţiale constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie.
O altă critică vizează faptul că instanţa de recurs a respins cererea de suspendare formulată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cu toate că era evident că soluţia din prezenta cauza depindea de soluţia din dosarul Judecătoriei Constanţa.
Examinând motivele contestaţiei în anulare, Înalta Curte reţine următoarele:
Dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ. reglementează contestaţia în anulare specială, astfel cum a fost denumită unanim în doctrină şi practică., iar teza a II-a a textului legal menţionat are în vedere omisiunea instanţei de a examina unul din motivele de nelegalitate invocate în recurs.
Astfel, în ipoteza prevăzută de textul legal menţionat, se sancţionează omisiunea examinării unuia dintre motivele de recurs, însă instanţa de recurs este în drept să răspundă printr-un considerent comun criticilor recurentei, neavând obligaţia de a analiza fiecare argument cuprins în motivele de recurs, fiind suficient să arate considerentele pentru care a apreciat asupra caracterului nefondat al fiecărui motiv de nelegalitate invocat.
In speţă, instanţa de recurs a răspuns criticilor recurentei, apreciind că argumentele expuse nu relevă nicio critică ce ar putea lî încadrată în motivul prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. care priveşte nemotivarea hotărârii, după cum şi ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., când instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul vădit neîndoielnic, nu îşi găseşte suport în susţinerile recurentei.
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de recurs a răspuns amplu şi fundamentat susţinerilor recurentei, apreciind ca nefondate criticile referitoare la compararea titlurilor de proprietate exhibate de către recurentă şi intervenientă, cu motivarea că aceasta este o operaţiune specifică acţiunii în revendicare, ce nu a tăcut obiectul litigiului dedus judecăţii.
Astfel, se constată că instanţa a analizat criticile formulate în recurs, neavând obligaţia de a analiza fiecare argument cuprins în motivele de recurs, ci de a analiza fiecare motiv de nelegalitate, putând grupa argumentele formulate de parte subsumate motivului de recurs pe care se sprijină.
Aşa fiind, nu se poate susţine necercetarea motivelor de nelegalitate invocate, astfel cum susţine contestatoarea, deoarece astfel cum s-a arătat anterior, că prevederile art. 318 C. proc. civ. nu vizează eventuale greşeli de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţii legale, fiind evident că nu pot fi repuse în discuţie pe această cale, motivele de nelegalitate care au tăcut obiectul analizei instanţei de recurs, întrucât contestaţia în anulare nu constituie un mijloc de reformare a hotărârii date în recurs.
Pe cale de consecinţă, faţă de cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 318-320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezenta contestaţie în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC A G.C. SRL Constanţa împotriva Deciziei nr. 3098 din 5 octombrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 4 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2926/2011. Civil. Actiune în daune... | ICCJ. Decizia nr. 3077/2011. Civil. Nulitate act juridic. Recurs → |
|---|
