ICCJ. Decizia nr. 2992/2011. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 46581/3/2007, reclamanta SC A.R.A. SA a chemat în judecată pe pârâta A.S.I.C., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate, în principal, inexistența unui contract de reasigurare încheiat între reclamantă, în calitate de reasigurator, și pârâtă, în calitate de reasigurat, prin intermediul brokerului Z. S.A.L. (O.), Beirut Lebanon, și, în subsidiar, nulitatea absolută a contractului de reasigurare.
Prin Sentința comercială nr. 4199 din 24 martie 2008, tribunalul a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, în raport de dispozițiile art. 111 C. proc. civ.
Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin Decizia comercială nr. 66 din 6 februarie 2009, a admis apelul reclamantei și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținându-se că, în cauză, reclamanta a solicitat sa se constate inexistența unui act juridic încheiat între părți, o astfel de cerere fiind calificată în doctrină ca o cerere provocatorie prin care reclamanta încearcă să prevină o eventuală tulburare pe baza unui pretins drept al pârâtei.
în rejudecare, prin Sentința comercială nr. 11117 din data de 12 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a admis excepția de necompetență generală a instanțelor de judecată din România și a respins acțiunea reclamantei, ca nefiind de competența instanțelor române, cu motivarea că, în speța dedusă judecății, nu sunt incidente prevederile Regulamentului CE nr. 44/2001, ale Legii nr. 105/1992 și ale art. 10 pct. 4 și 11 alin. (2) C. proc. civ., deoarece reclamanta nu invocă un raport contractual, ci inexistența unui asemenea raport, fiind incidente normele speciale care reglementează raportul juridic de drept internațional.
Curtea de Apel București, prin Decizia nr. 224 de la 10 mai 2010, a admis apelul declarat de reclamanta SC A.R.A. SA, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând, în esență, că nu se poate reține alegerea, fie și implicită, a jurisdicției engleze, fiind incidente dispozițiile art. 148 din Legea nr. 105/1992 privind competența facultativă a instanțelor din România, în lipsa vreuneia din ipotezele prevăzute de art. 150 - 151 din același act normativ; totodată, potrivit art. 149 din Legea nr. 105/1992, instanțele române sunt competente să soluționeze litigiul dacă locul unde a luat naștere sau trebuie executată, fie chiar în parte, o obligație izvorâtă din contract, se află în România. în plus, potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, locul plății este cel de la sediul asigurătorului, ceea ce înseamnă că locul plății fiind în România, competența de soluționare a prezentei cauze aparține instanțelor române.
împotriva acestei decizii, pârâta A.S.I.C. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de către intimata-reclamantă SC A.R.A. SA și respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă întrucât nu este de competența instanțelor judecătorești din România, invocând drept motiv de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
în argumentarea motivelor de recurs, pârâta SC A.S.I.C. a arătat că, prin încheierea contractului de reasigurare în forma MAR 91 și prin stabilirea condițiilor de asigurare prin trimitere la Institute Clauses, părțile au ales, prin convenție, în mod indirect, legea și jurisdicția britanică; normele de competență prevăzute de Legea nr. 136/1995 nu sunt aplicabile în cauză, întrucât A.R.A. nu invocă un raport contractual, ci inexistența unui raport contractual.
Analizând actele și lucrările dosarului, înalta Curte reține următoarele :
Potrivit art. 157 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat, instanța sesizată verifică, din oficiu, competența acesteia de a soluționa procesul privind raporturi de drept internațional privat și, în cazul în care constată că nu este competentă nici ea și nici o altă instanță română, respinge cererea ca nefiind de competența instanțelor române, această dispoziție legală reluând principiul general statuat de art. 158 - 159 C. proc. civ. privind obligația verificării competenței instanței.
Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept internațional privat stabilește, în mod limitativ, la articolele 148 - 151, cazurile în care instanța română este competentă jurisdicțional; potrivit acestui act normativ, cu excepția cazurilor de competență exclusivă, fie a unei instanțe române, fie a unei instanțe străine, este permis părților să stabilească prin convenție instanța competentă jurisdicțional să soluționeze litigiul dintre ele sau litigiile ce se vor naște din actul pe care l-au încheiat.
Față de natura actului dedus judecății, era necesar ca intenția părților de a exclude aplicabilitatea clauzei de atribuire a jurisdicției din polița inițială de asigurare (care, prin trimitere la forma standardizată MAR 91, supunea litigiile născute din asigurarea respectivă jurisdicției instanțelor engleze) să fie expres prevăzută în cadrul poliței de reasigurare.
în lipsa unei astfel de clauze, stabilirea legii aplicabile, atât în conformitate cu art. 74 din Legea nr. 105/1992, cât și cu art. 3 alin. (1) din Convenția de la Roma din 1980, poate fi convenită de părțile la contract în mod expres sau prin trimitere la un formular tip incident în raport de natura contractului dintre părți și, în care legea aplicabilă, ca și instanța competentă, sunt determinate, cum este cazul formularului tip MAR 91 menționat în polița de asigurare în speța dedusă judecății.
Contractul de reasigurare din litigiu are în vedere o poliță de asigurare de timp care trimite la formularul tip poliță de asigurare MAR 91 și la clauzele tip elaborate de Institutul Asigurătorilor Maritimi; așadar, părțile au înțeles să aibă în vedere conținutul poliței tip MAR 91 la care fac referire clauzele Institutului Asigurătorilor Maritimi, poliță în care se prevede competența instanțelor engleze și aplicarea legii engleze, dacă nu s-a prevăzut altfel în mod expres de către părți, or intimata nu a probat că ar fi convenit cu recurenta o derogare la prevederile cuprinse în polița MAR 91 în acest sens.
Această soluție rezultă și din dispozițiile art. 154 din Legea nr. 105/1992, care statuează posibilitatea părților la un litigiu internațional de a supune, prin convenție, litigiile ce se vor naște din contractul pe care l-au încheiat, competenței unei anumite instanțe, sub condiția ca litigiul să nu intre în competența exclusivă a unei instanțe române, ceea ce nu este cazul în speța de față.
Instanța de fond, în mod corect, a procedat la verificarea competenței de soluționare a cauzei, care este un litigiu privind raporturi de drept internațional privat, pronunțând o hotărâre legală și temeinică, prin aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în speță, anterior menționate.
înalta Curte va respinge susținerea intimatei cu privire la necesitatea ștampilării formulării MAR 91, deoarece polița de reasigurare nu se rezumă la acest formular, cuprinzând alte clauze sau excluzându-le, după caz.
Constatând că erau fondate criticile recurentei, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 din același act normativ, înalta Curte a admis recursul pârâtei A.S.I.C. București împotriva Deciziei nr. 224 de la 10 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a modificat decizia recurată și a respins apelul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3005/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3000/2011. Civil → |
|---|
