ICCJ. Decizia nr. 3072/2011. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA a II-a CIVILĂ
Decizia nr.3072/2011
Dosar nr.754/1259/2008
Şedinţa publică din 12 octombrie 2011
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a comercială, Ia data de 05 noiembrie 2003, reclamanta SC G. SA, societate în lichidare judiciară a chemat în judecată pe pârâtele SC M.T. SA şi SC P. SA pentru a fi obligate acestea să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei imobilul cu destinaţie comercială, situat în Bucureşti, str. V.O.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a devenit proprietara imobilului cu destinaţie comercială de la adresa arătată la data de 25 iulie 1990, în baza protocolului încheiat între Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei şi Ministerul Comerţului - Direcţia Generală Comercială - I.C.L.A. sector 6, protocol încheiat în baza HG nr. 765/1990, potrivit căruia la art. 1 prevedea că :
„Pe data prezentei hotărâri unităţile comerciale specializate de lapte, pâine, preparate din carne trec din subordinea comerţului, în subordinea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei”, iar în art.2 stipula că unităţile specializate de lapte, pâine, peşte, carne şi preparate din carne se predau-preiau pe bază de protocol semnat între părţi”.
Urmare încheierii protocolului încheiat din data de 25 iulie 1990, Ministerul Comerţului şi Turismului - Direcţia Generală Comercială – I.C.L.A. sector 6 a predat către Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, respectiv către întreprinderea Abator Bucureşti, mai multe unităţi evidenţiate în lista anexă la protocol, între care şi imobilul în litigiu, iar din adresa din 28 august 1998 emisă de Guvernul României, care este emitentul actului normativ în discuţie rezultă că: „Din coroborarea art. 1, 2 şi 7 ale HG nr.765/1990 rezultă fără echivoc că în subordinea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei au fost transmise spaţiile comerciale ca atare şi nu numai activitatea comercială ce se desfăşoară în cadrul acestora”.
De asemenea, în prezentarea istoricului constituirii sale, reclamanta arată că prin HG nr. 167/1990 s-a desfiinţat întreprinderea Abatorul Bucureşti, care s-a scindat în două unităţi economice: I.I.C Bucureşti Glina şi I.P.C Bucureşti Splai, iar prin protocolul de scindare s-a stabilit separarea patrimoniilor celor două unităţi economice nou înfiinţate.
Ulterior, prin HG 1353/1990 a luat fiinţă societatea reclamantă SC G. SA, ca urmare a reorganizării I.I.C Bucureşti Glina, iar concluzia ce se desprinde este aceea că reclamanta este continuatoarea personalităţii juridice a întreprinderii Abator Bucureşti şi a I.I.C Bucureşti Glina, fiind totodată succesoarea acestora în drepturi şi obligaţii; cu precizarea că odată cu semnarea protocolului din data de 25 iulie 1990 societatea reclamantă s-a comportat ca un adevărat proprietar exercitându-şi prerogativele de usus, fructus şi abusus, dovedite cu contractele de asociere din 18 iunie 1997 şi din 11 septembrie 1998, precum şi cu contractul de colaborare din 25 aprilie 2000, toate încheiate de reclamantă cu diferite societăţi comerciale.
O altă dovadă, se mai arată în motivare, o constituie documentaţia întocmită la solicitarea reclamantei în baza HG nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat.
În prezent spaţiul în litigiu nu se mai află în posesia reclamantei, iar pentru a afla cine este actualul deţinător al imobilului s-a adresat Serviciului de Carte Funciară care a indicat ca proprietar înscris în Cartea Funciară pe pârâta SC M.T. SA.
Acelaşi lichidator s-a mai adresat solicitând relaţii şi pârâtei SC P. SA, societate care a luat naştere prin reorganizarea fostei unităţi de stat I.C.L.A. sector 6, care prin adresa din 20 octombrie 2003 a răspuns că ea se consideră proprietară asupra spaţiului din Bucureşti, D.T. (fost V.O.), nefăcând încă nici o dovadă în acest sens.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 480 C. civ., ale HG nr. 765/1990, precum şi pe art. 274 C. proc. civ.
Pârâta SC M.T. SA a depus întâmpinare prin care a arătat că reclamanta ce se pretinde proprietarul imobilului nu menţionează nicăieri data pierderii posesiei imobilului, care aparţine de drept pârâtei fiind cumpărat de aceasta în anul 2000 de la SC A.A.B. (O.) L. SA, societate cipriotă, cu contractul de vânzare-cumpărare din 17 aprilie 2000 privind spaţiul comercial în suprafaţă totală de 447 mp, situat la parterul blocului C9 de pe strada V.O.
Pârâta a arătat că SC A.A.B. (O.) L. SA dobândise acest spaţiu de la SC G.G. SRL., care, la rândul ei, îl dobândise de la SC P. SA prin adjudecare la licitaţia publică din 15 ianuarie 1994, iar SC P. SA îl avusese înscris în patrimoniul său conform HG nr. 945/1990 şi HG nr. 26/1992. Această pârâtă SC M.T. SA a mai invocat faptul că nu are calitate procesuală pasiva, având în vedere că reclamanta revendică un alt spaţiu decât cel care îi aparţine , situat la aceeaşi adresă, la care se găsesc mai multe spaţii comerciale.
Pârâta SC P. SA a formulat la rândul ei întâmpinate (filele 37-40 Dosar nr. 4249/2003), solicitând respingerea acţiunii formulată de reclamantă, în esenţă, cu următoarele argumente:
S-a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocatului P., care a redactat şi a semnat cererea de chemare în judecată în calitate de reprezentant al reclamantei, ce nu putea fi reprezentată decât de către administratorul judiciar numit în procedura lichidării judiciare, precum a cererii, care fiind o acţiune în revendicare se timbrează la valoarea imobilului revendicat, precum şi excepţia lipsei competenţei materiale a instanţei, în raport de natura comercială a litigiului, nu doar pentru faptul că părţile sunt societăţi comerciale, dar şi pentru faptul că imobilul litigios este un activ al societăţii.
Pe fond, pârâta SC P. SA a solicitat să se respingă cererea reclamantei, susţinând ca Protocolul care - în opinia reclamantei - constituie titlul de proprietate al acesteia, este lovit de nulitate absolută; el s-a încheiat la data de 25 iulie 1990 în temeiul HG nr. 765/1990, act normativ publicat abia în Monitorul Oficial nr. 280 din 09 noiembrie 1992. În condiţiile art. 78 şi art. 107 din Constituţia României, acest act normativ a intrat în vigoare la data publicării lui în Monitorul oficial, până la acea dată fiind inexistent, iar prin HG nr. 474/1999, privind declararea ca abrogate a unor acte normative a fost abrogat, între altele, şi HG nr. 765/1990.
Sub un alt aspect, prin Protocolul invocat nu a operat transferul de proprietate al fondurilor fixe, acesta arătând doar că fondurile fixe se predau prin transfer pe bază de inventar de predare-primire, ori un astfel de inventar nu exista.
Dimpotrivă, pârâta SC P. SA a susţinut că ea a devenit proprietarul spaţiului în litigiu urmare Legii nr. 15/1990, art. 20 şi în baza Deciziei 1071/1990, aspect reţinut de altfel şi de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa civila nr. 3499/1997, soluţie definitivă şi irevocabilă, care se bucură de autoritate de lucru judecat, dar şi care atestă faptul că SC G. SA a fost chiriaş al SC P. SA.
Pârâta a revenit parţial asupra celor susţinute prin întâmpinare la data de 20 ianuarie 2010 când, acordându-se cuvântul în dezbateri pe fondul cauzei, a arătat că înţelege să renunţe la toate apărările invocate pe cale de excepţie, sens în care s-a făcut menţiune în încheierea de şedinţă de la acea dată.
Prin sentinţa civilă nr. 29 pronunţată la data de 12 ianuarie 2004 în Dosar nr. 4249/2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant şi a respins cererea formulată de reclamanta SC G. SA contradictoriu cu pârâtele SC P. SA şi SC M.T. SA, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate de reprezentant.
Împotriva sentinţei civile nr.29 pronunţată la data de 12 ianuarie 2004 reclamanta SC G. SA a formulat apel (filele 2 şi 13-14 Dosarul nr. 1458/2004 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă).
În acest stadiu al judecăţii, la data de 22 septembrie 2004, SC E.T. SRL a intervenit în proces, solicitând instanţei să ia act de intervenţia cesiunii dreptului litigios ce formează obiectul dosarului, arătând că are calitatea de succesor în drepturile reclamantei SC G. SA, societate intrată în procedura insolvenţei (filele 243-24 Dosar nr. 1458/2004).
Prin Decizia civilă nr.72/ A pronunţată la data de 19 ianuarie 2005 în Dosarul nr. 1458/2004 (filele 62-63), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă SC G. SA prin lichidator SC A.L. SRL, a anulat sentinţa apelată, a constatat că SC E.T. SRL este continuatoarea în drepturi a SC G. SA şi a acordat termen pentru rejudecarea fondului.
La data de 23 martie 2005, SC E.T. SRL a formulat la rândul ei cerere (filele 68-69 Dosar nr. 1458/2004) prin care solicita instanţei de apel să ia act de transmiterea dreptului litigios ce formează obiectul prezentului dosar către SC G.R.B.G. SRL, urmare întocmirii contractului de dare în plată autentificat din 05 mai 2004.
Noul reclamant, SC G.R.B.G. SRL, a formulat în prezentul dosar cerere de chemare în judecată a altor persoane - intervenţie forţată (filele 203-207 Dosar nr. 1458/2004), cerere respinsă ca inadmisibilă de instanţa Curţii de Apel Bucureşti prin încheierea de şedinţă din data de 25 mai 2005 (filele 214-215).
Prin Decizia civilă nr.380/ A pronunţată la data de 14 iunie 2006 în Dosarul nr.7307/2/2004 (număr vechi de înregistrare 1458/2004), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, evocând fondul, a luat act de renunţarea reclamantei-apelante SC G.R.B.G. SRL la judecarea cauzei în contradictoriu cu pârâta SC M.T. SA şi a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtei SC P. SA (filele 77-80 vol. II Dosar nr. 7307/2/2004, fost 1458/2004).
Împotriva deciziei civile 380 din 14 iunie 2006 reclamanta SC G.R.B.G. SRL a formulat recurs (filele 2-12), invocând motive ce atrag incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
Soluţionând recursul, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 2509 pronunţată în şedinţa publică din 21 martie 2007, a admis recursul, a casat Decizia civilă nr. 380/ A din 14 iunie 2006 şi Decizia civilă nr.72/ A din 19 ianuarie 2005 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi sentinţa civilă nr. 29 din 12 ianuarie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi a trimis cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă la Tribunalul Bucureşti, secţia comercială.
S-a reţinut în motivarea deciziei de casare motivul de ordine publică invocat din oficiu, privind calificarea naturii litigiului ca fiind una comercială, astfel încât competenţa de primă instanţă revenea secţiilor sau tribunalelor specializate în materie comercială.
Urmare casării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
În fond după casare, prin încheierea de şedinţă din 17 martie 2008, Tribunalul Bucureşti a dispus efectuarea unei expertize tehnice, însă judecata s-a suspendat în baza dispoziţiei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform Certificatului eliberat la data de 07 aprilie 2008 (fila 50 Dosar nr. 34190/3/2007), până la soluţionarea cererii de strămutare formulată de reclamantă,
Prin încheierea nr.1963 din 04 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în Dosarul nr. 2234/1/2008 s-a admis cererea de strămutare a pricinii şi s-a dispus strămutarea judecării procesului ce forma obiectul Dosarului nr. 34190/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la Tribunalul Comercial Argeş.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 18 iunie 2008.
În fond după casare, reclamanta SC G.R.B.G.S.R.X. SA a depus la dosar precizare la cererea de chemare în judecată (filele 11-12 vol. I Dosar nr. 754/1259/2008), prin care arăta o valoare estimată a imobilului revendicat de 110.000 RON, respectiv 1.100.000.000 lei ROL şi solicita ca în cadrul expertizei tehnice ce se va efectua să se stabilească şi valoarea de circulaţie pe piaţă a imobilului.
Alături de probatoriul deja administrat, păstrat de instanţa supremă prin Decizia prin care s-a admis cererea de strămutare, instanţa a dispus efectuarea unei noi expertize tehnice cu obiectivul consemnat prin încheierea de şedinţă din 01 octombrie 2008 (filele 19-20).
S-au depus la dosar raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert V.S. (filele 248-256), răspuns la obiecţiunile formulate de părţi la acest raport (filele 311-324), precum şi o completare a raportului cu răspunsul la noile obiecţiuni formulate de părţi (filele 415-416), s-a administrat proba cu interogatorii (filele 221-227) şi s-au depus înscrisuri de către părţi în dovedirea susţinerilor.
La data de 28 octombrie 2009 reclamanta SC G.R.B.G. SRL a arătat că înţeleg să renunţe la judecată în contradictoriu cu pârâta SC M.T. SA (fila 335), iar instanţa a luat act de această renunţare prin încheierea de şedinţă din aceeaşi data (fila 405).
Prin sentinţa comercială nr. 183/ C din 03 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Comercial Argeş, în Dosarul nr.754/1259/2008, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta SC G.R.B.G. SRL împotriva pârâtei SC P. SA.
S-a reţinut ca SC G.R.B.G. SRL are calitate de reclamant urmare transmiterii convenţionale a dreptului litigios, iniţial între SC G. SA, societate aflată în lichidare şi SC E.T. SRL, iar ulterior între aceasta din urmă şi SC G.R.B.G. SRL
Calitate de pârâtă pe tot parcursul soluţionării litigiului a avut SC P. SA, reclamanta înţelegând să renunţe la judecată împotriva celei de-a doua pârâte SC M.T. SRL, astfel cum anterior s-a arătat.
SC G. SA, reclamanta care a formulat cererea introductivă de instanţă în anul 2003, a luat fiinţă în anul 1990, prin HG nr.1353/1990 (filele 597-599. vol. III Dosar nr. 754/1259/2008), ca urmare a desfiinţării întreprinderii Abatorul Bucureşti scindată în două unităţi economice: I.I.C. Bucureşti Glina (căreia reclamanta i-a succedat în drepturi şi obligaţii urmare reorganizării) şi I.P.C Bucureşti Splai.
S-a constatat că ambele părţi invocă titluri de proprietate asupra spaţiului comercial în litigiu, astfel:
Reclamanta susţine că actul său de proprietate asupra imobilului revendicat este protocolul încheiat la data de 25 iulie 1990 în temeiul dispoziţiilor art. 1 din HG nr.765/1990, prin care Ministerul Comerţului şi Turismului - Direcţia Generala Comercială – I.C.L.A. Sector 6 a predat către Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei - I.I.C Bucureşti Glina imobilul care constituie obiectul litigiului, potr4ivit căruia „pe data prezentei hotărâri unităţile specializate de lapte, pâine, peşte, came şi preparate din came trec din subordinea comerţului în subordinea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei”, iar în art. 2 din acelaşi act normativ prevedea că aceste unităţi se predau - preiau pe bază de protocol semnat de părţi, reţinându-se că HG nr. 765 din 09 iulie 1990 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 280 abia la data de 09 noiembrie 1992; prin urmare, hotărârea era un act normativ emis înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991 şi publicat în Monitorul Oficial sub imperiul acesteia din urmă. Dar, în anul 1999 apare HG nr. 474/1999 privind declararea ca abrogate a unor acte normative, care în unicul său articol menţionează că sunt şi rămân abrogate Hotărârile Consiliului de Miniştri şi ale Guvernului României prevăzute în anexă - între care şi HG nr. 765/1990 - hotărârea fiind dată în aplicarea prevederilor art. 150, devenit art. 154, din Constituţia României.
S-a constatat că protocolul invocat de reclamantă ca fiind dovada proprietăţii sale, a fost încheiat la 25 iulie 1990, în temeiul unui act normativ - HG nr. 765/1990 - dar mai înainte ca aceasta să se fi publicat în Monitorul Oficial, act pe care reclamanta nu a fost în măsură să prezinte instanţei originalul protocolului invocat ca titlu de proprietate, arătând că nu se află în posesia acestui document, aspect consemnat prin încheierea de şedinţă din 20 ianuarie 2010 (vol. III fila 804 Dosar nr. 754/1259/2008).
Ulterior, prin HG nr. 391/1995 s-au transmis fără plată unele spaţii comerciale, între care şi spaţiul litigios, din patrimoniul societăţilor comerciale având ca obiect de activitate desfacerea cărnii şi produselor din came în patrimoniul societăţilor comerciale care desfăşoară activitate de producţie în domeniile morărit şi panificaţie, came şi produse din came, lapte, peşte şi produse din peşte.
S-a reţinut că în anexa acestui act normativ, societatea care transmitea spaţiul era SC P. SA, fapt ce a condus la concluzia instanţei că în 1995 spaţiul în litigiu se afla în patrimoniul SC P. SA. Fapt confirmată de această societate, susţinând pe parcursul soluţionării litigiului că este proprietarul imobilului litigios.
Astfel, prin Decizia nr. 1071 din 09 noiembrie 1990 a Primăriei Municipiului Bucureşti, emisă urmare adoptării Legii nr. 15/1990 (filele 199-201 Dosar nr. 7307/2/2004 - număr în format vechi 1458/2004), s-a dispus înfiinţarea societăţilor comerciale pe acţiuni, între care şi SC P. SA prin preluarea de către aceasta a patrimoniului I.C.L.A. Sector 6, iar în protocolul de preluare a mijloacelor fixe - clădiri din patrimoniul I.C.L.A. Sector 6 în patrimoniul SC P. SA este cuprins şi imobilul litigios (fila 198 acelaşi dosar).
În concluzie, instanţa a reţinut că spaţiul comercial litigios este fostul Centru de carne nr.146 situat în Bucureşti, str. V.O., compus din imobil în suprafaţă construită de 85 mp, suprafaţă utilă de 68,7 mp şi cotă indiviză de teren în suprafaţă de 10 mp, aşa cum a fost identificat prin cele două Rapoarte de expertiză judiciară efectuate în cauza (expertiza B.M. în Dosarul nr. 1458/2004 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi expertiza V.S. în dosarul Tribunalului Comercial Argeş).
În speţă însă, din compararea titlurilor de proprietate, tribunalul a apreciat că acela aparţinând pârâtei SC P. SA prevalează celui invocat de reclamantă.
Astfel, în primul rând, protocolul din data de 25 iulie 1990, invocat de reclamantă drept titlu al proprietăţii sale, a fost încheiat în executarea unui act normativ - HG nr. 765/1990 - care nu fusese publicat în Monitorul Oficial, el publicându-se numai doi ani mai târziu, în 1992, şi care ulterior, în 1999, a fost abrogat ca fiind considerat neconstituţional prin HG nr. 474 din 14 iunie 1999 (filele 6-7 Dosar nr. 4249/2003).
Susţinerea reclamantei în sensul că nu era necesară publicarea în Monitorul Oficial întrucât aceea era o perioadă preconstituţională a fost înlăturată cu motivarea că prin Decretul-lege nr. 10/1989 în vigoare la acea dată (publicat în Monitorul Oficial nr. 9 din 31 decembrie 1989) în art.5 alin. (2) se prevede că: „Hotărârile guvernului se adoptă cu majoritate simplă de voturi ale membrilor acestuia, se semnează de primul-ministru şi se publică în Monitorul Oficial”.
În opinia acestei instanţe, efectele pe care le-a produs HG nr. 765/1990, între care şi întocmirea protocolului de care se prevalează reclamanta, nu puteau fi în această conjunctură decât de natură administrativă, fără a putea influenţa circuitul juridic civil al bunului imobil şi fără să poată constitui o bază legitimă pentru transmiterea proprietăţii acestuia.
A fost înlăturată susţinerea reclamantei potrivit căreia Guvernul României - Direcţia Analiză şi Avizare Juridică şi Contencios, prin adresele din 28 iulie 1998 şi 18 noiembrie 1993 (filele 105-106 Dosarul nr. 7307/2/2004 - nr. în format vechi 1458/2004) ar da o interpretare diferită operaţiunii de transfer şi efectelor ei în plan juridic, întrucât adresele Guvernului României nu constituie izvor şi temei al interpretării legii, deoarece nu executivul, ci instanţa de judecată este chemată să interpreteze şi să aplice legea.
Dimpotrivă, Legea nr. 15/1990 invocată de pârâta SC P. SA ca temei al dreptului său de proprietate, a fost publicată în Monitorul Oficial nr.98 din 08 august 1990 şi prevede în conţinutul art.20 alin. (2) că: „Bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu”.
În baza Legii nr. 15/1990 a fost emisă de către Primăria Municipiului Bucureşti Decizia nr. 1091/1990, prin care întreprinderile comerciale şi întreprinderile de alimentaţie publică locală aflate în administraţie locală de stat se transformă în societăţi comerciale, între ele şi pârâta SC P. SA, iar în anexa acestei decizii se găseşte şi spaţiul în litigiu, astfel cum anterior s-a arătat.
De altfel, pentru terenul aferent spaţiului litigios pârâtei i s-a emis ulterior şi Certificatul pentru atestarea dreptului de proprietate, un argument reţinut îh plus că dreptul pârâtei este mai bine conturat în raport de cel invocat de reclamantă.
Împotriva sentinţei s-a formulat apel de către reclamanta SC G.R.B.G. SRL, care a susţinut următoarele:
Instanţa a reţinut corect faptul că HG nr. 765/1990 şi-a produs deplin efectele administrative, dar a greşit când a dat pârâtei beneficiul dreptului mai bine caracterizat, în condiţiile în care între momentul 25 iulie 1990 şi 07 august 1990 (data apariţiei Legii nr. 15/1990), nu exista nici un act de preluare a bunului înapoi la I.C.L.A. 6. Din istoricul drepturilor invocate de reclamantă rezultă că SC G.R.B.G. SRL este succesorul IIC Bucureşti Glina, înfiinţată prin HG nr. 167/1990, cea care deţinea magazinul în litigiu la data de 25 iulie 1990, în baza HG nr. 765/1990. HG nr. 765/1990 şi-a produs efectul juridic de transfer al proprietăţii către autoarea reclamantei ca urmare a faptului că prin Decizia civilă nr. 277 din 05 mai 1994 a Tribunalului Bucureşti a fost respinsă irevocabil acţiunea în constatare a dreptului de proprietate a SC P. SA asupra centrelor de carne. HG nr 765/1990 era obligatorie pentru autoarele sale şi a produs efectele la data de 25 iulie 1990, când spaţiul a ieşit definitiv din patrimoniu, ocazie cu care s-a semnat un protocol prin care se recunoştea că unităţile pendinte de agricultură deveneau proprietare pe bunurile provenite de la autorităţile de comerţ.
HG nr.765/1990 s-a publicat în MO în anul 1992, dar ea şi-a produs pe deplin efectele de la momentul predării celor trei indicatori, întrucât autoarea intimatei-pârâte era în subordinea Ministerului Comerţului, actele acestuia fiindu-i obligatorii, sens în care pot fi invocate dispozițiile Decretului nr. 446/1972, Decretului nr. 151/1980. Abrogarea HG nr. 765/1990 prin HG nr. 474/1999 nu produce efecte retroactive şi nu putea desfiinţa un drept de proprietate legal dobândit.
Tuturor părţilor li se aplică dispoziţiile Legii nr. 15/1990, reclamanta invocând un drept de proprietate transmis de la SC G. SA ce deţinea magazinul de la I.C.L.A. 6 începând cu data de 25 iulie 1990. Protocolul încheiat de SC P. SA cu I.C.L.A. 6 este un act sub semnătură privată încheiat cu sine însuşi, nu are dată, nu este semnat de reprezentanţi legali. SC G. SA a fost înfiinţată prin HG nr. 1353/1990, iar la data apariţiei legii nr. 15/1990 din 08 septembrie 1990 - imobilul revendicat era în administrarea directă a SC G. SA de la data de 25 iulie 1990, în baza protocolului nr. 21156 şi în temeiul Legii nr.15/1990 a devenit proprietatea reclamantei. Situaţia de fapt şi de drept a fost dovedită cu menţiunile ce privesc capitalul social, cu inventarierile şi evaluările urmate de majorările de capital înregistrate la O.R.C. şi publicate în M. Of.
În mod greşit instanţa a reţinut faptul că pârâtei i se confirmă proprietatea şi prin HG nr. 391/1995, întrucât această hotărâre nu este izvor al dreptului de proprietate, care nu era în patrimoniul SC P. SA, în lipsa unei legi organice ulterioare HG. nr.391/1995 care arăta în art.4 alin. (2) că transferul proprietăţii asupra bunurilor imobile prevăzute la art. 1 se va face în condiţiile legii.
La data de 12 mai 2010 s-a formulat întâmpinare din partea SC P. SA prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, întrucât HG nr. 765/1995 nu putea să-şi producă efectele, pentru că a fost emis înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991 şi publicată ulterior în M. Of., iar protocolul din 25 iulie 1990 se întemeiază pe un act neconstituţional, considerat ca atare prin HG nr. 474/1999. In condiţiile arătate, la data intrării în vigoare a Legii nr.15/1990, I.C.L.A. 6 avea în continuare în patrimoniu imobilul revendicat, până la data la care şi-a încetat activitatea, iar pârâta înfiinţată în temeiul Legii nr.15/1990 a preluat prin protocol întreg patrimoniul I.C.L.A. 6. De altfel, pârâta are şi certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului pe care se află imobilul revendicat, iar autoarea apelantei-reclamate i-a recunoscut dreptul de proprietate când a încheiat cu autoarea I.C.L.A. 6 contractul de închiriere având ca obiect folosinţa spaţiului în litigiu. în 1993 autoarea reclamantei a refuzat să mai plătească chiria, fiind obligată la plată prin sentinţa nr. 3499/1997 intrată in puterea lucrului judecat.
S-au mai indicat, în întâmpinare, mai multe hotărâri judecătoreşti, respectiv sentinţa civilă nr. 5610/1993 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti prin care s-a reţinut că HG nr. 765/1990 avea în vedere fondurile fixe, nu şi imobilele, iar în Decizia civilă nr. 277/1999, la care face referire apelanta, s-a precizat în mod expres că soluţia pe acţiunea principală este corectă, deci HG nr. 765/1990 a însemnat numai un schimb al subordonării şi un transfer al fondurilor fixe din unităţi.
S-a susţinut că I.C.L.A. 6 se afla în subordinea Direcţiei Generale Comerciale a Municipiului Bucureşti, fără a face parte din Ministerul Comerţului. Retractarea HG nr. 765/1990 realizată prin HG nr. 474/1999 îşi produce efectele pentru trecut, iar la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 imobilul revendicat a intrat în proprietatea pârâtei.
La data de 20 mai 2010 s-a invocat de către apelanta-reclamantă excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor eliberat de Consiliul Municipiului Bucureşti la 29 octombrie 2004, curtea pronunţându-se la acelaşi termen de judecată asupra cererii de sesizare, în sensul respingerii ei, ca urmare a faptului că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 4 din Legea nr.554/2004, întrucât dreptul de proprietate asupra terenului nu influenţează cu nimic asupra cererii ce face obiectul prezentului dosar - revendicarea spaţiului comercial.
Prin Decizia nr. 48/ A-COM din 2 iunie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios Administrativ şi Fiscal s-a admis apelul declarat de reclamantă şi a fost schimbată sentinţa apelată în sensul că s-a admis acţiunea reclamantei şi a fost obligată pârâta SC P. SA Bucureşti să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei imobilul cu destinaţie proprietate şi liniştită posesie imobilul situat - cu destinaţie comercială - în Bucureşti, str. V.O.
S-a reţinut că apelanta-reclamantă este succesoarea fostei SC G. SA (reorganizată din întreprinderea de Industrializare a Cărnii Bucureşti Glina), ce se afla în subordinea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, iar pârâta SC P. SA este fosta I.C.L.A. 6 aparţinând de Direcţia Generală Comercială aflată în subordinea Ministerului Comerţului Interior şi a Consiliului Local Sector 6, situaţie care rezultă din Decizia de înfiinţare a sa, înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului, cu nr. 1071/1990.
Calitatea de succesoare a părţilor nu a fost contestată şi, de altfel, prin mai multe hotărâri judecătoreşti irevocabile s-a reţinut acest fapt (Decizia nr. 1635 din 27 mai 2009 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, sentinţa comercială nr. 1565 din 17 februarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială).
Problema supusă discuţiei este aceea dacă HG nr. 765/1990 şi-a produs efectele între părţi la data de 25 iulie 1990, dată la care se pretinde că spaţiul comercial în litigiu a ieşit din patrimoniul şi posesia autoarei SC P. SA. Astfel, la data apariţiei HG nr. 765/1990 - 09 iulie 1990 - s-a prevăzut că unităţile comerciale specializate de (...) came şi preparate din came trec din subordinea Ministerului Comerţului în subordinea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, urmând ca predarea şi preluarea magazinelor specializate să se facă prin transfer cu derogare de la art. 14 din HG nr. 740/1990.
Predarea imobilelor respective, printre care şi spaţiul comercial în litigiu, s-a realizat prin protocolul nr. 21156 din 25 iulie 1990, în baza căruia autoarea intimatei a predat autoarei reclamantei inclusiv fostul centru de came nr. 146 - C9, situat în Bucureşti str. V.O.
Odată ce s-a trecut la predarea imobilelor prin protocol semnat de destinatarii HG nr. 765/1990, a operat transferul dreptului de proprietate asupra magazinului, prin transfer fără plată, art.7 din acest act având în vedere întregul magazin, ci nu doar obiectele de inventar, cum s-a susţinut de intimată.
Drept consecinţă, lipsa publicării în Monitorul Oficial a HG nr. 765/1990 nu are relevanţă, pe de o parte întrucât obligaţia publicării pentru a produce efecte juridice faţă de terţi a fost impusă abia prin Constituţia din 1991, iar considerarea ca fiind abrogată această hotărâre de guvern potrivit HG nr. 474/1999 nu poate produce efecte retroactive asupra patrimoniului destinatarilor respectivei hotărâri. Cu alte cuvinte, HG nr. 765/1990 are valoarea unui act administrativ, care produce efecte depline asupra destinatarilor autoarele părţilor din prezenta cauză - în condiţiile în care transferul dreptului de proprietate a operat în baza protocolului semnat de către aceştia la data de 25 iulie 1990.
De altfel, şi prin Decizia nr. 277 din 05 mai 1999 a Tribunalului Bucureşti a fost respinsă cererea reconvenţională privind constatarea calităţii de proprietară a SC P. SA asupra imobilelor vizate de HG nr. 765/1990, reţinând existenţa protocolului înregistrat la cele două unităţi sub nr. 21156 din iulie 1990, cu anexele sale, ce a produs efecte privind predarea magazinelor respective. Aşadar, nu se poate constata că titlul pârâtei este mai bine caracterizat, iar emiterea în favoarea sa a unui certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului este lipsită de relevanţă, în speţă, deoarece nu are legătură cu proprietatea disputată asupra spaţiului comercial.
În ceea ce priveşte apărarea intimatei, în sensul că menţinerea soluţiei de respingere a acţiunii principale, având ca obiect predarea unei serii de acte privind imobilele în cauză echivalează cu aprecierea inexistenţei dreptului de proprietate al autoarei reclamante asupra spaţiului în litigiu, nu poate fi primită, întrucât s-a cerut altceva decât în prezenta cauză, iar argumentul principal care a stat la baza soluţiei l-a reprezentat inadmisibilitatea cererii, pentru că trebuia promovată o acţiune în revendicarea mijloacelor pretinse.
Mai mult, protocolul de care se prevalează apelanta a fost semnat chiar de către autoarea pârâtei, I.C.L.A. nr. 6, care era în subordinea Direcţiei generale comercială pentru mărfuri alimentare, alimentaţie publică şi ambalaje, aflată în structura Ministerului Comerţului conform Legii nr. 5/1978 (art. 20) şi a Decret nr. 446/1972 (art. 21), Decret nr. 396/1976, Decret nr. 151/1980.
Existenţa valabilă a protocolului a fost tranşată în litigii anterioare, prin Decizia nr. 479/A/2007 a Curţii de Apel Bucureşti şi Decizia nr. 1635/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Bucureşti reţinându-se acest lucru, chiar în absenţa originalului.
Ca atare, apelanta reclamanta a dovedit ca autoarea sa a dobândit dreptul de administrare asupra spaţiului comercial cu începere de la 25 iulie 1990, astfel că la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 (08 august 1990) îl deţinea în mod legal, iar dreptul de proprietate a intrat în patrimoniul său, ca efect al dispoziţiilor art. 20 din acel act normativ. Intimata-pârâtă nu poate pretinde că este proprietara bunului în temeiul HG nr. 391/1995, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti tranşând acest aspect prin Decizia nr. 1635/2009, cu motivarea de esenţă că hotărârea de guvern nu este izvor al dreptului de proprietate după adoptarea Constituţiei din 1991, care impune existenţa unei legi organice.
Sintetizând considerentele de fapt şi de drept expuse,instanţa de apel, în temeiul art. 296 C. pr. civilă a admis apelul, a schimbat sentinţa, în sensul că a admis acţiunea, potrivit art. 480 cod civil şi a obligat pe pârâtă să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul spaţiu comercial situat în Bucureşti, str. V.O., identificat în schiţa anexă a raportului de expertiză efectuat de expert V.S., de la fila 255 din Dosarul nr. 754/1259/2008 al Tribunalului Comercial Argeş.
Împotriva acestei decizii, pârâta SC P. SA Bucureşti a declarat recurs întemeiat pe pct. 7 şi 9 al art. 304 C. proc. civ.
1. - Prin motivul întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, în argumentarea căruia susţine că motivarea deciziei pronunţate în apel nu este în concordanţă cu actele dosarului, ceea ce echivalează cu o nemotivare, astfel că în Decizia de înfiinţare a SC P. SA Bucureşti nr. 1071/1990 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti nu rezultă că fostul I.C.L.A. 6 ar fi în subordinea Ministerului Comerţului interior şi a Consiliului Local al Sectorului 6 Bucureşti.
În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, recurenta critică soluţia pronunţată în apel sub aspectul stabilirii calităţii de succesoare a părţilor în temeiul Deciziei nr. 1635/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, deoarece în sistemul de drept românesc nu se aplică precedentul judiciar, aşa încât Decizia atacată nu poate să stabilească o altă subordonare a persoanei juridice decât cea pe care actul de înfiinţare sau legea o prevăd. Prin urmare, invocarea unor hotărâri judecătoreşti în sprijinul afirmaţiei că I.C.L.A. 6 ar fi în subordinea Ministerului Comerţului echivalează cu o nemotivare, mai ales că, s-a avut în vedere un înscris, respectiv protocolul nr. 21156 din 25 iulie 1990, potrivit căruia s-au predat imobilele cuprinse în anexa la protocolul menţionat printre care şi imobilul din prezentul litigiu, ignorând faptul că reclamanta nu a putut depune originalul acestui înscris, care, în opinia sa, nu trebuia să ţină seama de acest înscris, dat fiind că anexa la protocol nu era semnată nici de fosta între prindere şi nici de actuala societate comercială. Conchide, recurenta că instanţa de apel nu a motivat hotărârea în concordanţă cu actele dosarului, ceea ce echivalează cu o nemotivare.
2. - Prin cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, stabilind că I.C.L.A. 6 este în subordonarea Ministerului Comerţului şi a Consiliului Local al Sectorului 6 Bucureşti, ignorând prevederile Decretului nr. 31/1954, Legii nr. 57/1968, Legii nr. 5/1978 şi ale Legii nr. 15/1990, în argumentarea căruia arată într-o dezvoltare amplă, că au fost încălcate dispoziţiile legale invocate, constatând în aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în materie că I.C.L.A. 6 ar fi fost subordonată Ministerului Comerţului şi a Consiliului Local al Sectorului 6 Bucureşti, contrar Deciziilor nr. 1515 din 26 septembrie 1979 - de înfiinţare a I.C.L.A. 6 Bucureşti - şi respectiv nr. 1071/1990 - de înfiinţare a societăţii comerciale SC P. SA Bucureşti - potrivit primei decizii I.C.L.A. 6 Bucureşti era întreprindere de interes local aflată în subordinarea Direcţiei Generale Comercial e Municipiului Bucureşti, direcţie aparţinând fostului Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti - sens în care a depus înscrisuri la dosarul cauzei. în motivarea acestei critici, recurenta face un scurt istoric al constituirii societăţii recurente anterior anului 1989 şi după acest an din perspectiva dispoziţiilor legale invocate ca fiind încălcate; în acelaşi context, recurenta arată, într-o amplă motivare, modalitatea de transmitere a bunurilor începând cu Decretul nr. 409/1955 şi terminând cu actele normative ulterioare , respectiv HG nr. 765/1990 şi HG nr. 740/1990. în opinia recurentei dispoziţiile HG nr. 765/1990 au fost încălcate de către instanţa de apel, în sensul constatării operării transferului a dreptului de proprietate, atâta timp cât acesta prevedea transferul bunurilor numai prin Decizia comitetului executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti pentru unităţile subordonate I.C.L.A. 6 , pe de o parte, iar pe de altă parte, conform art. 5 din Legea nr. 5/1978 fondurile fixe ale întreprinderilor nu pot fi înstrăinate, ipotecate sau gajate, transferul lor putându-se face numai în anumite condiţii respectiv dacă devin disponibile dar numai potrivit legii.
HG nr. 740/1990 publicată în Monitorul Oficial nr. 86/1992 invocată de către instanţa de apel menţionează la art. 14 că transmiterea fondurilor fixe între unităţile economice de stat se poate face în condiţiile legii, numai cu plată, HG nr. 765/1990 derogând numai de la expresia „cu plată” nu şi de la „în condiţiile legii”. Recurenta, privind această critică, conchide că numai printr-o decizie al comitetului executiv al consiliului popular putea conduce la transferul spaţiului comercial revendicat de la autoarea societăţii recurente către autoarea părţii adverse.
O altă critică a recurentei se referă la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 139 C. proc. civ., întrucât, atâta timp cât prima instanţă a apreciat că nu poate prezenta originalul protocolului decât o copie conformă cu originalul nedeţinând decât o copie. In atare condiţii, soluţia instanţei de apel, care menţionează în motivarea sa, că predarea imobilelor printre care şi spaţiul comercial din litigiu s-a realizat prin protocol, încalcă flagrant legea, pentru că înscrisul nu putea fi luat în seamă de către instanţa de apel, în lipsa originalului. Mai mult, arată recurenta, că anexa la acest protocol este întocmit fie la maşina de scris, fie prin scris de mână, aceasta fiind nulă de drept, înscris anulat prin scrisul de mână adăugat şi nu este semnat de autoarea societăţii recurente. Aşa fiind, nu se putea transmite un bun pe baza unui înscris nesemnat de cel care transmite bunul.
În continuare, recurenta critică soluţia instanţei de apel sub aspectul interpretării prevederilor Decretului-lege nr. 10/1989 - act publicat în Monitorul Oficial nr. 9 din 31 decembrie 1989 - în sensul că din perspectiva principiului general de drept în raport cu care un act normativ produce efecte juridice de la data publicării sale în Monitorul Oficial, în opinia recurentei HG nr. 765/1990 nu putea să producă consecinţe juridice cu privire la transmiterea dreptului de proprietate a spaţiului comercial litigios în patrimoniul SC G. SA deoarece hotărârea menţionată a fost publicată în Monitorul Oficial la doi ani după adoptarea sa; din acest punct de vedere la cea dată era în vigoare Constituţia României, care prevedea la art. 150 - devenit ulterior 154 - că actele normative contrare Constituţiei României sau nepublicate nu intrau în vigoare, aspect fundamentat prin adoptarea HG nr. 474/1999. De asemenea, recurenta critică soluţia instanţei de apel şi cu privire la considerentele deciziei sub aspectul că HG nr. 474/1999 nu poate produce efecte retroactive, în opinia sa sunt contrare legii, astfel hotărârile de guvern sunt şi acte de retractare producându-şi efectele ex nune, adică pentru trecut.
Recurenta mai arată că, în mod greşit instanţa de apel a avut în vedere Decizia nr. 277/1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, deoarece cererea reconvenţională formulată de societatea recurentă este declarativă de drepturi şi nu constitutivă de drepturi; din acest punct de vedere, recurenta în opinia sa, menţionează că singura hotărâre constitutivă de drepturi depusă la dosarul cauzei este sentinţa civilă nr. 3499/1997 a Tribunalului Bucureşti, potrivit căreia s-a reţinut neaplicarea HG nr. 765/1990 şi obligarea intimatei din prezenta cauză la plata chiriei cuvenite în baza contractelor de închiriere a spaţiilor comerciale, printre care se afla şi cel din prezentul litigiu. în acelaşi sens, recurenta face vorbire despre contractele de închiriere care au fost acceptate de partea adversă, aceasta plătind chiria până în anul 1995; prin urmare, contractul de închiriere aflat la dosarul cauzei nr. 26112/1990 este valabil, aspect tranşat prin sentinţa civilă nr. 3499/1997 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.Ca atare, concluzia instanţei de apel că reclamanta ar fi dovedit că autoarea sa a dobândit dreptul de administrare a spaţiului comercial revendicat cu începere de la data de 25 iulie 1990 este nefondată, nefiind întemeiată pe dispoziţiile legale în materie evocate şi înscrisurile depuse de părţi la dosarul cauzei, după care recurenta reia istoricul înfiinţării societăţii SC P. SA invocând Decizia nr. 1071 din 09 noiembrie 1990 a Primăriei Municipiului Bucureşti, potrivit căreia şi-a încetat activitatea întreprinderea I.C.L. Alimenta 6. Potrivit acestei decizii s-a constituit SC P. SA preluând integral patrimoniul fostei întreprinderi, printre care este identificat prin protocolul evocat şi imobilul ce formează obiectul prezentului litigiu; în continuare recurenta menţionează faptul că societatea recurentă a făcut dovada dreptului de proprietate, precum şi a terenurilor aferente spaţiilor comerciale prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, despre care instanţa de apel nu face nici un comentariu.
În consecinţă, recurenta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului şi menţinerea hotărârii primei instanţe ca temeinică şi legală.
La termenul din 1 iunie 2011 înalta Curte a luat act că părţile au înţeles să stingă litigiul printr-o tranzacţie, motiv pentru care s-a acordat termen pentru depunerea acesteia la data de 12 octombrie 2011, când s-a depus tranzacţia încheiată de părţile din litigiu , situaţie în care, reprezentanta recurentei a solicitat să se ia act de renunţare la judecata recursului conform art. 246 C. proc. civ., sens în care a depus, în original, declaraţia dată de reprezentantul legal al societăţii recurente în acest sens, autentificată din 11 octombrie 2011 de Biroul Notarului Public S.D.T.
Prin urmare, Înalta Curte, în temeiul art. 246 C. proc. civ., urmează să ia act de renunţare la judecata recursului, în temeiul art. 246 C. proc. civ., depunând în acest sens originalul declaraţiei de renunţare.
Aşa fiind:
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În temeiul art. 246 C. proc. civ.:
Ia act de renunţare la judecata recursului declarat de pârâta SC P. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 48/ A-COM din 2 iunie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3151/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3798/2011. Civil. Nulitate act juridic. Recurs → |
|---|
