ICCJ. Decizia nr. 3219/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr.3219/2011
Dosar nr.10198/1/2009
Şedinţa publică din 20 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată sub nr. 29161/3/2006, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta SC I.R.E.D. SRL a solicitat instanţei, în contradictoriu cu SC A.N.B. SA, obligarea acesteia la strămutarea apeductelor Bîcu - Bragadiru şi Dragomireşti - Bragadiru de pe terenul proprietatea reclamantei, situat în comuna Domneşti, judeţul Ilfov; în subsidiar, obligarea pârâtei la plata sumei de 7.568.165,98 RON daune materiale, reprezentând prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea obligaţiei legale de informare cu privire la existenţa celor două apeducte, pe terenul cumpărat de reclamantă, liber de servitute publică.
În motivarea cererii s-a arătat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului situat la adresa sus menţionată, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat din 11 februarie 2005, cu vânzătorii H.A.R. şi H.E., care dobândiseră dreptul de proprietate conform titlului de proprietate din 10 ianuarie 2001, emis în temeiul Legii nr. 18/1991.
S-a mai arătat că din certificatul de urbanism din 15 noiembrie 2004 rezultă că terenul are destinaţie de teren agricol, după scoaterea din circuitul agricol devenind propriu edificării unei construcţii - hală de depozitare; de asemenea, în cartea funciară nu figura înscrisă nici o servitute.
S-a susţinut că în registrele publice servitutea nu a fost înscrisă iar pe teren reţeaua tehnico-edilitară subterană nu a fost marcată corespunzător, astfel că până la informarea reclamantei prin adresa din 9 septembrie 2005, aceasta nu a cunoscut că terenul proprietatea sa este traversat subteran de cele două apeducte, fiind instituită zonă de protecţie sanitară cu regim sever, conform HG nr. 101/1997.
S-a mai arătat că, la solicitarea Primăriei Domneşti, referitor la existenţa traseelor sau conductelor deţinute de SC A.N.B. SA pe raza Comunei Domneşti, prin adresa din 1 noiembrie 2004, aceasta a comunicat că nu are în exploatare, prin concesionare, reţele publice de alimentare cu apă şi canalizare, în considerarea acestui răspuns fiind eliberat certificatul de urbanism din 15 noiembrie 2004, prin care se atesta faptul că terenul era liber de sarcini.
A mai susţinut reclamanta că prin nerespectarea obligaţiei legale de informare a autorităţilor cu privire la existenţa apeductelor, prevăzută de art. 45 din Legea nr. 50/1991, şi a obligaţiei de marcare în teren a zonei de protecţie sanitară cu regim sever, conform HG nr. 101/1997, pârâta a săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
Prejudiciul cauzat a fost estimat la suma de 7.568.165,98 RON, provizoriu, restricţiile legale determinate expres şi imperativ, făcând impropriu terenul, proprietatea reclamantei, pentru construcţii şi pentru utilizare, conform destinaţiei avute în vedere la cumpărarea acestuia.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 998-999 C. civ., art. 1073 şi următoarele C. civ., Legea nr. 50/1991, Legea nr. 350/2001, HG nr. 930/2005, HG nr. 101/1997, OG nr. 32/2002.
Prin întâmpinarea formulată la 10 octombrie 2006, pârâta SC A.N.B. SA a solicitat respingerea cererii ca nefondată.
Prin cererea înregistrată la termenul din 12 martie 2007, pârâta SC A.N.B. SA a indicat titularul dreptului de proprietate asupra apeductelor ce traversează terenul în litigiu, Municipiul Bucureşti, raportat la cererea având ca obiect strămutarea fizică a acestora, apreciind ca necesară introducerea în cauză a acestuia.
Prin încheierea de la 12 martie 2007, cererea a fost respinsă, ca tardivă.
În cauză s-au administrat probele cu înscrisuri, expertiză tehnică evaluare imobiliară şi expertiză tehnică construcţii hidrotehnice, precum şi cercetare la faţa locului.
Faţă de concluziile raportului de expertiză tehnică în specialitatea construcţii hidrotehnice, reclamanta nu a mai susţinut capătul I de cerere, fără să formuleze cerere de renunţare la judecată cu respectarea art. 69 alin. (1) C. proc. civ.
Prin sentinţa comercială nr. 7580 din 18 iunie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 29161/3/2006, Tribunalul Bucureşti a respins cererea, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţa a reţinut că din certificatul de urbanism din 15 noiembrie 2004 emis de Primăria Domneşti, însoţit de planul de încadrare în zonă, nu rezultă că terenul este parcurs de apeducte sau alte reţele de utilităţi, însă reclamantei i s-a comunicat, de către pârâtă, la data de 9 septembrie 2005, că terenul este afectat de servitute, pe acelaşi plan anexă la certificatul de urbanism, fiind evidenţiate cele două apeducte, conform Planului de Amenajare a Teritoriului Judeţean Ilfov
Cu privire la neîndeplinirea obligaţiei de informare a autorităţii administraţiei publice locale, asupra existenţei reţelei de apeducte pe teritoriul comunei Domneşti, instanţa a reţinut, în esenţă, că reclamanta, căreia îi incumba sarcina probei, nu a probat evidenţierea, în planul comunicat de Primăria Comunei Domneşti la 18 august 2004, către SC A.N.B. SA,în susţinerea cererii de informaţii cu privire la eventuala servitute publică a terenului în litigiu, astfel că cele comunicate de SC A.N.B. SA prin adresa din 1 noiembrie 2004 sunt irelevante.
Cu privire la obligaţia de marcare a terenului zonă de protecţie sanitară, precum şi a apeductelor, prima instanţa a reţinut că pârâta a încheiat cu pârâta SC A.S.C.A.C.I.M. SA, contractul de execuţie din 4 septembrie 2004, având ca obiect marcarea zonelor de protecţie, fără ca din materialul probator să rezulte îndeplinirea acestei lucrări, la data dobândirii terenului de către reclamantă.
S-a reţinut însă, că din configuraţia terenului, pe care există construcţiile de beton, reprezentând cămine-apeducte, reclamanta, cu o minimă diligenţă, avea posibilitatea să cunoască situaţia juridică reală a terenului, marcajul fiind de natură a indica faptul că terenul este străbătut de reţele de apă.
Cu privire la obligaţia informării autorităţilor administraţiei publice locale asupra existenţei apeductelor, s-a reţinut că nu s-a făcut dovada înştiinţării directe a primăriilor din judeţul Ilfov, de către pârâtă, cu privire la zonele de protecţie, însă, s-a apreciat, ca nedovedită, legătura de cauzalitate dintre această faptă şi prejudiciul pretins de către reclamantă.
S-a reţinut că certificatul de urbanism a fost emis cu nerespectarea art. 6 din Legea nr. 50/1991, în temeiul unui răspuns al SC A.N.B. SA, la solicitarea Primăriei Domneşti, deşi legea impune eliberarea acestuia numai în temeiul planurilor avizate şi aprobate potrivit legii.
S-a apreciat că reclamanta, în dovedirea pretenţiilor, nu se poate prevala de certificatul de urbanism emis cu încălcarea legii, întrucât acesta nu suplineşte obligaţia de a obţine autorizaţia de construire.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta SC I.R.E.D. SRL, invocând motive de netemeinicie şi nelegalitate.
În esenţă, s-a susţinut că, deşi prima instanţă a reţinut corect faptele ilicite săvârşite de pârâtă, invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată: neinformarea autorităţilor administrative locale, conform art. 45 din Legea nr. 50/1991; faptul de a nu fi marcat terenul străbătut de apeducte, cu încălcarea art. 20 din HG nr. 101/1997, însă, în mod greşit, nu a dat efect acestei constatări, reţinând, eronat, lipsa unui element esenţial al răspunderii delictuale, a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul cauzat.
Prin Decizia comercială nr. 80 din 18 februarie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 18161/3/2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că pârâta, prin adresele din 25 august 2004 şi din 20 ianuarie 2004, a notificat A.N.A.R., Direcţia de Sănătate Publică a Judeţului Ilfov, Garda Naţională de Mediu, cu privire la existenţa şi amplasamentele apeductelor, de asemenea, în documentaţia întocmită înainte de 1990, precum şi în Planul de Amenajare a Teritoriului Judeţean Ilfov şi în Planşa Gospodărirea Apelor - Dezvoltare, elaborate în februarie 2004, este evidenţiată existenţa şi amplasamentele apeductelor.
Datele comunicate autorităţilor publice centrale, reflectate în Planul de Amenajare a Teritoriului Judeţean, cunoscute de către Primăria Comunei Domneşti, trebuiau să se regăsească în Planul Urbanistic Zonal, întocmit, conform art. 23 din Legea nr. 50/1991, de către Primăria Comunei Domneşti, astfel că trecerea terenului din extravilan în intravilan, deşi era străbătut de apeducte şi constituia o zonă de protecţie sanitară cu regim sever, nu poate fi imputată pârâtei SC A.N.B. SA.
Încălcarea prevederilor Legii nr. 350/2001 şi ale art. 6 din Legea nr. 50/1991, în sensul eliberării unui certificat de urbanism cu nerespectarea Planului de Amenajare a Teritoriului Judeţean în condiţiile în care acest document conţine date oficiale referitoare la caracteristicile terenului, de asemenea nu poate fi imputată pârâtei, întrucât menţionarea unor date neconforme realităţii nu s-a datorat neîndeplinirii obligaţiei de comunicare.
A mai apreciat instanţa de apel şi faptul că pârâta nu era ţinută să comunice direct administraţiei publice locale amplasamentele apeductelor, conform art. 45 din Legea nr. 51/1990, aceasta fiind ţinută să informeze, exclusiv, administraţia publică judeţeană şi Municipiul Bucureşti.
S-a reţinut încălcarea dispoziţiilor art. 42 din Legea nr. 350/2001, de către Consiliul Local al Comunei Domneşti, care nu a preluat, în cadrul reactualizării P.U.B. Domneşti, datele cuprinse în Planul de Amenajare a Teritoriului Judeţean Ilfov.
În ceea ce priveşte obligaţia pârâtei de a marca terenul străbătut de apeducte, a apreciat ca fiind corecte cele reţinute de prima instanţă, urmare a efectuării cercetării la faţa locului, referitor la existenţa unui cămin de vizitare, acesta dând posibilitatea oricărei persoane interesate să constate existenţa unor inadvertenţe între cele menţionate în certificatul de urbanism şi situaţia reală a terenului; s-a mai constatat şi faptul că pârâta a încheiat contractul de prestări servicii din 4 septembrie 2004 având ca obiect montarea panourilor de semnalizare, obligaţie îndeplinită, aşa cum rezultă din procesul-verbal de recepţie.
Au fost considerate corecte argumentele referitoare la culpa exclusivă a autorităţilor administraţiei locale în eliberarea unui certificat de urbanism, cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, art. 6 şi art. 29 din Legea nr. 350/2001.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta, invocând nelegalitatea acesteia, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
S-a susţinut că, instanţa de apel a agravat situaţia reclamantei în propria cale de atac reţinând lipsa tuturor elementelor răspunderii delictuale civile, deşi pârâta nu a formulat apel sau cerere de aderare la apel, depăşind limitele impuse prin cererea de apel; a ignorat incidenţa art. 20 din HG nr. 101/1997.
În recurs, reclamanta s-a prevalat şi de încălcarea principiului despăgubirii proprietarilor pentru daunele aduse prin folosirea subsolului de către autorităţi publice, art. 44 alin. (5) coroborat cu art. 53 din Constituţie.
Din perspectiva jurisprudenţei CEDO, art. 1 Protocol 1 adiţional la Convenţie, s-a reţinut afectarea substanţei dreptului.
Prin Decizia nr. 2600 din 28 octombrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 29161/3/2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat Decizia atacată şi a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
S-a reţinut că în cauză nu au fost încălcate dispoziţiile art. 296 teza II C. proc. civ., în soluţionarea apelului, instanţa de apel neagravând situaţia reclamantei.
Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 44 alin. (5), raportat la art. 53 din Constituţie, cu referire la art. 1 Protocol 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, s-a reţinut încălcarea dispoziţiilor art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în calea de atac, nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată, prin cererea de chemare în judecată fiind stabilite, de către reclamantă, limitele procesului, prima instanţă nefiind învestită a se pronunţa cu privire la încadrarea principiului despăgubirii proprietarilor pentru daunele aduse prin folosirea subsolului de către autorităţile publice.
Referitor la cadrul procesual, s-a reţinut că litigiul poartă exclusiv asupra obligaţiilor prevăzute în legislaţia specifică, în vigoare la momentul încheierii convenţiei, referitoare la comunicarea amplasamentelor apeductelor, din perspectiva condiţiilor privind atragerea răspunderii civile delictuale.
În condiţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., s-a statuat necesitatea verificării, în apel, pe baza unor probatorii complete, a întrunirii condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale; dacă prima instanţă a procedat la corecta aplicare a dispoziţiilor legale incidente situaţiei de fapt, raportat la obligaţia legală de informare publică efectivă şi marcare; reanalizarea probelor administrate, din care rezultă că la cererea autorităţilor administraţiei publice locale, intimata-pârâtă a comunicat o situaţie aparent contrară celei reţinute în Planul de Amenajare a Teritoriului Judeţean Ilfov, şi dacă aceste comunicări au privit, în mod expres, terenul în litigiu.
Cu privire la obligaţia de marcare, conform art. 20 din HG nr. 101/1997, s-a constatat necesitatea verificării îndeplinirii acestei obligaţii, raportat la dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii convenţiei, şi faţă de cele ce se vor constata, dacă neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a acestei obligaţii, a cauzat prejudiciul.
În apel după casare, pricina a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Prin Decizia comercială nr. 335 din 13 septembrie 2010 a acestei instanţe, a fost respins apelul declarat de reclamantă, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Reclamanta SC I.R.E.D. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 11 februarie 2005, a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 49.197 m2 situat în comuna Domneşti, Judeţul Ilfov, de la vânzătorii H.A.R. şi HG care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, conform titlului de proprietate din 10 ianuarie 2001.
Din cuprinsul certificatului de urbanism din 15 noiembrie 2004 (fila 20 dosar fond) eliberat de Primăria Domneşti, rezultă că terenul se află în intravilanul comunei Domneşti, este cuprins în P.U.G., având destinaţia de teren agricol, însă, după scoaterea din circuitul agricol, urmând a deveni teren curţi - construcţii, autorităţile locale permiţând edificarea unei hale de depozitare.
În Cartea funciară nu a fost menţionată servitutea ce afecta terenul, reclamanta fiind informată abia prin adresa din 9 septembrie 2005, de către SC A.N.B. SA, cu privire la existenţa reţelelor tehnico edilitare subterane.
Apeductele, construite anterior anului 1990, evidenţiate în Planurile de Amenajare a Teritoriului Judeţean Ilfov, se află în exploatarea pârâtei, urmare a concesionării, terenul pe care acestea sunt amplasate constituind zonă de protecţie sanitară severă, reprezentând intervenţii publice, de mare importanţă pentru alimentarea cu apă potabilă a Municipiului Bucureşti.
Referitor la obligaţia de informare publică efectivă cu privire la existenţa apeductelor, raportat la dispoziţiile legale specifice, invocate de reclamantă, în considerarea celor prevăzute în Decizia de casare, instanţa de apel a reţinut că pârâta SC A.N.B. SA şi-a îndeplinit obligaţia de comunicare a traseelor reţelelor existente pe raza comunei Domneşti, către autorităţile publice judeţene, cu respectarea art. 45 alin. (6) din Legea nr. 50/1991.
S-a reţinut, în considerarea dispoziţiilor art. 42 Legea nr. 350/2001, că Planul de Amenajare a Teritoriului Judeţean Ilfov are caracter director, prevederile acestuia fiind obligatorii pentru planurile de amenajare a teritoriului şi pentru planurile de urbanism care le detaliază. Cu încălcarea acestor dispoziţii, în cadrul reactualizării PUG, Consiliul Local al Comunei Domneşti nu a preluat informaţiile furnizate.
Cu privire la existenţa unei corespondenţe contradictorii între Consiliul Local şi SC A.N.B. SA, s-a reţinut că scrisoarea din 17 august 2004 (fila 29 dosar fond) adresată de primăria Comunei Domneşti pârâtei, prin care s-a solicitat marcarea pe planurile de urbanism a traseelor conductelor, în vederea reactualizării, nu a fost însoţită de planurile la scară 1: 10.000 şi 1: 5.000 la care s-a făcut referire în cuprinsul adresei, în planurile comunicate pârâtei SC A.N.B. SA, la solicitarea acesteia, nefiind inclus şi terenul în litigiu.
În consecinţă, pârâta SC A.N.B. SA, în răspunsul său, nu a indicat şi traseele celor două apeducte, terenul în litigiu nefiind cuprins în planurile înaintate de Primăria Domneşti, rezultând astfel, că SC A.N.B. SA şi-a îndeplinit şi obligaţia de furnizare informaţii, la solicitarea autorităţilor publice locale, răspunsul său fiind în concordanţă cu datele solicitate de Primăria Domneşti, omisiunea marcării în planurile urbanistice locale a traseelor celor două apeducte nefiindu-i imputabilă.
În ceea ce priveşte obligaţia de marcare a instalaţiilor de aducţiune a apei, conform art. 20 din HG nr. 101/1997 s-a reţinut că pârâta a procedat la marcarea terenului, sens în care a încheiat contractul din 4 septembrie 2004, executarea lucrărilor de montare a 305 panouri de avertizare, fiind consemnate în anexa 4 la procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor din 24 octombrie 2005.
Instanţa de apel a concluzionat că vina în întocmirea planurilor urbanistice locale neconforme cu realitatea şi a emiterii unui certificat de urbanism eronat, cu încălcarea dispoziţiilor art. 42 din Legea nr. 350/2001 şi ale art. 6 din Legea nr. 50/1991, în condiţiile solicitării de informaţii parţiale, cu excluderea terenului în litigiu, aparţine exclusiv Consiliului Local al Comunei Domneşti.
În considerarea aceloraşi argumente, nu a reţinut nici încălcarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 7/1996, întrucât nu a survenit o modificare a servituţii ce grevează dreptul imobiliar, neevidenţierea acesteia în Cartea Funciară nefiind imputabilă Sc A.N.B. SA.
Existenţa, pe teren, a unui cămin de vizitare, marcat cu o miniconstrucţie din beton, era de natură a determina aprofundarea verificărilor efectuate de potenţialii cumpărători, cu privire la situaţia juridică a terenului.
Instanţa de apel a mai constatat că nu se poate reţine încălcarea obligaţiei legale de marcare a reţelei de conducte subterane, prevăzută de art. 2 din HG nr. 101/1997, în vigoare la data achiziţionării terenului, arătând că scopul legiuitorului a constat în protejarea sanitară a surselor de apă, nicidecum informarea terţelor persoane interesate în achiziţionarea unor terenuri zone de protecţie sanitară, singurul document oficial, prin care se puteau obţine date certe cu privire la situaţia juridică a terenului, fiind certificatul de urbanism.
Împotriva acestei decizii de a declarat recurs reclamanta, aducându-i următoarele critici:
Decizia recurată a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv, cu nesocotirea principiului nemijlocirii administrării probatoriului, dar şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, recurenta a apreciat că, prin hotărârea anterioară a instanţei supreme, aceasta a dezlegat problema neîndeplinirii de către pârâtă a obligaţiilor legale de a informa autorităţile administraţiei publice locale cu privire la existenţa zonelor de protecţie sanitară, cu regim sever, precum şi de a marca aceste zone.
Totodată, recurenta-reclamantă a apreciat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat şi existenţa unui prejudiciu suferit de către ea, ca urmare a nerespectării, de către pârâtă, a obligaţiilor sale legale, apreciind că s-a dispus trimiterea spre rejudecare doar pentru lămurirea unor elemente de fapt cu privire la anumite aspecte, precum: a) dacă obligaţia de marcare era îndeplinită în momentul încheierii convenţiei privind achiziţionarea terenului de către reclamantă; b) dacă neîndeplinirea obligaţiei are legătură de cauzalitate cu prejudiciul produs reclamantei; c) determinarea, prin administrarea probatoriului suplimentar, a prejudiciului suferit de reclamantă.
Deşi reclamanta a solicitat instanţei de apel admiterea de probe, în sensul deciziei de casare, instanţa de apel a respins proba cu expertiză, încălcând astfel dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de recurs a reţinut existenţa, în pasivul patrimonial al intimatei, a obligaţiei de informare corectă, din oficiu, a autorităţilor administraţiei publice locale despre reţelele aflate în exploatare.
În contradicţie cu cele stabilite de instanţa de casare, instanţa de apel, în lipsa unor mijloace probatorii care să releve o altă situaţie de fapt, a reţinut că pârâta şi-a îndeplinit obligaţia de comunicare a traseelor reţelelor subterane existente pe raza Comunei Domneşti.
Totodată, instanţa de apel a nesocotit şi statuările instanţei de recurs, cu privire la obligaţia pârâtei de a marca zona de protecţie sanitară, precum şi cu privire la obligativitatea verificării existenţei legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul produs reclamantei şi neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor pârâtei, dar şi cu privire la întinderea prejudiciului.
Verificările dispuse de către instanţa de apel nu au respectat Decizia de casare, aceasta neraportându-se, nici un moment, la caracterul continuu al obligaţiei de marcare şi la necesitatea constatării îndeplinirii acestei obligaţii, la data achiziţionării terenului în litigiu de către reclamantă.
Recurenta-reclamantă a mai susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., apreciind în mod greşit asupra elementului răspunderi civile delictuale.
Astfel, instanţa învestită cu soluţionarea cererii de chemare în judecată, trebuia să facă aplicarea art. 998-999 C. civ., prin raportare la dispoziţiile legale, care conturau nelegalitatea conduitei pârâtei, în raport de calitatea sa de concesionar al reţelelor de apă, respectiv la dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 50/1991, art. 20 din HG nr. 101/1997, art. 27 din Legea nr. 350/2001, art. 24 alin. (1) din OG nr. 32/2002.
Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit aceste dispoziţii legale atunci când a analizat caracterul ilicit al faptei pârâtei, greşeala imputabilă acesteia şi inexistenţa unei cauze care să înlăture răspunderea civilă delictuală.
Astfel, caracterul ilicit al faptei intimatei-pârâte a fost analizat în mod greşit, mai ales cu privire la aspectul îndeplinirii obligaţiei de informare a autorităţilor administraţiei publice locale, cu privire la existenţa reţelelor subterane, deoarece această informare, în ce priveşte Comuna Domneşti, nu s-a produs, mai ales că la solicitarea expresă a primăriei acestei comune, intimata a răspuns în sensul că nu are în administrare reţele de apă subterană, pe raza acestei comune, determinând astfel emiterea unui certificat de urbanism ce cuprinde menţiuni eronate asupra regimului tehnic al terenului, reclamanta achiziţionând acest teren, tocmai având în vedere certificatul de urbanism.
Răspunsul intimatei-pârâte la adresa Primăriei Comunei Domneşti, nu reprezintă o simplă corespondenţă, acest răspuns producând consecinţe juridice, mai ales că informaţia era necesară în vederea reactualizării PUG.
În recursul său, recurenta-reclamantă mai arată că instanţa de apel a nesocotit Decizia de casare cu privire la verificarea continuităţii obligaţiei de marcare pe teren a existenţei conductelor subterane, neavând nicio semnificaţie faptul că, anterior cumpărării terenului de către reclamantă, pârâta încheiase un contract pentru marcarea existenţei conductelor, semnificaţie având doar existenţa bornelor de marcare la data achiziţionării terenului.
De asemenea, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., atunci când a concluzionat că nu există caracter ilicit al faptei pârâtei, prin raportare la scopul dispoziţiei legale ce reglementează obligaţia de marcare, pe teren, a existenţei conductelor subterane, deoarece, nu este necesar ca fapta ilicită să constea în nesocotirea unei obligaţii de către autorul faptei, care îi incumbă, exclusiv, în raport cu partea vătămată, specific tărâmului răspunderi delictuale civile, fiind faptul că raportul juridic ce ia naştere priveşte pe autorul faptei ilicite şi persoana păgubită prin fapta ilicită.
În ce priveşte greşeala imputabilă intimatei-pârâte, instanţa de apel a concluzionat, în mod greşit, că aceasta nu există, pârâtei fiindu-i imputabil faptul că nu a prevăzut că informaţia transmisă Primăriei Comunei Domneşti va produce consecinţe juridice, mai ales că în cererea formulată de către primărie se arăta şi scopul solicitării informaţiei.
Instanţa de apel nu a analizat corect nici inexistenţa unei cauze care să înlăture răspunderea civilă delictuală a pârâtei, reţinând, fără nici o acoperire faptică, că vinovată de emiterea certificatului de urbanism este Primăria Comunei Domneşti, vinovăţia revenindu-i intimatei-pârâte, deoarece, Primăria Comunei Domneşti nu a exclus terenul în litigiu din solicitarea de informaţii, referindu-se, în adresa sa, la reţelele tehnico-edilitare, existente pe raza comunei, arătând că scopul informaţiilor era reactualizarea PUG.
Prin urmare, cea care trebuia să prevadă că solicitarea Primăriei Domneşti viza atât extravilanul cât şi intravilanul comunei, era pârâta.
În situaţia de faţă, chiar dacă i s-ar putea opune Primăriei Comunei Domneşti emiterea unui certificat de urbanism conţinând informaţii neadevărate, acest aspect nu ar putea exonera pe intimata-pârâtă de răspundere pentru că informaţiile eronate transmise de către aceasta au stat la baza emiterii certificatului de urbanism.
Recurenta-reclamantă mai susţine că, hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii.
Astfel, susţine recurenta, considerentele deciziei recurate, nu pot echivala cu o motivare, în înţelesul Codului de procedură civilă, având în vedere reluarea unor pasaje în cuprinsul hotărârii, precum şi intercalarea repetată a unor argumente de drept şi de fapt.
La data de 24 martie 2011, intimata-pârâtă SC A.N.B. SA, a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta-recurentă.
Analizând Decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat, pentru considerentele următoare:
Potrivit dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care împrejurările de fapt au fost deplin stabilite.
În cauza de faţă, aceste împrejurări de fapt nu au fost pe deplin stabilite, instanţa de apel pronunţând o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, prin Decizia nr. 2600 din 28 octombrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 29161/3/2006, s-a admis recursul, s-a casat Decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de apel, statuând faptul că această instanţă, în rejudecare, are obligaţia de a administra probatorii complete cu privire la existenţa răspunderii delictuale civile în sarcina pârâtei.
În acest sens, instanţa de apel trebuia să reanalizeze probele deja administrate şi să administreze probe noi, ţinând cont de informarea deja făcută de pârâtă, către Primăria Comunei Domneşti, informare pe baza căreia această unitate administrativ teritorială a emis certificatul de urbanism din care a rezultat că terenul cumpărat de reclamantă nu este subtraversat de conducte de apă.
De asemenea, instanţa de apel trebuia să analizeze îndeplinirea obligaţiei de marcare a existenţei conductelor subterane, la suprafaţa terenului, obligaţie prevăzută de art. 20 din HG nr. 101/1997, dar ţinând seama de caracterul continuu al acestei obligaţii, şi de existenţa semnelor de marcare, pe teren, la data încheierii convenţiei de vânzare-cumpărare a terenului.
Deşi nu este riguros exact, ceea ce susţine reclamanta - recurentă, în legătură cu faptul că instanţa supremă a dezlegat deja, în ciclu procesual anterior, problema neîndeplinirii de către pârâtă a obligaţiilor legale cu privire la informarea autorităţilor administraţiei publice locale, cu referire la existenţa zonelor de protecţie sanitară, precum şi la obligaţia de a marca aceste zone, totuşi, este adevărat că instanţa supremă a statuat că există o adresă a pârâtei către Comuna Domneşti, din care rezultă că în subteranul teritoriului aflat în administrarea acestei localităţi, nu există conducte subterane administrate de către pârâtă, fapt ce a dus la emiterea certificatului de urbanism, către reclamantă, determinând pe aceasta să cumpere terenul respectiv.
De asemenea, instanţa de apel, în rejudecarea apelului, nu a ţinut cont de indicaţiile instanţei de recurs cu privire la verificarea existenţei semnelor de marcare a conductelor subterane, pe teren, în momentul achiziţionării terenului de către reclamantă, de determinarea legăturii de cauzalitate dintre neîndeplinirea acestei obligaţii şi prejudiciul suferit de reclamantă, şi nici în legătură cu administrarea unei expertize care să determine întinderea acestui prejudiciu, astfel încât se impune administrarea acestor probatorii, pentru respectarea deciziei de casare iniţială.
După administrarea probatoriului suplimentar, instanţa de apel va trebui să reanalizeze existenţa elementelor răspunderii delictuale civile, ţinând cont de obligaţia pârâtei, de informare a unităţilor administrativ teritoriale, inclusiv a Comunei Domneşti, cu privire la existenţa conductelor de apă subterane, dar având în vedere şi adresa deja emisă, care a stat la baza emiterii certificatului de urbanism, precum şi de îndeplinirea, în mod continuu, a obligaţiei de marcare, la suprafaţă, a traseului conductelor subterane de apă, precum şi de existenţa acestor semne de marcare la momentul achiziţionării terenului de către reclamantă.
Instanţa de apel, va analiza, în rejudecare, în ce măsură a influenţat fapta pârâtei, de a transmite informaţia, eronată, cu privire la inexistenţa conductelor de apă subterane, pe teritoriul administrativ al Comunei Domneşti, fapta Primăriei Domneşti de a emite un certificat de urbanism nereal, determinând producerea unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei, prin achiziţionarea unui teren care nu poate fi utilizat pentru edificarea unor construcţii, ci numai, limitat, în scopuri agricole.
În acest context, nu se poate reţine motivarea instanţei de apel, în sensul că obligaţia legală a pârâtei, de marcare a reţelelor de conducte subterane se referă doar la protejarea sanitară a surselor de apă, şi nicidecum la informarea unor terţe persoane, în achiziţionarea unor terenuri, care sunt zone de protecţie sanitară, deoarece, nicio obligaţie legală nu are ca scop protejarea unui lucru în sine, edictarea de norme juridice, având în vedere doar relaţiile interumane, lucrurile neavând valoare juridică în sine, ci doar prin modul în care se raportează interesele diverşilor subiecţi de drept, cu privire la aceste lucruri, deci numai în raport cu drepturile subiective ale persoanelor.
Prin urmare, trebuie analizată îndeplinirea sau neîndeplinirea obligaţiei legale de către pârâtă, prin raportare la vătămarea intereselor legitime şi drepturilor subiective ale terţilor, în speţa noastră, prin raportare la interesele legitime ale reclamantei-recurente.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1), (3) şi (5) C. proc. civ., a admis recursul, şi a casat Decizia recurată, trimiţând cauza, spre rejudecarea apelului, la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC I.R.E.D. SRL Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 335 din 13 septembrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, casează Decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 20 octombrie 2011
| ← ICCJ. Decizia nr. 3545/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9573/2011. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
