ICCJ. Decizia nr. 3076/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3076/2011
Dosar nr. 2025/96/2009
Şedinţa publică din 1 aprilie 2011
Asupra cauzei civile de faţă,constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 156 din 27 ianuarie 2010, Tribunalul Harghita a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul M.M., a constatat caracterul politic al condamnării penale a acestuia la pedeapsa de 3 ani închisoare, prin sentinţa penală nr. 253 din 5 martie 1979 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj, pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare; a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească, pe seama reclamantului, suma de 10.000 euro sau echivalentul în lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.740 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 253 din data de 5 martie 1979, reclamantul a fost condamnat pentru infracţiunea prevăzută de art. 354 C. pen., la o pedeapsă de 3 ani închisoare, din motivul că nu s-a prezentat la unitatea militară la care a fost repartizat.
S-a reţinut, în fapt, că reclamantul nu s-a prezentat la U.M. la care C.M.J. Harghita l-a repartizat pentru satisfacerea serviciului militar. A invocat că este adeptul credinţei „M.I." şi a refuzat să îndeplinească serviciul militar.
Potrivit art. 354 alin. (1) C. pen. (în vigoare la data condamnării) „neprezentarea la încorporare sau concentrare în termen de 3 zile de la încunoştinţare, iar dacă termenul de prezentare fixat este mai mare de 3 zile, neprezentarea la acest termen a celui chemat de autoritatea militară", constituie infracţiunea de neprezentare la încorporare sau concentrare şi se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
Reclamantul susţine că infracţiunea reţinută în sarcina lui trebuie considerată ca fiind o infracţiune politică, întrucât a fost judecat de o instanţă militară, deşi, la data condamnării, era civil, iar această faptă, raportat la anul comiterii şi a regimului comunist sub imperiul căruia a fost comisă, are un vădit caracter politic, interpretarea fiind aceea că ar fi atentat la puterea de apărare a ţării.
În raport de apărările invocate de reclamant, urmează a se avea în vedere că normele constituţionale în vigoare, în aceea perioadă, prevedeau libertatea religioasă, statuând, în art. 30 alin. (2), că „Oricine este liber să împărtăşească sau nu o credinţă religioasă. Libertatea exercitării cultului religios este garantată." Cu toate acestea, potrivit art. 40 din Constituţia din anul 1965, în vigoare la data condamnării reclamantului, efectuarea stagiului militar era obligatorie. Aceasta constituia o îndatorire fundamentală a cetăţenilor R.S.R., aspect ce rezultă şi din prevederile Legii nr. 14/1972 până la data abrogării prin Legea nr. 46/1996.
Prin aceste dispoziţii legale a fost încălcat dreptul persoanei de a-şi alege religia, în contextul în care România, prin Decretul nr. 212/1974, a ratificat Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care garanta, printre altele, şi libertatea religioasă.
În virtutea dispoziţiilor art. 18 pct. 3 din Pact, trebuia ca, prin legislaţia internă, să se asigure respectarea atât a libertăţii religioase, cât şi a manifestării convingerii religioase, restricţiile şi îngrădirile putând fi admisibile numai în măsura în care asemenea măsuri ar fi fost necesare pentru ocrotirea securităţii, ordinii şi sănătăţii publice ori a moralei sau a libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale altora.
Din cele ce preced, rezultă că satisfacerea stagiului militar nu intra în categoria acestor derogări, ca atare, nu se impunea a fi aplicată nici o restricţie asupra dreptului sau libertăţii de religie, asemenea măsuri nefiind necesare într-o societate democratică.
Constituţia din 1965 garanta, ca şi drept fundamental, libertatea conştiinţei, însă, în regimul comunist, acest drept a rămas la nivelul de declaraţie, fără să fie garantat în mod real.
Garantând libertatea de conştiinţă, statul trebuia să găsească forme în care persoanele aparţinând diferitelor culte religioase să îşi exercite, în mod liber, această convingere, iar obligaţia de a efectua stagiul militar să fie, astfel, exercitat prin forme alternative, încât să nu contravină convingerilor religioase.
Cu toate acestea, dacă se are în vedere scopul legii penale, aşa cum acesta era prevăzut în art. 1 C. pen. adoptat în anul 1968 (în vigoare la data condamnării), acesta era în sensul de a apăra împotriva infracţiunilor, R.S.R, suveranitatea, independenţa şi unitatea statului, proprietatea socialistă, persoana şi drepturile acesteia, precum şi întreaga ordine de drept; se poate deduce că legiuitorul din acea vreme a acţionat mai mult sau mai puţin voalat pentru apărarea securităţii orânduirii statului socialist.
Privind din acest punct de vedere, se poate considera, într-adevăr, că infracţiunea prevăzută la art. 354 C. pen. viza apărarea unor valori care aveau încărcătură politică. Aceste valori, în opinia legiuitorului socialist, au fost nesocotite de reclamant din convingeri religioase. Infracţiunea respectivă ar putea fi considerată, în aparenţă, o infracţiune de drept comun, dar, în realitate, condamnarea are un vădit caracter politic. Urmarea neprezentării celui chemat la încorporare, în termenul stabilit, la unitatea militară, în definirea conţinutului constitutiv, din punct de vedere al laturii obiective a infracţiunii, a fost aceea că s-a creat o stare de pericol pentru capacitatea de apărare a ţării.
În contextul existent în acel moment, prin sentinţa de condamnare, s-a încălcat libertatea de gândire şi conştiinţă a reclamantului, de apartenenţă la un cult religios neinterzis de lege, fiind, astfel, încălcat un drept fundamental al reclamantului, reglementat şi de art. 9 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi care nu poate forma obiectul unor restrângeri în afara situaţiilor prevăzute de lege.
Infracţiunea pentru care reclamantul a fost condamnat dobândeşte natura unei infracţiuni politice, deoarece i s-a limitat libertatea de gândire şi de conştiinţă religioasă, cu menţiunea că asemenea condamnări au fost posibile doar din cauza regimului politic, instaurat de dictatura comunistă, în acea perioadă, în România.
Astfel, infracţiunea a devenit politică, deoarece, în vechiul regim, nu exista posibilitatea executării serviciului militar alternativ, astfel încât persoanele care, prin apartenenţa la un anume cult religios sau din alte motive de conştiinţă, refuzau executarea serviciului militar obligatoriu, erau nevoite sa suporte rigorile legii penale, rezultate din acest refuz.
Din această perspectivă, se poate considera că, în fapt, condamnarea reclamantului are un substrat politic, drept urmare, infracţiunea pentru care a fost condamnat are un caracter politic în sensul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din OUG nr. 214/1999, constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale.
În privinţa despăgubirilor solicitate de reclamant, Tribunalul a reţinut următoarele:
Pentru condamnarea cu executare la locul de deţinere, reclamantul a solicitat, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, suma de 40.000 euro, echivalent în lei.
În acest context, urmează a se avea în vedere actul „Fişa de evidenţă a deţinutului", din care rezultă că reclamantul a fost încarcerat la data de 2 septembrie 1979 şi a fost liberat la data de 19 iulie 1980.
În dovedirea acestor pretenţii a fost administrată proba testimonială.
Faţă de declaraţiile martorilor, ţinând cont de impactul social pe care l-a resimţit reclamantul prin expunerea lui la dispreţul public în urma condamnării, luând în considerare caracterul, gravitatea şi întindere suferinţelor psihice sau fizice cauzate lui, precum şi de necesitatea asigurării proporţionalităţii între acordarea despăgubirilor, gradul în care reputaţia reclamantului a fost lezată şi măsura în care această compensare poate aduce satisfacţie echitabilă persoanei vătămate, mărimea compensaţiei pentru prejudiciu moral a fost stabilită la suma de 10.000 Euro (echivalent în lei la data plăţii).
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român, iar prin Decizia civilă nr. 47/ A din 21 aprilie 2010, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a admis apelul pârâtului, a schimbat, în parte, hotărârea atacată şi a redus cuantumul despăgubirilor de la 10.000 euro la 1.700 euro, menţinând restul dispoziţiilor hotărârii.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Apelul este întemeiat numai în ceea ce priveşte daunele solicitate de reclamant.
Acţiunea formulată de reclamantul M.M. a fost întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ.
Instanţa de fond a analizat temeinicia cererii reclamantului prin prisma dispoziţiilor legale invocate prin acţiune.
Potrivit temeiului de drept, caracterul politic al unei condamnări este condiţionat nu de natura infracţiunii, ci de scopul urmărit prin săvârşirea ei, scop expres definit de legiuitor prin prevederile OUG nr. 214/1999.
Astfel fiind, alături de argumentele reţinute de instanţa de fond, Curtea a constatat că, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic condamnarea pronunţată pentru orice fapte prevăzute de legea penală dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Această concluzie se desprinde neechivoc din formularea textului de lege „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţă în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală dacă, prin săvârşirea acestora, s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999."
Intenţia legiuitorului de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale drepturilor izvorând din lege rezultă şi din expunerea de motive a actului normativ astfel: „există o serie de persoane ale căror condamnări de natură politică îşi produc în continuare efectele dat fiind că faptele care au constituit obiectul condamnărilor sunt şi astăzi prevăzute de legea penală şi nu sunt întrunite condiţiile pentru reabilitarea de drept.
Prin urmare, există o categorie de persoane care s-au împotrivit făţiş (…) regimului totalitar comunist sau care au fost persecutate de către acesta, ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale, ce au fost considerate ameninţări la adresa sistemului totalitar, şi care nu au beneficiat până acum de o minimă reparaţie morală constând în ştergerea consecinţelor penale ale condamnărilor lor".
În aceeaşi expunere de motive s-a mai apreciat că recunoaşterea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă nu este satisfăcătoare.
Schimbările preconizate de legiuitor prin adoptarea acestui act normativ au avut în vedere, potrivit expunerii de motive, următoarele: „ştergerea ope legis a tuturor consecinţelor condamnărilor cu caracter politic. Atingerea acestui obiectiv presupune calificarea drept condamnări cu caracter politic a tuturor condamnărilor referitoare la anumite categorii generale de infracţiuni, infracţiuni ce au fost utilizate cu predilecţie pentru a reprima opozanţii regimului totalitar comunist. Totodată, deoarece există cazuri în care condamnări pentru alte infracţiuni decât cele împotriva statului au mascat în fapt condamnări ale unor persoane, motivate de activităţile acestora s-a prevăzut şi posibilitatea calificării la cerere, de către instanţa de judecată, a acestor condamnări drept condamnări cu caracter politic."
Un alt argument rezidă din conţinutul art. 2 din OUG nr. 214/1999, potrivit căruia „constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop: (…) d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile şi politice, economice sociale şi culturale."
Infracţiunea săvârşită de reclamant a vizat afirmarea, respectiv, recunoaşterea şi respectarea unui drept fundamental garantat de Constituţie, respectiv acela de a-şi exercita liber cultul religios. Cu alte cuvinte, fapta penală a reclamantului a fost consecinţa afirmării unui drept fundamental, cu consecinţa încălcării unei obligaţii cetăţeneşti care nu crea nici un fel de pericol ci, în mod artificial, se considera că aduce atingere capacităţii de apărarea a României. Această apreciere teoretică şi practică, raportat la elementele constitutive ale infracţiunii, nu reprezenta altceva decât o reprimare mascată a libertăţii religioase.
Mai trebuie subliniat faptul că Legea nr. 221/2009 enumeră expres, în art. 7, situaţiile în care persoanele condamnate nu beneficiază de măsurile instituite prin lege. Faptele de natura celei săvârşite de reclamant nu intră în aceste categorii.
În fine, Curtea a constatat că, prin adresa 121951/2009, Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă a apreciat caracterul politic al hotărârilor judecătoreşti prin care se menţionează expres că persoanele condamnate nu s-au prezentat la încorporare, nu s-au supus la încorporare sau nu s-au suspus ordinelor superiorilor din motive religioase, ca formă de protest la îngrădirea exercitării dreptului acestora de a-şi alege şi practica în mod liber credinţa sau religia şi a decis acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, în temeiul OUG nr. 214/1999.
Având în vedere cele de mai sus, instanţa de apel a considerat că, în cauză, sunt întrunite toate cerinţele legale pentru recunoaşterea caracterului politic al condamnării, astfel cum reclamantul a solicitat prin acţiune.
Cu referire la daunele morale solicitate şi cuantumul acestora acordat de instanţa de fond, Curtea a avut în vedere, în primul rând, împrejurarea că recunoaşterea caracterului politic al condamnării este în măsură să acopere în plan subiectiv, cel puţin parţial, prejudiciul moral suferit. Injusteţea unor măsuri represive, suferinţele cauzate celor vizaţi de acestea nu pot avea aceeaşi unitate de măsură.
Aceasta este, probabil, şi raţiunea pentru care legiuitorul nu a stabilit criterii de apreciere a prejudiciului.
În aceste condiţii, instanţa a utilizat un criteriu judiciar, a redus cuantumul despăgubirilor acordat de prima instanţă la 1.700 euro şi l-a stabilit prin raportare la pedeapsa efectiv executată, de un an şi 5 luni închisoare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M.M., solicitând admiterea căii de atac şi casarea, în parte, a deciziei recurate.
A susţinut că Decizia Curţii de Apel este netemeinică sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, în sensul scăderii valorii prejudiciului moral de la 10.000 la 1.700 euro, fără să cuprindă motivele pe care instanţa de apel le-a avut în vedere.
În dosar a depus întâmpinare intimatul pârât, solicitând respingerea recursului, deoarece condamnările penale pronunţate pentru infracţiunile analizate nu au caracter politic; suma de bani acordată nu a fost dovedită şi nu s-a ţinut seama, în stabilirea cuantumului, de dispoziţiile OUG nr. 62/2010.
Ulterior, intimatul pârât a precizat întâmpinarea, arătând că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, s-a declarat neconstituţionalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a aceleiaşi curţi, s-a statuat neconstituţionalitatea prevederilor art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010.
În concluzie, în acest moment, aplicarea dispoziţiilor declarate neconstituţionale este suspendată şi nu există temei legal pentru soluţionarea favorabilă a cererii de acordare a despăgubirilor morale, impunându-se respingerea acestui capăt de acţiune.
La termenul de astăzi, 1 aprilie 2011, reprezentanta intimatului pârât a invocat şi Decizia în interesul Legii nr. 32/2009, conform căreia persoanele condamnate definitiv pentru infracţiuni contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
Analizând Decizia atacată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi în raport de apărările formulate de intimatul pârât în scris şi cu ocazia concluziilor orale, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Mai întâi, trebuie precizat că, în absenţa recursului declarat de pârât împotriva hotărârii instanţei de apel, recurentului reclamant nu i se poate face, în propria cale de atac, o situaţie mai grea decât cea avută potrivit deciziei recurate; prin urmare, nu i se poate înlătura dreptul la daune morale şi nici nu se poate reduce cuantumul acestora, astfel cum a fost stabilit de către Curtea de Apel.
Potrivit principiului „non reformatio in pejus" – „nereformarea în rău", hotărârea judecătorească atacată nu poate fi reformată decât în favoarea părţii care exercită calea de atac şi nu în defavoarea ei.
Principiul este pe deplin aplicabil şi în recurs, conform art. 316 cu referire la art. 296 teza a II-a C. proc. civ., şi are rolul de a înlătura temerea părţilor de a exercita calea de atac, deoarece, în absenţa lui, chiar dacă hotărârea ar fi nelegală sau netemeinică, existând riscul, pentru părţi, de a pierde şi ceea ce au obţinut în fazele procesuale anterioare, acestea, deşi interesate să modifice hotărârea respectivă, ar fi prea puţin dispuse să-şi agraveze situaţia atacând acea hotărâre.
Principiul operează în mod efectiv când doar o parte a atacat hotărârea, ceea ce este cazul în speţă, reclamantul fiind singurul care a exercitat un astfel de demers împotriva deciziei pronunţate de Curte.
Cu toate acestea, apărările intimatului pârât formulate în scris şi cu ocazia concluziilor orale, în legătură cu cele două decizii ale Curţii Constituţionale şi cu cea pronunţată în interesul legii, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu sunt lipsite de efecte în soluţionarea recursului şi, ca atare, vor fi analizate în cele ce urmează.
Din perspectiva principiului în discuţie, cum s-a arătat, reclamantul nu poate pierde, în propriul recurs, ceea ce a obţinut deja prin Decizia recurată.
Pe de altă parte, în cazul în care apărările formulate de intimat sunt întemeiate, şi, în consecinţă, recurentul nu ar fi putut obţine, în fazele procesuale anterioare, o soluţie favorabilă, astfel cum este şi ipoteza de faţă pentru argumentele ce se vor arăta în cele ce urmează, această parte nu poate câştiga, urmare a recursului declarat, modificarea hotărârii instanţei de apel în sensul dorit de ea.
În esenţă, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a susţinut, în apărare, că, urmare a pronunţării deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, nu ar mai exista temei juridic pentru acţiunea în daune morale formulată în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009; a invocat şi Decizia nr. 1354 a contenciosului constituţional, fără să facă, însă, vreo referire concretă la relevanţa acestei hotărâri pentru cauza de faţă; a mai menţionat şi Decizia în interesul Legii nr. 32/2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, importantă în ceea ce priveşte stabilirea naturii condamnării pentru infracţiuni ca cea pentru care a fost condamnat reclamantul, cu consecinţe asupra incidenţei actului normativ în discuţie în litigiul de faţă.
Dintre toate cele trei chestiuni, Înalta Curte va analiza, în mod prioritar, problema consecinţelor produse de Decizia în interesul legii sus-menţionată asupra soluţionării litigiului de faţă, deoarece, doar în măsura în care se reţine că natura condamnării suferite de reclamant este politică, mai prezintă utilitate a se verifica dacă, în prezent, pentru o astfel de condamnare, Legea nr. 221/2009 mai poate servi ca fundament al pretenţiilor deduse judecăţii, în urma declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ, prin Decizia nr. 1358/2010.
Conform art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, temei juridic invocat de reclamant în susţinerea cererii de constatare a caracterului politic al condamnării sale, „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare".
Instanţa este cea care constată caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3), în condiţiile prevăzute la art. 4 din aceeaşi lege.
Prin Decizia pronunţată în interesul Legii nr. 32/2009, în urma admiterii recursului în interesului legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, că: „Persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice".
În considerentele aceste decizii s-a arătat, cu referire specială la Organizaţia Religioasă „M.I.", că „condamnările penale pronunţate pentru infracţiunile analizate – cele prevăzute de art. 334 şi art. 354 C. pen. – nu au caracter politic în sensul Decretului-lege nr. 118/1990".
S-a reţinut că problema de drept care se cere a fi soluţionată prin recursul în interesul legii vizează stabilirea naturii infracţiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare şi a celei de insubordonare, săvârşite din motive de conştiinţă religioasă, şi, pe cale de consecinţă, a condamnării dispuse pentru aceste infracţiuni prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv dacă acestea trebuie privite ca având caracter politic sau, dimpotrivă, caracterul lor este de drept comun.
Înalta Curte a arătat că ocrotirea valorilor legate de capacitatea de apărare a ţării, prin mijloace de drept penal, nu ţine de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetăţenilor săi şi formele de participare la îndeplinirea unei obligaţii prevăzute prin legea fundamentală.
Instituirea obligaţiei de executare a serviciului militar a privit pe toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.
În aceste condiţii nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de raţiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată.
Or, în absenţa unui asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenţei unei infracţiuni cu caracter politic şi, pe cale de consecinţă, a unei condamnări având un astfel de caracter.
Condamnarea pentru infracţiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înţeleasă nici ca o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale deoarece, în perioada de referinţă a legii, Constituţia garanta libertatea conştiinţei (art. 30), dar în acelaşi timp, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40).
Prin urmare, condamnările pentru cele două infracţiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenenţa la un cult religios, ci pentru săvârşirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
Înalta Curte a făcut referire, în cuprinsul deciziei, şi la poziţia instituţiilor europene în legătură cu problema în discuţie.
Astfel, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenţie, care garantează libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însă a fost recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului Europei o aveau, de a recunoaşte refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive de conştiinţă şi de a-l înlocui cu prestarea unei alte activităţi sociale (Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A. c/a Elveţiei, 9 mai 1984).
Deşi, în acea perioadă, statul român nu era parte la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, modalitatea de abordare juridică a obiecţiei de conştiinţă, relativ la necesitatea legală a satisfacerii stagiului militar, nu era fundamental diferită de aceea a unor state membre ale Consiliului Europei.
Aceeaşi orientare a Comisiei se menţine şi în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinate de apartenenţa persoanei la Organizaţia Religioasă "M.I.", a concluzionat că art. 9 din Convenţia europeană a drepturilor omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 paragraful 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă (B. c/a A., Hotărârea din 27 octombrie 2009).
În speţă, se pune aceeaşi problemă de drept, a calificării unei asemenea fapte (refuzul de încorporare pe motive de conştiinţă religioasă determinat de apartenenţa la Organizaţia Religioasă „M.I."), în condiţiile în care, la fel ca şi în situaţia Decretului-lege nr. 118/1990, noul act normativ (respectiv, Legea nr. 221/2009) nu conţine o definire a acestei fapte ca fiind infracţiune de natură politică.
Pentru identitate de raţiune (mutatis mutandis), situaţia premisă de la care se porneşte în realizarea raţionamentului logico-juridic fiind aceeaşi, concluzia prezentei instanţe nu poate fi diferită de interpretarea dată de Secţiile Unite, în sensul că infracţiunea prevăzută de art. 354 C. pen. nu are natură politică şi nici condamnarea dispusă pentru săvârşirea acestei infracţiuni.
Pe de altă parte, nu se poate face abstracţie de modalitatea în care Înalta Curte a dezlegat problema de drept în discuţie, prin Decizia nr. 32/2009, determinat de faptul că examinarea recursului în interesul legii s-a realizat din perspectiva aplicării art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, iar nu a art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Aceasta deoarece argumentele avute în vedere la pronunţarea deciziei nr. 32/2009 au relevanţă şi în stabilirea naturii condamnării prin raportare la scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din Ordonanţă.
Cu alte cuvinte, nu se poate susţine, astfel cum a procedat Curtea de Apel, cu ignorarea deciziei în interesul legii sus-menţionate, că, condamnarea reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 354 C. pen. are caracter politic deoarece, prin fapta comisă, acesta a urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, ceea ce, mai departe, ar atrage incidenţa art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 şi i-ar conferi reclamantului dreptul la daune morale, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a).
Cum s-a menţionat în precedent, Înalta Curte a arătat, în Decizia pronunţată în interesul legii, că „Condamnarea pentru infracţiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înţeleasă nici ca o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale deoarece, în perioada la care ne referim, Constituţia garanta libertatea conştiinţei (art. 30), dar în acelaşi timp, aşa cum s-a menţionat, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40)".
Or, această interpretare exclude concluzia Curţii de Apel în sensul că, prin fapta săvârşită de reclamant, acesta a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, mai precis afirmarea şi recunoaşterea dreptului la exerciţiul liber al cultului religios.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, nu se poate reţine că infracţiunea pentru care a fost condamnat reclamantul, prin Decizia penală nr. 253 din 5 martie 1979, prevăzută de art. 354 C. pen., are natură politică sau că, prin comiterea ei, s-a urmărit un scop politic, astfel încât nici condamnarea pronunţată nu poate avea o asemenea natură.
Ca atare, art. 1 alin. (3) şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu sunt incidente în speţă, neputând servi ca temei juridic al pretenţiilor deduse judecăţii
Faţă de constatarea instanţei în sensul de mai sus, nu mai prezintă relevanţă, în soluţionarea cauzei, deciziile pronunţate de către instanţa de contencios constituţional, invocate de intimatul pârât, astfel încât nu vor fi analizate de Înalta Curte, în cadrul recursului de faţă.
Revenind la principiul non reformatio in pejus, deşi, pentru considerentele arătate în precedent, acţiunea formulată de reclamant ar fi trebuit să fie respinsă, condamnarea suferită de el neavând caracter politic, în absenţa exercitării recursului de către intimatul pârât sau de Parchet, recurentului reclamant nu i se poate face o situaţie mai grea în propria cale de atac, ceea ce înseamnă că Decizia atacată nu poate fi reformată în defavoarea lui.
Pe de altă parte, cum deja s-a arătat, recurentul reclamant nu poate obţine modificarea deciziei nici în favoarea sa, ceea ce înseamnă că recursul este nefondat, indiferent de criticile formulate.
Aşadar, Înalta Curte nu va mai analiza aceste critici, urmând a dispune, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea recursului, ca nefondat, ca o consecinţă a înlăturării incidenţei Legii nr. 221/2009, dar în limitele aplicării principiului „neagravării situaţiei în propria cale de atac".
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.M. împotriva deciziei nr. 47/ A din 21 aprilie 2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3079/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2718/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
