ICCJ. Decizia nr. 3129/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILA ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3129/2011
Dosar nr. 4202/109/2008
Şedinţa publică din 1 aprilie 2011
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, la data de 2 februarie 2006, reclamanta B.P.O. a chemat în judecată pârâţii S.C., S.D.M. şi M.M. solicitând instanţei, obligarea pârâţilor de a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. P.S., sectorul 1, compus din două apartamente.
În motivarea acţiunii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480 C. civ., reclamanta a arătat că, imobilul mai sus identificat a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, act normativ neconstituţional, fiind totodată nelegal aplicat autorului N.I., de profesie medic.
Ulterior, în temeiul Legii nr. 112/1995, în mod greşit statul a vândut apartamentul foştilor chiriaşi, încălcând dreptul de proprietate al reclamantei (dobândit prin moştenire) asupra imobilului.
Prin întâmpinare, pârâţii M.M., S.C. şi S.D.M. au invocat inadmisibiltatea acţiunii în revendicare introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Prin încheierea pronunţată la data de 4 mai 2006 (fila 73 Dosar nr. 3383/299/2006), instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cu motivarea că Legea nr. 10/2001 nu cuprinde o dispoziţie care să interzică formularea unei acţiuni în revendicare, de către fostul proprietar împotriva cumpărătorului de la stat, în temeiul Legii nr. 112/1995, deţinătorul actual al imobilului, întrucât o astfel de cerere nu intră sub incidenţa legii speciale, aceasta din urmă reglementând măsurile reparatorii în raportul dintre persoanele îndreptăţite şi unităţile deţinătoare, deci, în raport cu alte persoane.
Ulterior, la data de 15 iunie 2006, pârâţii au formulat o cerere de suspendare a judecăţii, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea recursului declarat de aceştia împotriva deciziei nr. 164 din 3 februarie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, cerere prorogată după depunerea certificatului de grefa.
Pârâţii M.M., S.C. şi S.D.M. au formulat cerere de recuzare, aceasta fiind respinsă şi apoi, o cerere de strămutare, care a fost admisă.
Prin încheierea nr. 10219 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, la data de 11 decembrie 2006, urmare admiterii cererii, pricina a fost strămutată de la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, la Judecătoria Piteşti.
Pe rolul Judecătoriei Piteşti cauza a fost înregistrată sub nr. 3383/299/2006, fiind suspendată, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. l C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a pricinii ce formează obiectul Dosarului nr. 22494/3/2005 (Dosar nr. 3339/2005), aflat în recurs pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a titlului statului pentru imobilul în litigiu, prin încheierea din 13 martie 2007.
Ulterior repunerii pe rol a cauzei, urmare decesului pârâtei M.M., la data de 18 februarie 2008, pârâtul S.C. a formulat, în temeiul art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., o cerere de suspendare a cauzei, ce a fost respinsă de instanţă, întrucât au fost indicaţi şi introduşi în cauză, moştenitorii defunctei M.M., anume L.A. şi M.V. (fila 105 Dosar nr. 3383/299/2006).
Prin sentinţa civilă nr. 4682 pronunţată la 2 septembrie 2008, Judecătoria Piteşti şi-a declinat competenţa materială în favoarea Tribunalului Argeş, faţă de împrejurarea că valoarea imobilului a fost precizată la data de 16 mai 2008, ca fiind peste 500.000 lei, în raport de dispoziţiile art. 2 pct. l lit. b) C. proc. civ.
Pârâtul L.A. a declarat recurs împotriva acestei sentinţe, Tribunalul Argeş prin Decizia nr. 1854/ R pronunţată la 11 noiembrie 2008, respingându-l ca nefondat.
Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr. 40 din 3 martie 2009 a respins ca inadmisibilă acţiunea, reţinând în esenţă că Legea nr. 10/2001 are caracter special faţă de dispoziţiile Codului civil, iar reclamanta nu se află în situaţia în care, dreptul său de proprietate actual şi necontestat, să se bucure de protecţia oferită de prevederile art. 480, 481 C. civ., acţiunea de faţă reprezentând un demers judiciar, ce are ca scop redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate abuziv, care nu putea fi parcurs decât în condiţiile şi cu respectarea procedurii instituită de Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a constatat că nu se poate reţine că s-au încălcat dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional la C.E.D.O. şi nici că reclamanta nu a avut asigurat accesul la justiţie, atâta vreme cât s-a prevăzut o cale specială de urmat, în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului, în condiţiile în care termenul de depunere a notificărilor, în baza Legii nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv, tocmai pentru a da posibilitate celor aflaţi în situaţii identice, să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de această lege, singurele posibile după intrarea în vigoare a acesteia.
Potrivit jurisprudenţei constante, art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 ocroteşte bunurile actuale, iar nu speranţa de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate, imposibil de exercitat, pe o perioadă îndelungată de timp.
Pe de altă parte, admiterea acţiunii în revendicare ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice, întrucât prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate de către pârâţi, imobilele au intrat în circuitul civil, acestea nefiind contestate de către reclamantă, potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin urmare, buna - credinţă a dobânditorilor nemaiputând fi analizată ulterior, în raport de solicitarea reclamantei.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamanta B.P.O., criticând-o pentru nelegalitate, în sensul că instanţa de fond s-a pronunţat greşit asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, fără a intra în cercetarea fondului, încălcându-i pe această cale accesul la justiţie, îngrădindu-i posibilitatea de a se adresa instanţei de drept comun, pe calea acţiunii în revendicare, cu nesocotirea temeiului juridic al acţiunii, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ.
S-au formulat critici legate de împrejurarea că hotărârea instanţei de fond nu a fost comunicată la adresa indicată prin cererea de apel.
În apel, reclamanta a invocat excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Argeş, arătând că, în raport de prevederile art. 13 alin. (1) C. proc. civ., cererile referitoare la bunurile nemişcătoare se fac numai la instanţa în circumscripţia căreia se află nemişcătoarele, aceasta fiind o competenţă exclusivă, iar încălcarea normei are drept sancţiune, nulitatea absolută.
S-a susţinut de către apelanta - reclamantă, că pricina a fost strămutată de la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, la Judecătoria Piteşti, pe motiv de bănuială legitimă, competenţa materială aparţinând tribunalului, astfel încât nu mai exista vreun argument ca pârâţii să considere că Tribunalul Bucureşti încalcă principiul imparţialităţii.
Prin Decizia nr. 27/ A din 1 martie 2010, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamanta B.P.O.
A desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecarea fondului, la aceeaşi instanţă.
Cât priveşte primul motiv de apel referitor la necompetenţă teritorială, instanţa l-a înlăturat, reţinând în esenţă că, strămutarea este reglementată de Codul de procedură civilă, ca o prorogare de competenţă, atunci când judecarea în bune condiţii a unei pricini nu este posibilă, datorită existenţei unor temeiuri expres şi limitativ prevăzute de lege, în speţă, bănuiala legitimă.
Ca atare, strămutarea cauzei se realizează numai între instanţele de acelaşi grad, şi nu între instanţe diferite din punct de vedere ierarhic, astfel că, prorogarea de competenţă vizează numai competenţa teritorială, indiferent că aceasta are caracter relativ sau absolut, neavând incidenţă asupra regulilor privind competenţa materială.
În mod corect, faţă de argumentele expuse, tribunalul s-a pronunţat în cauză, chiar dacă imobilul ce face obiectul cauzei nu se află în raza sa teritorială.
Pentru a decide în sensul admiterii apelului, instanţa de control judiciar ordinar a reţinut în esenţă că, limitarea în timp a posibilităţilor de apărare a dreptului de proprietate în procedura restituirii, reglementată de Legea nr. 10/2001 este în contradicţie cu principiul imprescriptibilităţii acţiunii în revendicare.
S-a susţinut că, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită poate notifica în termenul de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (termen prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001) persoana juridică deţinătoare, astfel că, această limitare restrânge posibilitatea valorificării dreptului de proprietate şi constituie o îngrădire a exercitării acestuia.
Protocolul Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, reglementează dreptul de proprietate asupra bunurilor ca fiind unul exclusiv, în sensul că lipsirea de acest drept nu se poate dispune decât pentru cauză de utilitate publică, recunoscându-se dreptul statului de a adopta legi care să reglementeze regimul juridic al bunului, dar să nu limiteze în timp apărarea dreptului de proprietate.
Instanţa de apel a constatat că limitarea în timp prin norme interne speciale a dreptului redobândirii proprietăţii este în contradicţie cu principiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului privind proprietatea, conflictul de norme urmând a se rezolva în favoarea aplicării regulilor cu caracter internaţional, având în vedere şi soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 33/2008.
Împotriva deciziei nr. 27/ A din 1 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă de muncă şi asigurări sociale minori şi familie, au declarat recurs pârâţii S.C., S.D.M., M.V. şi L.A., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct 4, 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii instanţei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Recurenţii - pârâţi au susţinut că nelegalitatea deciziei atacate, constă în nesocotirea dispoziţiilor imperative ale art. 329 alin. (3) teza a-Il-a C. proc. civ., în sensul nerespectării dezlegării date prin Decizia nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a fost eronat interpretată.
O altă critică vizează, pe de o parte, lipsa de incidenţă în prezenta cauză a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 privind termenul prevăzut de acest act normativ, în sensul că instanţa de apel a făcut referire la acest text, care nu este aplicabil în acţiunea în revendicare, iar pe de altă parte, recurenţii-pârâţi susţin că instanţa nu a făcut referire la parcurgerea acestei proceduri speciale.
S-a arătat că iniţial, reclamanta s-a adresat pe calea legii speciale pentru a-i fi retrocedat imobilul situat în Bucureşti, str. P.S., sectorul 1, iar prin dispoziţia nr. 2026/2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti s-a restituit acesteia imobilul, mai puţin 2 apartamente, care au fost vândute chiriaşilor în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin sentinţa civilă nr. 286/2005 a Tribunalului Bucureşti, s-a respins acţiunea având ca obiect anularea în parte a dispoziţiei nr. 2026/2003, în sensul restituirii în natură, în totalitate a imobilului, sentinţa devenind definitivă prin Decizia nr. 1477/2005 a Curţii de Apel Bucureşti (care a respins apelul reclamantei) şi irevocabilă, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reclamanta renunţând la judecata recursului.
Recurenţii - pârâţi susţin că: instanţa şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.; a acordat ceea ce nu s-a solicitat (art. 304 pct. 6) si a pronunţat Decizia din apel, cu încălcarea şi nesocotirea Deciziei nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art. 304 pct. 9 din acelaşi cod).
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. este de observat că acesta nu este incident în cauză, întrucât prin sintagma „depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti" se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative, astfel cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, instanţa de judecată săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituită în stat, decât cea judecătorească.
În măsura în care, în cazul concret dedus judecăţii, în raport de obiectul învestirii, instanţa de apel s-a pronunţat în sensul admiterii apelului reclamantei, desfiinţării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecarea fondului, la aceeaşi instanţă, nu se poate considera că instanţa şi-a „depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti".
De altfel, doctrina a stabilit că instanţa poate săvârşi un exces de putere, numai în cazurile în care aceasta îndeplineşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face; consfinţeşte, cu valoare legală texte abrogate; contestă puterea legală a unor texte; aplică o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare, situaţii ce nu se regăsesc în speţă.
Nici criticile încadrate de pârâţi în sfera de aplicare a art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu sunt fondate. Acest motiv de modificare reglementat de prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. este expresia principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil şi a obligaţiei instanţei de a se pronunţa asupra tuturor cererilor deduse judecăţii.
În speţă este evident că instanţa de apel s-a pronunţat în limita controlului judiciar ordinar, în raport de obiectul învestirii şi de motivele invocate în apel, apreciind că a fost nelegală soluţionarea pricinii cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, de plano, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Cum criticile din apel vizează admisibilitatea acţiunii în revendicare, excepţia inadmisibilităţii fiind invocată chiar de pârâţi prin întâmpinare, este evident că instanţa de control judiciar s-a raportat la obiectul învestirii, astfel că nu se poate reţine cu temei, un „plus petita", în sensul că instanţa de apel a acordat mai mult decât ceea ce s-a cerut.
Cu privire la motivul de recurs privind nelegalitatea hotărârii pronunţată în apel, constând în nesocotirea dispoziţiilor imperative ale art. 329 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. şi dezlegării date prin Decizia nr. 33/2008 (art. 304 pct. 9 din acelaşi cod) precum şi analizei art. 22 din Legea nr. 10/2001, străin cauzei, în raport de criticile pârâţilor, în sensul că instanţa a omis a face referire la parcurgerea procedurii reglementată de legea specială, Înalta Curte urmează a reţine următoarele:
Prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit prioritatea legii speciale de reparaţie, respectiv a Legii nr. 10/2001, în raport cu dreptul comun reprezentat de Codul civil, precum şi prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în raport cu legea specială, cât şi împrejurarea că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate cazurile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamanta să se prevaleze, la rându-i, de un „bun" în sensul Convenţiei şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În cazul concret, pronunţarea Curţii de Apel Piteşti, în sensul desfiinţării sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, constituie o garanţie ce asigură reclamantei dreptul de acces la instanţă, instanţa de rejudecare, fiind aceea care are de analizat chestiunile legate de fondul pricinii.
În acest sens este de observat că Legea nr. 10/2001 nu asigură aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, astfel încât poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul nr. l, ceea ce determină prioritatea Convenţiei în temeiul artll alin. (2) şi art. 20 din Constituţia României.
Astfel, problema dacă prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun, respectiv dacă această acţiune poate constitui un remediu activ, până la o intervenţie legislativă, care să acopere neconcordanţa dintre legea specială şi Convenţie, se poate desluşi în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001
Aşa fiind, instanţa supremă consideră că, în apel instanţa de control judiciar a interpretat şi aplicat corect Decizia nr. 33/2008 dată cu privire la soluţionarea recursului în interesul legii.
Cu aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu este fondat motivul de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privitor la nerespectarea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Celelalte critici, privind regimul juridic al termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi analiza aspectului legat de cererea formulată de reclamantă în procedura acestei legi referitoare la dispoziţia nr. 2026 din 3 decembrie 2003 emisă de Primarul municipiului Bucureşti vor fi analizate sub formă de apărări de instanţa de rejudecare, Înalta Curte având în vedere numai chestiunea legată de admisibilitatea acţiunii în revendicare, intentată împotriva chiriaşilor cumpărători după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a-II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii S.C., S.D.M., M.V. şi L.A. împotriva deciziei nr. 27/ A din 1 martie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3173/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3079/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
