ICCJ. Decizia nr. 3079/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3079/2011
Dosar nr. 267/115/2010
Şedinţa publică din 1 aprilie 2011
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 501 din 25 martie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis, în parte, acţiunea reclamantei J.S. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, şi a fost obligat pârâtul la plata sumei de 250.000 euro, în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, către reclamantă, reprezentând despăgubiri.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că legitimitatea procesuală a reclamantei este dovedită, în cauză, faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (1) Legea nr. 221/2009 (care dau posibilitatea continuării sau pornirii acţiunii, după moartea persoanei îndreptăţite, de către descendenţii persoanei condamnate până la gradul al II-lea inclusiv).
Astfel, în raport de jurisprudenţa C.E.D.O., a respectării articolul 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, şi în temeiul Legii nr. 221/2009, instanţa a admis, în parte, acţiunea reclamantei pentru următoarele considerente:
Conform dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din actul normativ sus-menţionat, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate, printre altele, pe Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne (lit. e)).
Potrivit art. 5 din aceeaşi lege, orice persoană care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic poate solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Din analiza actelor aflate la dosar rezultă că reclamanta, la data de 18 iunie 1951, a fost deportată din localitatea de domiciliu Socol, judeţul Caraş-Severin, în localitatea Feteştii Noi, în Câmpia Bărăganului.
La data la care reclamanta a fost obligată să părăsească localitatea, aceasta avea o situaţie materială bună, fiind cunoscută în localitate.
Obligată să lase în urmă tot ceea ce a avut, reclamanta, deportată în Bărăgan, nu a avut casă, documente, într-un cuvânt nimic, fiind lăsată în câmp, sub cerul liber.
Conform adresei J/ 142 din 18 ianuarie 2001, emisă de Direcţia Instanţelor Militare din cadrul Apărării Naţionale, reclamanta J.S. (născută D.), împreună cu familia sa, au făcut obiectul deciziei M.A.I. nr. 200/1951, prin care li s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea Feteştii Noi, iar prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955 de la data de 27 iulie 1955, reclamantei şi familiei sale li s-au ridicat restricţiile domiciliare.
Prin hotărârea 266 din 08 august 1990, Comisia Judeţeană Caraş-Severin de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990, a acordat reclamantei J.S., în baza adeverinţei din 11 iulie 1990, eliberată de Primăria Socol, o indemnizaţie lunară de 949 lei, cu titlu de despăgubire pentru măsurile abuzive la care a fost supusă în perioada comunistă.
Prin documentele depuse la dosar, reclamanta a făcut dovada încadrării sale în dispoziţiile art. 3 şi 5 din Legea nr. 221/2009, care o îndreptăţesc la a solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare.
Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.
Cât priveşte, însă, cuantumul acestor daune morale, instanţa apreciază că suma de 500.000 euro, solicitată prin acţiunea introductivă, este exagerată.
Nu au fost însuşite susţinerile pârâtului, potrivit cărora numai persoanele condamnate, nu şi cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot beneficia de acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit.
Din interpretarea gramaticală a art. 5 alin. (1) din Lege, cea logico-sistematică faţă de titlul legii şi cea teleologică, rezultă că şi persoanele care au suferit măsuri administrative cu caracter politic pot să beneficieze de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral, nepatrimonial, al daunelor şi cuantumul bănesc, patrimonial, al despăgubirilor.
În aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătăţii, precum şi asupra posibilităţii ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional şi familial.
Instanţa a considerat că antecesorul reclamantei şi chiar reclamanta, personal, au fost împiedicaţi să-şi dezvolte, în condiţii corespunzătoare, personalitatea, să evolueze din punct de vedere social şi profesional şi să dobândească, în timp util, un statut corespunzător aşteptării lor.
Privarea de libertate de mişcare a condus la crearea unui prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţele dăunătoare, neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa, inclusiv, a unor inconveniente de ordin fizic, cauzate de pierderea confortului, fiind afectate, totodată, acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie - precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia tipică în durerea morală încercată de victimă.
Lipsirea de libertate de mişcare a avut repercusiuni şi în planul vieţii private şi profesionale a persoanei deportate din motive politice, inclusiv după momentul întoarcerii la domiciliu, fiindu-i afectate, din cauza condiţiilor istorice anterioare anului 1989, viaţa familială, imaginea şi chiar sursele de venit.
Fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi art. 48 alin. (3) din Constituţie, se impune repararea integrală, de către stat, a pagubei suferite, ceea ce presupune, în principiu, înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situaţia anterioară a victimei.
În stabilirea cuantumului, s-a avut în vedere faptul că orice dislocare pe nedrept produce, celor în cauză, suferinţe pe plan moral, social şi profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea.
A fost avută în vedere şi împrejurarea că, în comunitatea din care făcea parte, aceasta era cunoscută ca o persoană deosebită, iar prin îndepărtarea fizică a reclamantei, ca măsură administrativă abuzivă, ea a fost lipsită de posibilitatea de a continua activităţile anterioare şi de a obţine venituri corespunzătoare.
Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 250.000 euro.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 222/ A din 16 iunie 2010, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 100.000 euro, în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei.
Astfel, Curtea a considerat că nu pot fi însuşite susţinerile apelantului, potrivit cărora numai persoanele condamnate, nu şi cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot beneficia de acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit.
În acest sens, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, stabileşte că:
„(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la.
- acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Din interpretarea gramaticală a textului de lege mai sus menţionat, rezultă, fără echivoc, că, atât persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât şi cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot să beneficieze de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, interpretare care este determinată de faptul că cele două măsuri prevăzute la lit. a) şi b) (acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral şi acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate), fiind cuprinse într-o enumerare, se referă la ambele categorii de persoane cuprinse în ipoteza normei prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Această interpretare este impusă, de asemenea, şi de metoda de interpretare logico-sistematică a art. 5 şi a celorlalte articole în raport de titlul legii, care asimilează măsurile administrative cu condamnările cu caracter politic, asimilare care presupune identitatea de tratament în acordarea formelor de despăgubire.
De asemenea, metoda de interpretare teleologică conduce la ideea că finalitatea urmăriră de legiuitor a fost aceea de a acorda despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit, tuturor persoanelor care, în regimul totalitar, au avut condamnări cu caracter politic sau au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, finalitate care a fost avută în vedere şi prin Decretul-lege nr. 118/1990, prin care s-au acordat măsuri reparatorii pentru ambele categorii de persoane.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, într-adevăr, prin deportarea reclamantei, mamei, tatălui, bunicii şi fraţilor săi, în Câmpia Bărăganului, pe o perioadă de peste 4 ani, au fost lezate libertatea, demnitatea şi onoarea acestora, care sunt valori esenţiale ale personalităţii umane, iar încălcarea acestor valori a avut repercusiuni ulterioare asupra vieţii ulterioare a membrilor familiei.
Cu toate acestea, acordarea despăgubirilor pentru daunele morale suferite nu trebuie să se transforme într-un mijloc de îmbogăţire pentru victima prejudiciului.
Prin urmare, Curtea a constatat că suma de 100.000 euro (câte 25.000 euro pentru fiecare dintre cele 4 persoane: reclamanta, părinţii şi bunica) reprezintă o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de aceste persoane.
Ca atare, în baza art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul pârâtului şi a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a obligat pe pârât la plata sumei de 100.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale cauzate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Decizia a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Conform art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, se pot acorda despăgubirii doar pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic, nu şi în cazul măsurilor administrative având acest caracter.
În speţă, reclamanta nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic. Prin urmare, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul suferit.
Dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009 arată, fără echivoc, ce înseamnă condamnări cu caracter politic, şi anume, cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească. Instanţa nu poate face distincţia şi nici asocierea unei condamnări în sensul acestei legi cu o altă măsură luată împotriva reclamantei, având în vedere principiul de drept „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".
2. Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.
3. Pe de altă parte, acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere faptul că înseşi drepturile prevăzute şi acordate, în temeiul Decretului lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.
4. Suma acordată prin Decizia civilă recurată, reprezentând daune morale, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.
Prejudiciile morale pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale,,specifice naturii prejudiciului".
Prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale, lăsate la aprecierea instanţei de judecată, care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit.
Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul moral, este nevoie de un criteriu de referinţă în raport de care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului, cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, este de reţinut că aceasta nu este supusă unor criterii precise de determinare.
Cuantumul se stabileşte prin apreciere, urmare aplicării, de către instanţa de judecată, a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză.
La repararea daunelor morale, instanţa trebuie să ţină cont şi de criteriul echităţii.
Cuantificării prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit.
Gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale.
În privinţa prejudiciului moral, instanţa apreciază, de la caz la caz, dacă repararea trebuie să se facă în formă bănească şi cuantumul acesteia sau, dimpotrivă, dacă nu trebuie reparat pentru că gravitatea sa nu justifică o asemenea măsură.
La acţiunea de daune morale, certitudinea poate purta numai cu privire la existenţa prejudiciului, nu şi la întinderea acestuia, respectiv posibilitatea de a fi evaluat.
Raportat la împrejurările speţei, o statuare în echitate, care să asigure reparaţia morală şi nu una având scop patrimonial, impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate.
Este necesar ca cel care pretinde daunele morale să arate un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituţie, i-au fost lezate prin prejudiciu şi, pe cale de consecinţă, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.
Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, iar, pe fond, respingerea acţiunii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată.
Intimata reclamantă nu a depus întâmpinare în dosar.
Analizând Decizia recurată din perspectiva criticilor formulate de pârât şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Contrar susţinerilor recurentului, Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar în cazul condamnărilor cu caracter politic, ci şi în cazul măsurilor administrative cu caracter politic, criticile în acest sens nefiind întemeiate.
Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Lege, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare…".
Într-adevăr, la lit. a) din textul redat mai sus, se face referire expresă doar la prejudiciul moral suferit prin condamnare, astfel încât, raportat strict la criteriul argumentului gramatical, susţinerea recurentului este corectă.
Instanţa de apel a procedat însă, în mod corect, atunci când, în soluţionarea cauzei, nu s-a rezumat doar la interpretarea gramaticală, ci a avut în vedere şi perspectiva interpretării logico-sistematice şi teleologice, reţinând, în urma corelării mai multor dispoziţii din cuprinsul actului normativ cu art. 5 alin. (1) lit. a), că această normă se aplică şi în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.
Astfel după cum rezultă chiar din titlul legii, aceasta se aplică atât condamnărilor cu caracter politic, cât şi măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
De asemenea, în mod corect, Curtea a corelat dispoziţia de la lit. a) a art. 5 alin. (1) cu cea din preambulul acestui alineat, care deschide calea acţiunii în justiţie pentru repararea prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât şi ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic.
În urma acestei corelări, Curtea a ajuns la concluzia corectă că intenţia legiuitorului a fost de a despăgubi pentru prejudiciul moral suferit atât persoanele care au fost condamnate politic, cât şi pe cele care au suferit măsuri administrative din aceleaşi motive.
Scopul legiuitorului în sensul amintit a fost confirmat, ulterior, prin adoptarea OUG nr. 62/2010, care, la art. I pct. 1, prevedea că „La art. 5, alin. 1, lit. a) se modifică şi va avea următorul cuprins:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:
1). 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic…".
Chiar dacă art. 1 pct. 1 din OUG nr. 62/2010 a fost declarat neconstituţional, prin Decizia nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale, el este concludent pentru rezolvarea problemei de drept ce formează obiect de critică la primul motiv din cererea de recurs a pârâtului.
Din expunerea motivelor prezentată în partea introductivă a ordonanţei de urgenţă menţionate, rezultă că aceasta a fost adoptată în scopul instituirii unui regim echitabil în acordarea despăgubirilor, care să menţină echilibrul bugetar la un nivel optim, iar nu în scopul de a extinde sfera persoanelor beneficiare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, prevăzute în Legea nr. 221/2009 în forma iniţială. În caz contrar, însuşi scopul Ordonanţei, de a limita cuantumul despăgubirilor în funcţie şi de cel care le solicită (victima opresiunii, soţul supravieţuitor sau descendenţii până la gradul II inclusiv) pentru a evita afectarea echilibrului bugetar, nu s-ar mai regăsi în cazul în care sfera persoanelor beneficiare ar fi fost extinsă prin actul normativ în discuţie.
Aşa fiind, categoriile de despăgubiri - morale şi materiale, enumerate în continuare, la lit. a) şi b), nu pot fi înţelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare dintre măsurile cu caracter politic menţionate la alin. (1), adică fie condamnări, fie măsuri administrative.
Pe de altă parte, a distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic - condamnări şi măsuri administrative, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării - moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoane aflate în situaţii similare, întrucât atât condamnările cu caracter politic, cât şi măsurile administrative cu caracter politic sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale şi morale celor cărora s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar comunist.
Prin urmare, recunoscând reclamantei dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, măsură administrativă cu caracter politic prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege.
În consecinţă, din acest punct de vedere, nu sunt întrunite, în speţă, condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2). Este adevărat că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conţinut economic, evaluabil în bani şi, ca atare, prejudiciul este uşor de determinat, drepturile nepatrimoniale au un conţinut care nu poate fi exprimat băneşte, având în vedere că ele vizează drepturi ale personalităţii umane (dreptul la viaţă, la integritate fizică, la onoare şi demnitate).
Cu toate acestea, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie - o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată din cauza imposibilităţii, cu totul fireşti, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.
Repararea daunelor morale este şi trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie sau uşurare – pe căi indirecte oarecum – pentru suferinţele îndurate.
Banii trebuie admişi printre măsurile de reparare a daunelor morale pentru acelaşi motiv pentru care sunt admise şi aşa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că, deşi nu compensează nimic în sensul propriu al termenului, ei pot oferi persoanei lezate o anumită compensaţie pentru răul suferit, o anumită satisfacţie sau uşurare, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate – deşi nici acest aspect nu este de neglijat – cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută şi acordată. De altfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri, ca modalitate de reparaţie a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.
Este motivul pentru care, în speţă, instanţele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială a constatării caracterului politic al măsurii administrative dispuse faţă de reclamantă şi familia sa, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, ci i-au acordat acesteia despăgubiri băneşti pentru suferinţele psihice îndurate în urma aplicării acestei măsuri.
O atare soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care nu limitează reparaţia pentru prejudiciul moral încercat prin condamnare şi arestare pe nedrept doar la constatarea încălcării Convenţiei, ci recunoaşte şi dreptul la despăgubiri băneşti echitabile, care nu înseamnă, însă, o sumă modică, cum, neîntemeiat, se pretinde în recurs.
3). Contrar susţinerii recurentului-pârât nu sunt excluşi de la acordarea despăgubirilor morale pe temeiul Legii nr. 221/2009 cei care au primit deja o reparaţie conform Decretului-lege nr. 118/1990, această din urmă situaţie urmând a fi avută în vedere doar la determinarea cuantumului daunelor morale.
Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care circumstanţiază sfera de aplicare a actului normativ, poate solicita asemenea despăgubiri „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic", iar potrivit art. 5 alin. (1)1, „la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanţa judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, … măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 …".
Rezultă că este vorba de un criteriu de cuantificare a daunelor morale (de care ambele instanţe de fond au ţinut seama), iar nu de o condiţie de admisibilitate a acţiunii, aşa cum este ea înfăţişată prin criticile recurentului - pârât.
Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire a actelor normative emise anterior în scopul reparării prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, cum este şi actul normativ invocat în recurs.
În consecinţă, nici această critică nu îndeplineşte cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
4). Recurentul a contestat şi cuantumul daunelor morale, susţinând că acordarea acestora trebuie să respecte criteriul echităţii şi principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Rezultă că, ceea ce se impută instanţei de apel nu este ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale, ci aprecierea dimensiunii acestor daune prin raportare la criteriile aplicabile în materie, deci, o chestiune de fapt, care pune în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate.
Cea mai mare parte dintre susţinerile recurentului reprezintă chestiuni de ordin general, pur teoretic, cu privire la imposibilitatea evaluării prejudiciului moral în raport de probe certe şi la necesitatea judecării cauzei în echitate, cu respectarea proporţionalităţii între prejudiciu şi reparaţia acordată.
Recurentul nu arată, însă, argumentele pentru care suma acordată de instanţa de apel ar fi disproporţionată şi inechitabilă, în raport de criteriile legale şi jurisprudenţiale consacrate pentru determinarea prejudiciului moral, neinvocând ignorarea, de către instanţă, a vreunuia dintre aceste criterii (valorile lezate prin măsura deportării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, durata acestei măsuri, repercusiunile asupra vieţii reclamantei şi familiei sale în timpul în care au locuit în localitatea unde au fost mutaţi şi ulterior întoarcerii în localitatea de domiciliu, despăgubirile deja acordate prin Decretul – lege nr. 118/1990).
Deşi se referă la necesitatea respectării principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, la criteriul echităţii şi al gravităţii prejudiciului, recurentul nu arată, în mod concret, care sunt greşelile comise de instanţa de apel în sensul nerespectării acestor principii şi nu face nicio referire la situaţia particulară a reclamantei.
Cenzurarea temeiniciei unei hotărâri nu mai este, însă, posibilă în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în această cale extraordinară de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.
Pe cale de consecinţă, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, astfel că nu pot fi analizate, iar prezenta instanţă nu poate proceda la reducerea cuantumului fixat de Curtea de Apel.
Pe de altă parte, recurentul a mai susţinut că reclamanta trebuia să indice un minimum de argumente din care să rezulte în ce măsură i-au fost lezate drepturile personale nepatrimoniale, ceea ce, în speţă, a şi avut loc, instanţa de apel ţinând seama, în raport şi de susţinerile părţii, la stabilirea întinderii compensaţiei materiale, de indemnizaţia primită de aceasta în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, de durata strămutării şi de suferinţa fizică şi psihică produsă acesteia, precum şi membrilor familiei pentru care poate solicita despăgubiri, respectiv bunica şi părinţii, prin însuşi faptul strămutării, din care derivă toate restricţiile de libertate şi umilinţele la care ei au fost supuşi.
Prin urmare, şi cu privire la aceste critici, cea mai mare parte se subsumează nu unor motive de nelegalitate, ci unei aprecieri subiective a recurentului în legătură cu cuantumul acordat, instanţa de apel ţinând seama de criteriile legale şi jurisprudenţiale în cuantificarea daunelor acordate.
În concluzie, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, împotriva deciziei nr. 222/ A din 16 iunie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3129/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3076/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
