ICCJ. Decizia nr. 2718/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2718/2011
Dosar nr. 4275/117/2009
Şedinţa publică din 24 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 192 din 04 martie 2010, Tribunalul Cluj, secţia civilă, a respins acţiunea formulată de reclamantul T.I., având ca obiect pretenţii, în temeiul Legii nr. 221/2009.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin sentinţele penale nr. 120 din 07 iulie 1966 şi nr. 33 din 27 februarie 1968 pronunţate de către Tribunalul Militar Cluj, reclamantul a fost condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare, şi, respectiv, 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la incorporare, cu motivarea că inculpatul refuză să fie încorporat, întrucât face parte din secta religioasă interzisă „M.I.".
Cu privire la incidenţa în cauză a prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, respectiv constatarea caracterului politic al condamnărilor penale suferite de reclamant., instanţa a constata că, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România", aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/2009, constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politica; b) militarea pentru democraţie şi pluralism politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente pana la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta; d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile şi politice, economice, sociale şi culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limba ori de religie, de apartenenţa sau opinie politica, de avere ori de origine socială. Prevederile prezentei ordonanţe de urgenta nu se aplica persoanelor condamnate pentru infracţiuni contra umanităţii sau celor în cazul cărora s-a dovedit ca au desfăşurat o activitate fascista în cadrul unei organizaţii sau mişcări de acest fel.
Or, fapta săvârşită de către reclamant şi pentru care acesta a fost condamnat nu se încadrează în prevederile indicate mai sus, pentru următoarele considerente:
Constituţia României adoptată în anul 1965 garanta în cuprinsul art. 30 libertatea conştiinţei şi libertatea cultului religios, dar tot atât de real este că art. 40 instituia obligaţia pentru toţi cetăţenii de a îndeplini serviciul militar. Infracţiunea pentru care reclamantul a fost condamnat există şi în prezent în Codul penal, nefiind abrogată expres. Şi actuala Constituţie prevede ca obligaţie a cetăţenilor români aceea de a apăra ţara (art. 55).
Forma prin care se realizează această obligaţie cuprinde şi pe aceea de a desăvârşi pregătirea militară şi, în caz de nevoie, de participare la forţele armate ale statului. Aceasta presupune inclusiv obligaţia de a primi armă şi a o folosi. A interpreta în alt mod această obligaţie, s-ar ajunge la golirea de conţinut a acestei obligaţii, respectiv la o negare a sa.
Prin urmare, s-a conchis că nu se poate aprecia că refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase ar echivala cu o oponentă fără echivoc împotriva principiilor statului comunist totalitar, de vreme ce aceste infracţiuni încă sunt în vigoare în Codul penal, iar condamnările în baza acestor texte legale au fost pronunţate şi după 22 decembrie 1989, când nu se mai poate afirma caracterul totalitar al regimului politic din România.
Pe de altă parte, s-a reţinut că, prin Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, s-a statuat că persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice, aşa cum prevede art. 1 alin. (1) din Decretul Lege nr. 118/1990.
Este real că acest recurs în interesul legii a fost pronunţat pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă cu începere de la 06 martie 1945 şi condamnate pentru infracţiuni politice, însă incidenţa acestui decret în aprecierea caracterului politic al condamnărilor trebuie avută în vedere la aplicarea Legii nr. 221/2009, deoarece în art. 5 al Legii nr. 221/2009 se arată faptul că la stabilirea despăgubirilor se vor avea în vedere şi măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.
Prin Decizia civilă nr. 181/ A din 11 iunie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul T.I. împotriva sentinţei civile nr. 192 din 04 martie 2010 a Tribunalului Cluj, reţinând, în esenţă, următoarele:
Prin Decizia nr. 32/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în sensul că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, s-a stabilit că persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţa, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice.
Articolul 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că „Constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracţiuni politice;
Potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009, „Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945."
Chiar dacă temeiul prezentei acţiuni nu îl constituie dispoziţiile din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi deci nu sunt direct aplicabile cele statuate prin Decizia nr. 32/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul recursului în interesul legii, însă trebuie constatat că ambele acte normative au acelaşi scop, repararea în diferite moduri a prejudiciilor suferite ca urmare a unor condamnări politice, şi definesc în acelaşi fel astfel de condamnări.
Or, nu se poate admite ca sub imperiul unei legi o condamnare să fie considerată politică, iar sub imperiul unei alte legi, dar după aceleaşi criterii, un acelaşi fel de condamnare să nu mai fie considerată condamnare politică.
S-a mai constatat, că problema compatibilităţii obiecţiei de conştiinţă cu obligaţia satisfacerii serviciului militar a format obiectul mai multor acte adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, prin care s-au recomandat statelor membre recunoaşterea obiecţiei de conştiinţă în legătură cu serviciul militar obligatoriu şi instituirea unor forme de scutire de la executarea acestuia pentru persoanele care, din motive de conştiinţă sau din cauza unei credinţe profund religioase, morale, umanitare, filosofice sau de altă natură similară, refuzau îndeplinirea acestuia.
Deşi la data condamnării reclamantului, în anul 1966, statul roman nu era parte la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, modalitatea de abordare juridică a obiecţiei de conştiinţă, relativ la necesitatea legală a satisfacerii stagiului militar, nu era fundamental diferită de aceea a unor state membre ale Consiliului Europei.
Deşi apelantul a arătat că şi Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, prin adresa nr. 121951/2009, a apreciat caracterul politic al condamnărilor penale pentru neprezentare la încorporare, nesupunere la încorporare, nesupunere la ordinele superiorilor din motive religioase, ca formă de protest la îngrădirea exercitării dreptului acestora de a-şi alege şi de a practica în mod liber credinţa sau religia, acordând persoanelor care au suferit astfel de condamnări calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, nici această critică nu a fost primită, cu motivarea că acest caracter este stabilit de către instanţă, în înţelesul şi cu finalitatea prevăzută de OUG nr. 214/2009, iar nu de către o comisie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul T.I., iar în dezvoltarea criticilor formulate, a arătat următoarele:
Legea nr. 221/2009 nu defineşte noţiunea de condamnare politică, ci doar enumera condamnările care au de drept un caracter politic, astfel că pentru orice alte condamnări pentru fapte prevăzute de lege penală, daca prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 pentru constatarea calităţii de luptător in rezistenţa anticomunistă, instanţei îi revine rolul de a constatata caracterul politic al condamnărilor, în condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 221/2009, în baza probelor administrate; că Decizia nr. 32/2009, invocata de instanţa de apel in motivarea deciziei de respingere a apelului, vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990 si nu aplicarea Legii nr. 221/2009, potrivit căreia instanţa este ţinuta sa administreze întreg probatoriul pentru dovedirea caracterului politic al condamnării; că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii sale prin prisma dispoziţiilor legale invocate prin acţiune, respectiv Legea nr. 221/2009, care face trimitere la OUG nr. 214/1999; că, potrivit temeiului de drept, caracterul politic al unei condamnări este condiţionat nu de natura infracţiunii ci de scopul urmărit în săvârşirea ei, scop expres definit de legiuitor prin prevederile OUG nr. 214/1999, şi că este absolut irelevant daca dispoziţiile constituţionale stabileau ca obligaţie efectuarea stagiului militar şi dacă legislaţia comunistă sau postcomunistă sancţiona penal săvârşirea unor astfel de fapte, întrucât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârşirea faptei, cu referire expresă la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
S-a conchis, că, în aprecierea caracterului politic al condamnării, instanţa nu trebuie să analizeze conţinutul infracţiunii prin raportare la obligaţiile constituţionale sau legislaţia în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârşirea ei, concluzie ce se desprinde neechivoc din formularea textului de lege potrivit căruia constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic condamnarea pronunţata în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice fapte prevăzute de legea penală dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999; că, prin dispoziţiile legale cuprinse în art. 1 alin. (2) si alin. (3) din Legea nr. 221/2009, sfera condamnărilor cu caracter politic si a vocaţiei la masuri reparatorii a fost extinsa prin raportare la prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, intenţia evidentă a legiuitorului fiind aceea de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale drepturilor izvorând din lege, ceea ce rezultă şi din expunerea de motive a acestui act normativ, potrivit cărora, „există o serie de persoane ale căror condamnări de natura politică îşi produc in continuare efectele dat fiind ca faptele care au constituit obiectul condamnărilor sunt si astăzi prevăzute de legea penală si nu sunt întrunite condiţiile pentru reabilitarea de drept", precum şi din conţinutul art. 2 din OUG nr. 214/1999, potrivii căruia „constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop (.) d) respectarea drepturilor si libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile si politice, economice, sociale si culturale".
Examinând Decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare şi, respectiv 5 ani închisoare prin sentinţele penale nr. 120 din 07 iulie 1966 şi nr. 33 din 27 februarie 1968 pronunţate de Tribunalul Militar Cluj, pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare.
Prin acţiunea promovată, reclamantul a solicitat, în temeiul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, să se constate caracterul politic al acestor condamnări şi, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, să fie obligat Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 900.000 euro (echivalent în lei), cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Deşi nu arată expres, în principal, recurentul - reclamant critică Decizia recurată pentru neegalitate, respectiv, ca fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, care fac trimitere la art. (2) din OUG nr. 214/1999, susţinând că greşit instanţele de fond şi apel nu au constata caracterul politic al condamnării sale pentru fapta de neprezentare la încorporare, prevăzută şi sancţionată prin Codul penal.
Această critică este nefondată, întrucât scopul infracţiunii pentru care reclamantul acesta a fost condamnat nu se circumscrie ipotezelor prevăzute în art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, potrivit cărora „Constituie infracţiuni săvârşite din motive politice, infracţiunile care au avut drept scop: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică; susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic: propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta; acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist; respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere sau de origine socială".
Dimpotrivă, reclamantul a fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni de drept comun, al cărei obiect juridic l-a prezentat relaţiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a ţării, iar obligaţia de apărare a ţării era una de natură constituţională, fiind prevăzută pentru toţi cetăţenii, indiferent de religie, neexistând astfel o discriminare pe criterii religioase.
Prin urmare, condamnarea reclamantului pentru neprezentarea la încorporare, nu ţine strict de regimul dictatorial, comunist, ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, de apărare a ţării, iar, prin instituirea acestei obligaţii pentru toţi cetăţenii, nu se poate considera că a existat o persecuţie politică, deoarece îndatorirea de a satisface stagiul militar revenea tuturor cetăţenilor apţi să-l efectueze, fără vreo discriminare pe motive religioase.
Constatând că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul nu a avut ca scop una din ipotezele prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, legal au reţinut instanţele de fond şi apel că acesta nu a suferit o condamnare cu caracter politic şi, prin urmare, nu îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Critica potrivit căreia instanţa de apel greşit a respins apelul reclamantului invocând Decizia nr. 32/20098 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, deoarece aceasta vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990 şi nu a Legii nr. 221/2009, este, de asemenea, nefondată, întrucât instanţa de apel a arătat considerentele pentru care a apreciat că reclamantul nu a suferit o condamnare politică şi, ca argument hotărâtor, a reţinut că prin această decizie s-a stabilit că persoanele condamnate pentru infracţiuni contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice, în aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/12990, republicat, act normativ cu caracter reparator, ca şi Legea nr. 221/2009.
Mai mult, ambele acte normative vizează acordarea de despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice în regimul comunist, astfel că nu se poate ca, în raport de unul dintre acestea, o condamnare să fie considerată ca nefiind de natură politică, iar, în raport de celălalt act normativ, aceeaşi condamnare să fie considerată ca fiind de natură politică.
Celelalte critici formulate de recurentul-reclamant vizează modul de apreciere a probatoriului administrat în cauză şi nu pot fi încadrate într-unui din motivele de recurs strict şi limitativ, prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., astfel că sancţiunea este aceea a neanalizării lor.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant T.I.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul T.I. împotriva deciziei nr. 181/ A din 11 iunie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3076/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3189/2011. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
