ICCJ. Decizia nr. 904/2011. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 904/2011
Dosar nr. 4577/1/2010
Şedinţa publică din 4 februarie 2011
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 25 mai 2010 s-a înregistrat pe rolul acestei instanţe, sub nr. 4577/1/2010, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea L.M.V.V. împotriva deciziei civile nr. 7387/ R din 9 iulie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în dosarul nr. 28219/3/2005, în contradictoriu cu intimaţii M.M.O., M.A., M.A., M.E.C., M.M.V., M.E.C.I., I.Ş.J.V. şi Primăria Oraşului Călimăneşti.
În motivarea cererii, contestatoarea a făcut un scurt istoric al cauzei, arătând care este obiectul acesteia, respectiv restituirea în natură a imobilului situat în Călimăneşti, precum şi argumentele care, în opinia sa, ar fi trebuit să conducă la admiterea acestei solicitări.
După prezentarea istoricului cauzei, contestatoarea a invocat dispoziţiile art. 317 alin. (2) teza finală C. proc. civ., susţinând că acestea impun în mod necesar rejudecarea recursului şi casarea deciziei contestate, pentru a se stabili legalitatea deţinerii imobilului de către pârâte la data formulării notificării.
În acest sens, s-a arătat că imobilul litigios nu are statutul juridic de bun aparţinând domeniului public al statului sau al unei autorităţi publice locale sau centrale. El nu figurează pe lista de inventar a bunurilor din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, aşa cum rezultă din adresa Primăriei Oraşului Călimăneşti nr. 11026 din 31 octombrie 2006. Prin urmare, imobilul litigios nu îndeplineşte condiţia impusă de Legea nr. 213/1998 pentru a face parte din domeniul public.
De altfel, tot Primăria Oraşului Călimăneşti, în adresa de răspuns trimisă M.E.C.I., nr. 6513 din 20 septembrie 2006, precizează că „terenul mai susmenţionat nu este inclus în domeniul public.”
De asemenea, contestatoarea a invocat dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., susţinând că, din greşeală, instanţa de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut.
În acest sens, s-a arătat că notificatorul M.S.G. a solicitat restituirea imobilului în natură.
Casa a fost, însă, demolată în timp ce procesul se afla în faza apelului, astfel că nefiind pronunţată o hotărâre irevocabilă, este evident că obiectul notificării nu mai exista.
Tot din greşeală, instanţa de recurs nu a observat că statutul juridic al imobilului litigios nu este justificat de cele două pârâte.
Totodată, instanţa de apel le-a acordat un imobil ce a pierit urmare a demolării nelegale şi abuzive, când procesul se afla pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, nefiind pronunţată o hotărâre irevocabilă.
Or, este ştiut că dreptul de proprietate publică încetează dacă bunul a pierit.
Demolarea nelegală a imobilului pe parcursul procesului este şi un motiv de ordine publică, menţionat atât în recurs, cât şi în notele de şedinţă şi, în consecinţă, trebuia cercetat.
Neanalizarea acestui motiv a condus la soluţionarea greşită a cauzei, deoarece imobilul-construcţie a fost demolat nelegal şi abuziv, iar imobilul-teren aparţine de drept defuncţilor M.I.S. şi M.I. şi nu face parte din domeniul public al Oraşului Călimăneşti, judeţul Vâlcea.
La prezenta cauză a fost ataşat dosarul în care s-a pronunţat decizia atacată.
Examinând contestaţia în anulare cu care a fost învestită, Înalta Curte reţine următoarele:
Retractarea pe calea contestaţiei în anulare a unei hotărâri irevocabile este limitată la motivele expres prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ., respectiv judecarea pricinii cu lipsă de procedură şi încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, şi de art. 318 C. proc. civ., respectiv săvârşirea unei greşeli materiale la dezlegarea recursului şi omisiunea de cercetare a vreunui motiv de recurs.
Pentru identificarea motivelor căii de retractare exercitate, contestatoarea a făcut trimitere la dispoziţiile art. 317 alin. (2) teza finală şi art. 318 teza a II-a C. proc. civ.
Dispoziţiile art. 317 alin. (2) C. proc. civ. nu reglementează, însă, vreun motiv de contestaţie în anulare, ci o excepţie de la condiţia de admisibilitate prevăzută la alin. (1) al art. 317 pentru contestaţia în anulare de drept comun, întemeiată pe motivele de la pct. 1 şi 2 din alin. (1) al textului.
Astfel, după ce prin alin. (1) al art. 317 C. proc. civ. se instituie drept condiţie de admisibilitate pentru folosirea contestaţiei de drept comun aceea ca motivele pe care se sprijină această cale de atac, cele prevăzute la pct. 1 şi 2 din alin. (1) al art. 317, constând în lipsa de procedură şi încălcarea normelor de competenţă absolută, să nu fi putut fi invocate pe calea apelului şi recursului, la alin. (2) se prevede că totuşi contestaţia este admisibilă pentru aceste motive, în cazul în care ele au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.
Prin urmare, în mod greşit contestatoarea a făcut trimitere la dispoziţiile art. 317 alin. (2) C. proc. civ., în încercarea de a justifica un motiv de contestaţie în anulare, deoarece textul invocat nu reglementează un astfel de motiv.
Argumentele de fapt ce se regăsesc în cererea de chemare în judecată nu indică nici ele vreun motiv de contestaţie în anulare de drept comun, care să pună în discuţie aplicabilitatea la speţă a dispoziţiilor art. 317 alin. (2) C. proc. civ.
Astfel, contestatoarea nu reclamă judecarea pricinii cu lipsă de procedură (motiv prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 1) sau cu încălcarea normelor de ordine publică privitoare la competenţă (motiv prevăzut art. 317 alin. (1) pct. 2), ci faptul că instanţa de recurs nu ar fi stabilit legalitatea deţinerii imobilului de către pârâte, respectiv regimul juridic real al bunului litigios.
Asemenea împrejurări nu se circumscriu, însă, motivelor expres şi limitativ prevăzute de lege pentru contestaţia în anulare, ci reprezintă adevărate motive de recurs. Prin urmare, ele nu pot fi valorificate într-o contestaţie în anulare, deoarece contestaţia în anulare nu deschide calea recursului la recurs, ci tinde la retractarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităţilor formale, expres şi limitativ prevăzute de lege, săvârşite de instanţă cu ocazia judecăţii, iar nu pentru că judecata pe fond nu a fost bine făcută.
Cu trimitere la dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., contestatoarea a susţinut că instanţa de recurs a omis, din greşeală, să cerceteze motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Într-adevăr, retractarea pe calea contestaţiei în anulare a unei hotărâri pronunţate în recurs este posibilă, conform art. 318 teza a II-a C. proc. civ., atunci când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare invocate prin cererea de recurs. Prin motive de modificare şi casare se înţeleg cele 9 cazuri reglementate de art. 304 C. proc. civ. în stabilirea cadrului în care se poate cenzura o hotărâre în recurs.
În speţă, însă, nu se poate reţine omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra motivului prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., cum greşit pretinde contestatoare.
Aceasta deoarece, din verificarea deciziei supuse contestaţiei în anulare rezultă că instanţa de recurs s-a pronunţat asupra acestui motiv.
Astfel, în considerentele deciziei contestate s-a reţinut că „reclamantul nu a dezvoltat nici o critică care să se încadreze în motivul prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora se poate cere, pe calea recursului, modificarea unei hotărâri dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.”
În justificarea acestei dezlegări, instanţa de recurs a reţinut că „în cauza supusă analizei, instanţele de fond nu au admis pretenţiile formulate de reclamant prin notificare ci, dimpotrivă, le-au respins în totalitate, motivat de faptul că imobilul pentru care a pretins măsuri reparatorii nu se încadrează în categoria celor prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 şi, pe cale de consecinţă, că acesta nu cade în sfera de reglementare a acestei legi. Aşa fiind, susţinerea reclamantului formulată prin recurs, potrivit căreia i s-ar fi acordat ceea ce nu a cerut, se dovedeşte a fi străină de conţinutul hotărârilor instanţelor de fond şi de conţinutul dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., caz în care urmează a fi respinsă.”
Prin urmare, nu se poate imputa instanţei de recurs omisiunea de cercetare a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., ceea ce face inoperant, în speţă, motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ.
Faţă de argumentele prezentate, contestaţia în anulare dedusă judecăţii apare ca nefondată şi va fi respinsă ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea L.M.V.V. împotriva deciziei civile nr. 7387 din 9 iulie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1656/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 355/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
