ICCJ. Decizia nr. 1656/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1656/2011
Dosar nr. 3642/115/2009
Şedinţa publică din 24 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, secţia civilă, la data de 9 noiembrie 2009, reclamantul S.I.D. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice Bucureşti - D.G.F.P. Caraş-Severin, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 Euro, cu titlu de daune morale, fără cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că, în ziua de 18 iunie 1951, reclamantul, în vârstă de un an, împreună cu toată familia, respectiv, străbunicul, bunicii, părinţii şi sora acestuia au fost răpiţi din propria casă şi deportaţi în Câmpia Bărăganului, într-un câmp ce mai târziu a devenit Dilga Nouă, în baza Deciziei nr. 200/1951.
Au fost forţaţi să părăsească domiciliul fără nicio vină şi fără nicio explicaţie, ameninţaţi de organele de represiune să împacheteze totul imediat, casa fiind înconjurată de armată.
Prin această măsură administrativă i-a fost cauzat un prejudiciu, ce a constat în atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţe inclusiv de ordin fizic datorate condiţiilor în care au fost nevoiţi a trăi, fiind, totodată, afectate şi relaţiile social-umane cu prietenii sau apropiaţii.
Aceste consecinţe au continuat în timp după întoarcerea în localitatea de domiciliu pe plan moral, social şi mai ales profesional, fiindu-i refuzată înscrierea la facultate pentru motivul că provenea dintr-o familie care nu avea origini sănătoase.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 99 din 28 februarie 2010, Tribunalul Caraş Severin a admis, în parte, acţiunea reclamantului S.I.D.; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 250.000 Euro, echivalentă în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale, reţinând, în esenţă, următoarele:
Legitimitatea procesuală a reclamantului este dovedită în cauză, faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (1) Legea nr. 221/2009, care dau posibilitatea continuării sau pornirii acţiunii, după moartea persoanei îndreptăţite, de către descendenţii persoanei condamnate pana la gradul al II-lea inclusiv.
Conform dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, art. 3 alin. (1), constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de munca obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe acte normative, printre care şi decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
Conform art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Din analiza actelor aflate la dosar, rezultă că familia reclamantului, la data de 18 iunie 1951, a fost deportată din localitatea de domiciliu Latunas, jud. Caraş-Severin, în localitatea Dilga Nouă, în Câmpia Bărăganului.
La data la care familia reclamantului a fost obligată să părăsească localitatea, aceasta avea o situaţie materială bună.
Obligată să lase în urmă tot ceea ce a avut, familia reclamantului, deportată în Bărăgan, nu a mai avut casă, documente, într-un cuvânt nimic, fiind lăsată în câmp, sub cerul liber.
Familia reclamantului s-a compus din reclamantul S.D.I., părinţii acestuia S.D. şi A., precum şi bunicii paterni S.D. si I.
Conform adresei S 211 din 10 mai 2001 a Direcţiei Instanţelor Militare din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, reclamantul S.D.I., părinţii acestuia S.D. şi A., precum şi bunicii paterni S.D. şi I., au făcut obiectul Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, prin care li s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea Dilga Nouă, iar prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955, reclamantului şi familiei sale li s-au ridicat restricţiile domiciliare
Prin Hotărârea 1712 din 10 decembrie 1990, Comisia Judeţeană Caraş-Severin de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990 a acordat reclamantului S.I.D., în baza adeverinţei 3427 din 12 noiembrie 1990, o indemnizaţie lunară de 967 lei, cu titlu de despăgubire pentru masurile abuzive la care a fost supus in perioada comunistă.
Prin documentele depuse la dosar, reclamantul a făcut dovada încadrării sale în dispoziţiile art. 3 şi art. 5 din Legea nr. 221/2009, care-l îndreptăţesc la a solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare.
Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.
Cât priveşte însă cuantumul acestor daune morale, instanţa a apreciat că suma de 500.000 Euro solicitată prin acţiunea introductivă este exagerată.
Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor şi cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.
În aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătăţii, precum şi asupra posibilităţilor de a se realiza deplin pe plan social, profesional şi familial, iar în speţă, atât antecesorul reclamantului, cât şi reclamantul au fost împiedicaţi să-şi dezvolte, în condiţii corespunzătoare, personalitatea, să evolueze din punct de vedere social şi profesional, şi să dobândească în timp util un statut corespunzător aşteptărilor lor.
Privarea de libertate de mişcare a condus la crearea unui prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale, onoare, reputaţie, precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane, ca relaţiile cu prietenii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
Lipsirea de libertate de mişcare a avut repercusiuni şi în planul vieţii private şi profesionale a persoanei deportate din motive politice, inclusiv după momentul întoarcerii la domiciliu, fiindu-i afectate, datorită condiţiilor istorice anterioare anului 1989, viaţa familială, imaginea şi chiar sursele de venit.
S-a concis, că, fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi cele ale art. 48 alin. (3) din Constituţie, se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale măsurii politice luate împotriva reclamantului, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situaţia anterioară a acestuia.
În privinţa cuantumului despăgubirilor, s-a apreciat că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat băneşte, însă, poate fi acordată victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu, iar ceea ce trebuie evaluată în realitate este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare.
În stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, s-a reţinut că suma pretinsă a fost găsită justificată numai în parte şi, dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 250.000 Euro, iar în absenţa unor criterii pe baza cărora să se realizeze o cuantificare obiectivă a acestor despăgubiri trebuie recunoscută puterea de apreciere a judecătorilor fondului pe acest aspect.
Prin decizia civilă nr. 118/A din 29 aprilie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamantul S.I.D. şi a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Caraş-Severin, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a redus cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale de la suma de 250.000 Euro la suma de 15.000 Euro, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că reclamantul-apelant a solicitat mărirea cuantumului sumei acordate cu titlu de daune morale de la suma de 250.000 Euro la suma de 500.000 Euro, deoarece numai în acest mod ar fi acoperit prejudiciul moral cauzat de strămutarea sa, de la locul domiciliu din judeţul Caraş-Severin, în Câmpia Bărăganului.
Aceste critici au fost apreciate ca neîntemeiate, deoarece criteriile privind umilinţele şi afectaţiune psiho-socială în cazul dat, nu justifică suma de 500.000 Euro, pretinsă cu titlu de despăgubire morală.
Apelul declarat de către pârât, deşi, în opinia instanţei , excede cadrului sferei de aplicabilitate a Legii nr. 221/200, a fost admis tocmai din perspectiva existenţei dreptului la reparaţie morală al reclamantului, în temeiul reglementărilor speciale şi a reglementărilor privind modul de stabilire a cuantumului despăgubirilor morale.
Din acest punct de vedere, instanţa de apel a constatat că prejudiciul moral cauzat reclamantului va trebui analizat atât din perspectiva fenomenului social-politic, abuziv şi neconstituţional, realizat asupra familiei acestuia in anul 1951, prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200, cu consecinţă directă asupra vieţii ulterioare a reclamantului, cât şi din perspectiva datelor personale ale reclamantului, respectiv a modului în care acest fapt ilicit , cu caracter politic, a influenţat dezvoltarea psiho-afectivă, socială şi culturală a acestuia.
Sub acest aspect şi în spiritul jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, s-a reţinut că, în astfel de cazuri, trebuie acordată de către judecătorul cauzei o maximă importanţă „judecăţii în echitate”, astfel că dacă la momentul deportării reclamantul avea vârsta de 1 an, iar la data reîntoarcerii sale la domiciliul real avea vârsta de aproximativ 7 ani, acesta nu putea să aibă un prejudiciu moral în afara limitelor pe care l-au suportat copii de aceeaşi vârstă care s-au aflat în astfel de situaţii, şi care, deşi nu au fost deportaţi, au trăit în condiţii asemănătoare de viaţă.
Aceasta însemnă că suferinţele de natură psiho - afectivă pe care le invocă reclamantul, inclusiv bucuriile copilăriei legate de cele mai importante sărbători anuale, etc. sunt elemente certe, dar ele nu pot fi cuantificate dincolo de contextul general al comunităţii la acea vreme.
Or, din actele şi lucrările cauzei nu rezultă că reclamantul ar fi fost nevoit, în anii care au urmat perioadei de deportare, să înfrunte, mai mult decât alte persoane aflate în această situaţie , repercusiunile fostului regim socialist şi, dând prelevanţă principiului prejudiciului moral suferit de către reclamant, instanţa de apel a apreciat că despăgubirile morale care se cuvin reclamantului pot fi în cuantum de 15.000 Euro.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamantul S.I.D. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate.
Astfel, prin recursul său, reclamantul a arătat că suma solicitată o consideră o satisfacţie echitabilă având in vedere condiţiile şi viaţa pe care tatăl său le-a avut şi pe care a fost obligat să le ducă în urma deportării sale.
Măsurile, deşi de natură administrativă, au făcut ca reclamantul si familia sa să rămână fără mijloace de subzistenţă, fiind supus la un trai indecent şi inuman, iar mai apoi la o viaţă sub limita valorică a demnităţii umane, fiindu-i astfel cauzat un prejudiciu ce a constat în consecinţele dăunătoare rezultate din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, datorate condiţiilor în care au fost nevoiţi a trăi, fiind totodată afectate şi relaţiile social-umane, cu prietenii sau apropiaţii.
Mai mult, aplicarea masurilor au continuat şi în timp, după întoarcerea acestuia şi a familiei sale în localitatea de domiciliu, deoarece deportaţi aveau acces doar la muncile de jos, chiar câţiva ani fiind nevoit tatăl său să lucreze cu ziua pentru a putea asigura cele necesare traiului de zi cu zi.
In toată perioada de strămutare, de 4 ani si 305 zile, a fost uneori bătut, înfometat si umilit psihic, iar lipsirea de libertate la care a fost supus a produs consecinţe in planul vieţii private, cât şi în plan profesional, mai târziu fiindu-i afectate, datorită condiţiilor, viaţa familială, imaginea şi chiar sursele de venit.
Singura compensaţie primita de la Statul Roman a fost pensia primită conform prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990.
S-a conchis, că, având in vedere prevederile Legii nr. 221/2009, se impune repararea integrală de către pârât a pagubei suferite prin acordarea sumei de 500.000 Euro, echivalentă în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale, sumă pe care o consideră că ar putea fi o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit de tatăl său, în concordanţă cu jurisprudenţa instanţelor naţionale.
Prin recursul său, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a criticat decizia pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestui motiv de recurs a arătat următoarele:
Faţă de prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, reclamantul nu a suferit o condamnare politică, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, şi, prin urmare, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de acest text de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.
Prin măsura dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu, reclamantul a fost supus unor măsuri administrative cu caracter politic şi nu a suferit o condamnare.
Pe de altă parte, acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere faptul că drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice. De asemenea, Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea de a se acorda daune morale persoanelor care au suferit o condamnare, iar nimeni nu poate adăuga la lege.
În susţinerea celor de mai sus, s-au invocat dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009, care arată fără echivoc ce înseamnă condamnări cu caracter politic, şi anume, cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească.
S-a mai arătat, că suma acordată de instanţă prin decizia recurată, în sumă de 15.000 Euro reprezentând daune morale, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că aceasta nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional şi la alte valori similare, iar pentru a putea fi cuantificat prejudiciul „moral" este nevoie de un criteriu de referinţă faţă de care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului, cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Cuantumul se stabileşte prin apreciere, urmarea aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, ţinând seama şi de criteriul echităţii, iar prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit.
Mai mult, este necesar ca cel care pretinde daunele morale să arate un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituţie, i-au fost lezate prin măsura luată faţă de acesta şi, pe cale de consecinţă, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.
Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursurile nefondate, pentru următoarele considerente:
Prin recursul său, pârâtul Statul Român critică decizia recurată pentru nelegalitate, ca fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009, întrucât acest text de lege arată, fără echivoc, ce înseamnă condamnare politică, şi anume condamnări dispuse printr-o hotărâre judecătorească, însă, în speţă, reclamantul a fost supus numai măsurii administrative a dislocării.
Or, în condiţiile Legii nr. 221/2009, orice persoană poate beneficia de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit, dacă a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau dacă a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acestora până la gradul al II-lea inclusiv, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, în forma nemodificată.
Reclamantul şi părinţii săi au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, ce au constat în dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu al acestora, măsură întemeiată pe Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nemodificată.
Prin urmare, reclamantul beneficiază de dreptul de a obţine despăgubiri morale de al stat, în condiţiile Legii nr. 221/2009, conform art. 3 lit. e) şi nu în condiţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, cum greşit susţine recurentul-pârât Statul Român.
Criticilor formulate de recurentul-reclamant prin care arată că în mod greşit instanţa de apel a redus cuantumul daunelor morale la suma de 15.000 Euro, pentru măsura administrativă luată împotriva acestuia şi a părinţilor săi, a dislocării, potrivit Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, faţă de consecinţele acesteia, ce au constat în atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cât şi criticilor formulate de pârâtul Statul Român, potrivit cărora, la cuantificarea aceloraşi daune morale, instanţa de judecată trebuia să ţină seama, pe lângă criteriile referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, şi de principiul echităţii, care trebuie să dea o apreciere rezonabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit, astfel că reclamantul nu este îndreptăţit la acordarea sumei de 15.000 Euro cu titlu de despăgubiri morale, instanţa le va răspunde prin următoarele considerente comune:
Reclamantul şi familia sa au fost dislocaţi din localitatea de domiciliu situată în judeţul Caraş-Severin, la 18 iunie 1951 şi li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în Câmpia Bărăganului, în baza Deciziei nr. 200/1951 emisă de Ministerul Afacerilor Interne, restricţie domiciliară ce a fost ridicată prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955.
Această măsură administrativă cu caracter politic, aşa cum este definită de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nemodificată, a produs reclamantului un prejudiciu moral ce poate fi reparat în condiţiile acestui act normativ.
Astfel, prin strămutare obligatorie a reclamantului şi a familiei sale din localitatea de domiciliu din judeţul Caraş-Severin, în Câmpia Bărăganului, s-a adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, iar la stabilirea cuantumului daunele morale se au în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către reclamant.
În speţă, legal, au apreciat instanţele de fond şi apel că stabilirea domiciliului obligatoriu al reclamantului şi a membrilor săi de familie, a fost susceptibilă de a produce suferinţe morale, de natură să lezeze demnitatea şi onoarea acestuia, criterii care definesc persoana umană şi care, analizate şi evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamant.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor ce i se cuvin reclamantei pentru repararea prejudiciului moral, în lipsa unor critici obiective, se face numai pe baza calităţii personale şi profesionale a judecătorului cauzei, cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Or, prin raportarea la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiului evocat, întinderea despăgubirilor acordate de instanţa de apel, pentru repararea prejudiciului moral, de 15.000 Euro, faţă de perioada deportării, 1951-1955, de atingerea adusă de această măsură prestigiului, demnităţii şi de suferinţele fizice şi psihice cauzate reclamantului, este echitabilă.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentul-pârât, pentru prima dată cu ocazia dezbaterilor, prin reprezentantul său, în sensul că nu mai există o reglementare pentru acordarea de despăgubiri morale în temeiul Legii nr. 221/2009, se constată următoarele:
Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Faţă de susţinerea formulată cu ocazia dezbaterilor, de către recurentul-pârât, aşa cum a fost expusă mai sus, ce se constituie motiv de ordine publică, se constată că, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.
Prin urmare, în situaţia în care puterea legiuitoare sau executivul nu îşi respectă această obligaţie, sancţiunea care intervine este încetarea efectelor juridice ale dispoziţiei constatate ca fiind neconstituţionale, pentru viitor.
Însă, în cauza de faţă, se constată că decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu produce niciun efect în privinţa situaţiei reclamantului, având în vedere că aceasta a intervenit în cursul soluţionării recursului, în condiţiile în care decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, a fost pronunţată la data de 21 octombrie 2010 şi publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010.
Cum în termenul de 45 de zile autorităţile competente nu au intervenit în scopul compatibilizării cu dispoziţiile Constituţiei a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul juridic al acţiunii deduse judecăţii în prezenta cauză, faţă de efectul ex nunc al deciziilor Curţii Constituţionale, care înseamnă aplicarea lor doar pentru viitor, urmează a se reţine că
prezumţia de constituţionalitate a textului de lege atacat este înlăturată numai odată cu publicarea deciziei Curţii Constituţionale.
Pentru acest motiv, aplicarea legii în perioada dintre intrarea ei în vigoare şi constatarea neconstituţionalităţii nu poate fi înlăturată, iar decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, care a intervenit în timpul soluţionării cauzei în recurs, nu se poate aplica în această etapă procesuală.
O atare soluţie se impune şi din perspectiva normelor convenţionale care reglementează dreptul la respectarea bunurilor.
Astfel, aplicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu se poate realiza în recurs, fiind incompatibilă cu dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că, potrivit art. 376 alin. (1) din Codul de procedură civilă, o hotărâre judecătorească definitivă constituie titlu executoriu, dând naştere unei „valori patrimoniale” în sensul Convenţiei, care intră în sfera de protecţie a art. 1 din Protocolul nr. 1, iar punerea în executare a hotărârii dă dreptul părţii câştigătoare de a se bucura în mod efectiv de „bun”.
Prin urmare, reclamantul este titularul unui „bun” în sensul Convenţiei, acesta fiind în posesia unei hotărâri judecătoreşti definitive de recunoaştere a dreptului pretins, respectiv decizia pronunţată în apel, prin care i-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic la care a fost supus acesta şi familia sa în perioada comunistă.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul S.I.D. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraş-Severin.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul S.I.D. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraş-Severin împotriva deciziei nr. 118/A din 29 aprilie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 280/2011. Civil. Fond funciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 904/2011. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
