ICCJ. Decizia nr. 356/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 356/2011
Dosar nr. 831/44/2007
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2011
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, la data de 31 mai 2005, sub nr. 1601/C/2005, reclamanta O.I.G. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Galaţi anularea Dispoziţiilor nr. 352 din 24 noiembrie 2003, nr. 656 din 25 martie 2004, nr. 655 din 25 martie 2004, nr. 658 din 25 martie 2004, nr. 659 din 25 martie 2004, nr. 660 din 25 martie 2004, nr. 657 din 25 martie 2004 şi nr. 1600/2005, precum şi restituirea în natură a imobilelor ce au format obiectul acestora sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Prin sentinţa civilă nr. 2090 din 29 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Galaţi, a fost admisă în parte contestaţia şi, pe cale de consecinţă, s-a dispus anularea Dispoziţiei nr. nr. 656 din 25 martie 2004 emisă de Primarul Municipiului Galaţi şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent reclamantei, pentru imobilul situat în municipiul Galaţi, judeţul Galaţi, despăgubirile urmând a fi calculate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Au fost respinse ca nefondate, contestaţiile formulate împotriva celorlalte dispoziţii.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate şi a deţinerii legale de către autorul său, doar în ceea ce priveşte imobilul situat în Galaţi, imobil care în prezent nu mai există, pe locul acestuia fiind construite blocuri de locuinţe. S-a apreciat, astfel, că restituirea în natură nu mai este posibilă, reclamanta fiind îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv despăgubiri ce vor fi calculate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte celelalte imobile revendicate de reclamantă, instanţa de fond a reţinut că aşa cum rezultă din certificatul nr. 841.754 din 26 septembrie 1994, în anul 1948 acestea nu mai figurau în proprietatea autorului reclamantei, iar pe de altă parte, imobilele nu figurează nici în evidenţele contabile ale Primăriei Municipiului Galaţi, astfel încât nu poate fi reţinută prezumţia relativă de preluare abuzivă prevăzută de art. 2 lit. e) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, în mod corect pârâta a dat eficienţă dispoziţiilor art. 3 şi art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi a respins notificările formulate de reclamantă cu privire la aceste imobile.
Referitor la suprafaţa de 5 ha teren, s-a apreciat că în mod corect s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001 şi s-a respins cererea de restituire în natură, întrucât terenul în litigiu nu intră sub incidenţa actului normativ mai sus menţionat făcând obiectul legilor fondului funciar.
Împotriva sentinţei civile nr. 2090 din 29 noiembrie 2006 a Tribunalului Galaţi a declarat apel reclamanta.
Prin Decizia civilă nr. 60 din 22 februarie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele considerente:
Reclamanta O.I.G., în calitate de moştenitoare a autorului său D.G., a solicitat restituirea în natură sau prin echivalent a următoarelor imobile: un teren în suprafaţă de 5 ha vie situat în comuna Fileşti, judeţul Galaţi, un imobil situat în strada B. nr. 14, un imobil situat în strada S. nr. 11, un imobil situat în strada C. nr. 13, un imobil situat în strada D. nr. 24 şi un imobil situat în strada B. nr. 68.
Cu privire la imobilele solicitate, Primăria Municipiului Galaţi a emis un număr de opt dispoziţii, toate de respingere a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, după cum urmează: Dispoziţia nr. 352/2008 pentru terenul în suprafaţă de 5 ha vie; Dispoziţia nr. 656/2004 pentru imobilul din strada B. nr. 14; Dispoziţia nr. 655/2004 pentru imobilul din strada S. nr. 11; Dispoziţiile nr. 659 şi nr. 658/2004 pentru imobilul din strada C. nr. 13; Dispoziţia nr. 660/2004 pentru imobilul din strada D. nr. 24; Dispoziţiile nr. 657/2004 şi nr. 1600/2005 pentru imobilul situat în strada B. nr. 68.
În motivarea tuturor acestor dispoziţii, entitatea investită a reţinut că solicitanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate şi nici dovada deposedării abuzive de acestea.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, sarcina probei cu privire la dreptul de proprietate şi la deţinerea legală a imobilelor revendicate revine, în toate cazurile, persoanei îndreptăţite la restituire.
Din analiza înscrisurilor depuse la dosar şi, în special, a certificatului nr. 841.754 din 26 septembrie 1994 emis de Arhivele Statului, Curtea a reţinut că în anul 1948, în patrimoniul autorului reclamantei existau efectiv, doar două imobile, respectiv cel situat în strada B. nr. 14 şi cel situat în strada D.C. nr. 35, pentru ambele figurând „cap de gospodărie" D.G.
În ceea ce priveşte celelalte imobile solicitate de reclamantă, situaţia acestora se prezenta, la nivelul aceluiaşi an, în felul următor: la adresa din strada B. nr. 68, existau două apartamente din care unul aparţinea familiei E.D., iar cel de-al doilea era nelocuibil; imobilul din strada D. nr. 27 nu a fost găsit înregistrat în recensământul din anul 1948; la imobilul din strada S. nr. 11 existau două apartamente pentru care figurau, în calitate de capi de gospodărie, B.I. şi, respectiv, L.B.; pe strada C. nr. 13 existau, de asemenea, trei apartamente care aparţineau lui G.S., având destinaţia de restaurant, lui L.P. şi, respectiv, lui B.J.
Acelaşi certificat emis de Arhivele Statului arată existenţa în proprietatea lui D.G. a unui imobil situat în strada D.C. nr. 35A, iar la adresa din strada N. nr. 7 se consemnează existenţa unui loc viran, fără indicarea vreunui proprietar.
Curtea a constatat că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că reclamanta, în calitate de moştenitoare a numitului D.G., a făcut dovada dreptului de proprietate al acestuia numai în ceea ce priveşte imobilul situat în Galaţi, pentru care, de altfel, a şi dispus anularea dispoziţiei emise de Primar, prin care cererea de restituire a imobilului a fost respinsă.
În ceea ce priveşte imobilele din strada B. nr. 68, strada D. nr. 27, strada S. nr. 11 şi strada C. nr. 13, solicitate, de asemenea, de reclamantă, aşa cum rezultă din certificatul emis de Arhivele Statului, acestea nu figurau, la nivelul anului 1948, în patrimoniul autorului reclamantei, ci în patrimoniul altor persoane, astfel încât, în mod corect s-a reţinut prin dispoziţiile emise de Primarul Municipiului Galaţi şi prin hotărârea instanţei de fond, că acestea nu pot face obiectul restituirii în natură sau prin echivalent.
Actele de proprietate invocate de reclamantă şi depuse la dosar, deşi dovedeau că la un anumit moment imobilele în litigiu s-au aflat în proprietatea autorilor săi, reflectă o realitate mult anterioară anului 1948, când situaţia proprietăţilor numitului D.G. s-a schimbat în mod evident, astfel încât, aşa cum s-a arătat, acesta a rămas proprietar doar cu privire la cele două imobile din strada B. şi, respectiv, din strada D.C.
Cu privire la imobilul din strada N. nr. 7, Curtea a constatat, dincolo de faptul că nu s-a făcut de către reclamantă dovada dreptului de proprietate al autorului său (la recensământul din anul 1948 acesta figurând ca teren viran, fără proprietar), că reclamanta nici nu l-a solicitat prin acţiunea dedusă judecăţii, neexistând nici notificare şi, implicit, nici Dispoziţie emisă de Primar în acest sens.
Curtea a constatat că acest teren a fost solicitat pentru prima dată în apel, împrejurare ce contravine dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora în apel nu se pot face alte cereri noi.
Cu privire la imobilul din strada D.C. nr. 35 A care, potrivit aceluiaşi certificat emis de Arhivele Statului, în anul 1948 figura în proprietatea lui D.G., s-a constatat că reclamanta nu a formulat niciodată notificare şi nici nu a investit direct instanţa de judecată cu o cerere de retrocedare a acestuia, astfel încât, situaţia acestui imobil nu face obiect de analiză în cauză.
Rămâne în discuţie, aşa cum s-a arătat şi mai sus, doar imobilul din strada B. nr. 14, singurul dintre cele revendicate de reclamantă, pentru care s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului acesteia, imobil care, aşa cum rezultă din actele dosarului, nu mai există la acest moment fiind demolat.
Pentru acesta, instanţa de fond a dispus acordarea de măsuri reparatori prin echivalent constând în despăgubiri ce vor fi calculate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Reclamanta a solicitat, atât la fond cât şi în apel, acordarea unui teren în compensare pentru imobilele imposibil de restituit în natură, solicitare întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.
In apel, intimata a depus la dosar lista terenurilor ce pot fi atribuite în compensare, reclamanta optând pentru acordarea unei suprafeţe de 14.527 mp, teren ce reprezintă echivalentul tuturor imobilelor revendicate de aceasta în prezenta cauză.
Curtea a apreciat că solicitarea reclamantei nu poate fi primită întrucât, aşa cum s-a stabilit deja, reclamanta nu este îndreptăţită la măsuri reparatori decât pentru imobilul situat în strada B. nr. 14, astfel încât, atribuirea unei suprafeţe de teren de 14.527 mp nu se justifică.
Nu a putut fi identificată o altă suprafaţă de teren sau o parte a acestei suprafeţe de 14.527 mp, care să poată fi atribuită în compensare doar pentru acest imobil, reclamanta nefiind de acord să primească teren mai puţin decât cel pentru care a optat.
In aceste împrejurări, constatând că nu există posibilitatea reală a acordării de teren în compensare, Curtea a reţinut că soluţia instanţei de fond privind acordarea de măsuri reparatori prin echivalent constând în despăgubiri pentru imobilul din strada B. nr. 14 imposibil de restituit în natură este temeinică şi legală urmând a fi menţinută ca atare.
În ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 5 ha vie, Curtea a constat că în mod corect s-a reţinut prin dispoziţia emisă de Primar, precum şi prin hotărârea instanţei de fond că, faţă de dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, acesta nu intră sub incidenţa actului normativ mai sus menţionat, pretenţiile reclamantei cu privire la acest teren putând fi soluţionată doar în conformitate cu prevederile Legii fondului funciar.
Reţinând ca fiind neîntemeiate criticile formulate de reclamantă, Curtea, a respins apelul ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat şi motivat recurs, în termen legal, reclamanta O.I.G., criticând-o din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În acest sens, se arată că ambele instanţe au reţinut greşit în cauză, faptul că nu s-ar fi făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor solicitate, dându-se astfel o interpretare eronată dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Se susţine că s-a dat o interpretare greşită certificatului nr. 841754 din 26 septembrie 1994 emis de Filiala Arhivelor Statului Galaţi, din cuprinsul căruia rezultă că în fondul de arhivă al oraşului Galaţi a fost găsit „Registrul cu revizuirea numerotării clădirilor şi apartamentelor din oraşul Galaţi pe anul 1948", în care au fost trecute persoanele care ocupau la acel moment imobilele respective (cu titlu de chirie sau ca proprietari) şi nu proprietarii acestora, în dreptul fiecărei locaţii, fiind făcută menţiunea "cap de gospodărie" sau "cap de familie" şi nu cea de proprietar.
Actul menţionat anterior nu a făcut revizuirea proprietăţilor sau a proprietarilor care deţineau imobilele verificate, ci revizuirea numerotării clădirilor şi apartamentelor din oraşul Galaţi, în anul 1948.
În ce priveşte sarcina probei deţinerii legale a imobilelor, recurenta reclamantă susţine că a făcut dovada dreptului de proprietate pentru fiecare imobil în parte.
Din expertiza efectuată în cauză, rezultă că niciunul dintre cele cinci imobile nu mai poate fi restituit în natură, deoarece, în urma sistematizării oraşului Galaţi, toate au fost demolate, cu excepţia celui din str. C., dar care în prezent are un alt proprietar.
Recurenta-reclamanta precizează că a fost şi este de acord să primească teren în echivalent, pe amplasamentul indicat de intimata-pârâtă, care este situat în extravilanul municipiului Galaţi, în T 130, 131; P 458, 465; T 133, P 471/1, iar prin aplicarea coeficientului de echivalenţă de 3,65, ar rezulta o suprafaţa totală de 14162 mp, sau 1 ha şi 4162 mp.
În consecinţă, recurenta reclamantă solicită admiterea recursului în sensul celor menţionate în precedent.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru considerentele ce succed:
Recurenta reclamantă critică hotărârea atacată pentru nelegalitate, susţinând, în principal, că instanţa de apel a dat o interpretare greşită dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, ca urmare a aprecierii eronate a certificatului nr. 841754 din 26 septembrie 1994 emis de Filiala Arhivelor Statului Galaţi.
Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc . civ., invocat în recurs, hotărârea atacată este greşită atunci când instanţa dă o interpretare greşită textului de lege corespunzător situaţiei de fapt reţinute.
Exercitând un riguros control de legalitate şi temeinicie asupra sentinţei pronunţate în fond, instanţa de apel a stabilit că potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, sarcina probei cu privire la dreptul de proprietate şi la deţinerea legală a imobilelor solicitate, la momentul preluării abuzive de către stat, revine în toate cazurile persoanei îndreptăţite la restituire.
Urmare, aprecierii corecte a probelor administrate şi, în special, a certificatului nr. 841.754 din 26 septembrie 1994 emis de Filiala Arhivelor Statului Galaţi, instanţa de apel a statuat că, în cauză, s-a dovedit faptul că în anul 1948, în patrimoniul autorului recurentei reclamante existau efectiv, doar două imobile, respectiv cel situat în strada B. nr. 14 şi cel situat în strada D.C. nr. 35, pentru ambele figurând „cap de gospodărie" autorul D.G.
Cu privire la imobilul din strada D.C. nr. 35 A care, potrivit aceluiaşi certificat emis de Arhivele Statului, în anul 1948 figura în proprietatea lui D.G., s-a constatat că reclamanta nu a formulat niciodată notificare şi nici nu a investit direct instanţa de judecată cu o cerere de retrocedare a acestuia, astfel încât, situaţia acestui imobil nu face obiect de analiză în acest dosar.
Prin urmare, doar pentru imobilul din strada B. nr. 14, notificat de reclamantă, s-a făcut dovada dreptului de proprietate şi a deţinerii legale de către autorul D.G., care figura „cap de gospodărie" în certificatul emis de Arhivele Statului.
Actele de proprietate şi înscrisurile invocate de recurenta reclamantă în susţinerea argumentelor sale cu privire la celelalte imobile în litigiu, deşi dovedeau că la un anumit moment, s-au aflat în proprietatea autorilor săi, reflectă o realitate mult anterioară anului 1948, când situaţia proprietăţilor numitului D.G. s-a schimbat în mod evident, astfel încât, aşa cum s-a arătat, acesta a rămas proprietar doar cu privire la cele două imobile sus-menţionate.
Din certificatul emis de Arhivele Statului reiese, în mod clar, că aceste imobile nu figurau, la nivelul anului 1948, în patrimoniul autorului reclamantei, ci în patrimoniul altor persoane, un asemenea înscris ce emană de la o autoritate a statului certificând situaţia de fapt şi de drept a imobilelor în litigiu la momentul de referinţă.
Stabilindu-se astfel situaţia de fapt, Înalta Curte nu poate să dea o altă interpretare probelor administrate, întrucât aceasta constituie o chestiune de fapt, un control de netemeinicie, care nu justifică invocarea motivului de nelegalitate bazat pe încălcarea sau aplicarea greşită a legii, respectiv a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc . civ.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentei reclamante privind acordarea unei suprafeţe de 14.527 mp teren în compensare, ce reprezintă echivalentul tuturor imobilelor revendicate de aceasta, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că solicitarea reclamantei în acest sens nu poate fi primită, întrucât, aceasta nu este îndreptăţită la măsuri reparatorii decât pentru imobilul situat în strada B. nr. 14, astfel încât, atribuirea unei suprafeţe de teren de 14.527 mp nu se justifică. Nu a putut fi identificată o altă suprafaţă de teren sau o parte a acestei suprafeţe de 14.527 mp, care să poată fi atribuită în compensare doar pentru acest imobil, recurenta reclamantă nefiind de acord să primească teren mai puţin decât cel pentru care a optat.
În aceste împrejurări, constatând că nu există posibilitatea reală a acordării de teren în compensare, se apreciază că soluţia instanţei de fond privind acordarea de măsuri reparatori prin echivalent constând în despăgubiri pentru imobilul din strada B. nr. 14, imposibil de restituit în natură, este temeinică şi legală, fiind corect menţinută de către instanţa de apel.
Drept consecinţă, apreciind că nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc . civ., Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta O.I.G. împotriva deciziei nr. 60 A din 22 februarie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 360/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 3208/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
