ICCJ. Decizia nr. 3610/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3610/2011
Dosar nr. 5240/1/2011
Şedinţa publică de la 15 noiembrie 2011
Prin sentinţa comercială nr. 1099/C din 15 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Comercial Argeş s-au admis în parte acţiunea precizată şi cererea reconvenţională şi în consecinţă, pârâta SC S.T.X. SRL a fost obligată să plătească reclamanţilor P.B.N., P.A., P.R., M.V., P.I.D. suma de 436.773 lei contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului şi construcţiei, aferentă perioadei ianuarie 2007-octombrie 2009, a fost, de asemenea, obligată să înceteze orice act de folosinţă a imobilelor, urmând a se limita la întreţinerea şi conservarea clădirii, corespunzător dreptului de retenţie. Totodată, reclamanţii au fost obligaţi să-i plătească în solidar pârâtei suma de 68.443 lei contravaloarea cheltuielilor necesare şi utile efectuate asupra construcţiei, fiind compensate cheltuielile de judecată, urmând ca societatea pârâtă să le plătească reclamanţilor o diferenţă de 6.000 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin hotărâri judecătoreşti irevocabile s-a stabilit dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra terenului şi construcţiei în litigiu, precum şi un drept de retenţie în favoarea pârâtei, pentru valoarea îmbunătăţirilor aduse clădirii, care însă nu-i conferă dreptul de a culege fructele,fiind ţinut să le restituie proprietarului debitor, la data plăţii datoriei şi a predării.
În consecinţă, pârâta a fost obligată la plata despăgubirilor rezultate din folosinţa bunului, calculată corespunzător chiriei, conform expertizei administrate.
Cu privire la cererea reconvenţională s-a reţinut că pârâta nu a fost în măsură, potrivit art. 1169 C. civ. să probeze susţinerile sale legate de cheltuielile pretinse, data efectuării lor, raportat la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamanţii sunt proprietarii imobilelor, dată de la care pârâta a încetat să mai fie posesor de bună-credinţă.
În această situaţie, s-a reţinut că, pârâta este îndreptăţită doar la cheltuielile necesare şi parţial a celor utile, în măsura adaosului la valoare, socotit în momentul restituirii.
Prin decizia nr. 16/AC din 25 februarie 2010, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul pârâtei împotriva sentinţei comerciale nr. 1099/C din 5 noiembrie 2009 pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat-o la plata sumei de 103.737,97 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru terenul de 421,13mp, pentru perioada ianuarie 2007-martie 2009.
Recursul declarat de reclamanţi împotriva acestei decizii a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 3512 din 26 octombrie 2010, care a trimis cauza spre rejudecare, reţinând că expertizele administrate la fond, în stabilirea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă nu au determinat distincţia între suprafaţa afectată de construcţia proprietatea reclamanţilor şi suprafaţa liberă de construcţie. De asemenea, nu s-au argumentat criteriile avute în vedere de instanţă la determinarea cuantumului despăgubirilor.
În rejudecare, apelul declarat de pârâta SC S.T.X. SA Câmpulung împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia nr. 32/A-C din 18 mai 2011 a Curţii de Apel Piteşti, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi P.B.N., P.M.V., P.I. şi P.Ş., în calitate de moştenitori ai reclamantului P.A., P.R., M.V. şi P.I.D.
În consecinţă, sentinţa primei instanţe a fost schimbată în parte, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 228.855 lei contravaloarea lipsei de folosinţă pentru terenul liber şi de sub construcţie, pentru perioada ianuarie 2007-martie 2009, respingându-se cererea de acordare a contravalorii lipsei de folosinţă pentru construcţie.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei, compensându-se cheltuielile de judecată şi obligând pe intimaţi la plata sumei de 279 lei cheltuieli de judecată către apelantă.
În considerentele deciziei din apel s-a reţinut, în aceleaşi împrejurări de fapt, caracterul delictual al faptei pârâtei, cât şi că, indiferent de acţiunile ilicite ale pârâtei, reclamanţii nu pot pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a clădirii asupra căreia nu puteau exercita, în realitate, folosinţa.
În ceea ce priveşte întinderea terenului pentru care se impune acordarea lipsei de folosinţă, s-a reţinut că reclamanţilor li se cuvine pentru întreaga suprafaţă de teren, atât cea liberă, cât şi cea aflată sub clădirea pentru care s-a instituit în favoarea pârâtei dreptul de retenţie.
Acest raţionament juridic a mai făcut obiectul unei judecăţi, în care s-a pronunţat irevocabil decizia nr. 890 din 4 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar situaţia de fapt nu a suferit modificări, fiind vorba doar despre o altă perioadă de timp pentru care s-au solicitat despăgubiri, respectiv pentru intervalul mai 2003-decembrie 2006.
Instanţa de apel a mai reţinut că dreptul de retenţie instituit în favoarea pârâtei nu-i conferă acesteia dreptul de a culege fructele bunului, care se cuvin proprietarului, astfel că neplata datoriei reclamanţilor şi care a determinat instituirea retenţiei nu poate fi invocată de pârâtă drept temei al faptei sale de a închiria bunul unor societăţi comerciale, neputând fi, deci, exonerată de răspundere pentru fapta sa ilicită.
În privinţa cererii reconvenţionale , instanţa de apel a reţinut faptul că pârâta a solicitat contravaloarea îmbunătăţirilor aduse clădirii reclamanţilor şi a cheltuielilor de întreţinere şi conservare a imobilului, însă, în privinţa îmbunătăţirilor instanţa s-a pronunţat irevocabil printr-o altă hotărâre judecătorească, şi anume sentinţa nr. 1078 din 20 mai 2004, iar autorizaţia nr. 21962 din 22 noiembrie 1969 descoperită ulterior s-a stabilit că nu prezintă relevanţă, de vreme ce în litigiul anterior, au fost evaluate toate lucrările edificate, aflate în teren.
În legătură cu cheltuielile de întreţinere şi conservare a clădirii invocate a fi efectuate după instituirea dreptului de retenţie în anul 2004 s-a reţinut că nu pot fi acordate deoarece nu sunt dovedite în mod cert şi, potrivit expertizelor efectuate, nu sunt din categoria celor necesare şi utile.
Împotriva acestei decizii reclamanţii şi pârâta au declarat recurs.
1. Prin cererea de recurs, reclamanţii P.M.V., P.I. şi P.Ş., în calitate de moştenitori ai reclamantului P.A., decedat la data de 19 februarie 2010, P.B.N., P.R., M.V. şi P.I.D. au adus următoarele critici deciziei atacate:
1.a. Nelegalitatea deciziei în legătură cu respingerea cererii de despăgubiri pentru părţile din clădirea proprietatea reclamanţilor, închiriate de pârâtă unor terţe persoane juridice prin depăşirea ilicită a limitelor dreptului de retenţie, atât sub aspectul nemotivării înlăturării obligaţiei de plată a acestor despăgubiri, cât şi al încălcării art. 483-485 raportat la art. 998 C. civ. (art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.).
1.b. Greşita neacordare a despăgubirilor pentru teren, până la data pronunţării sentinţei primei instanţe, 5 noiembrie 2009 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 998 C. civ.).
În dezvoltarea acestui motiv de recurs reclamanţii susţin că, deşi calculele expertului P.N. vizează despăgubiri până la data de 5 noiembrie 2009, împrejurarea că în primul recurs, prin care s-a trimis cauza spre rejudecare, recurenţii-reclamanţi au arătat că, din motive financiare legate de plata taxelor de timbru, recursul se referă doar la despăgubirile calculate până în martie 2009, nu echivalează cu o renunţare la judecată sau la dreptul de a cere aceste despăgubiri.
2. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta SC S.T.X. SA Câmpulung, aceasta critică decizia în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru nelegalitate, în raport de dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
În motivarea recursului susţine încălcarea dispoziţiilor deciziei de casare care a dat o dezlegare în drept, potrivit căreia titularii acţiunii în despăgubire nu pot pretinde lipsa de folosinţă pentru terenul afectat de propriile lor construcţii.
Se arată că, în mod greşit s-a acordat preeminenţă principiului non reformatio in peius, în dauna dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 315 C. proc. civ.
Astfel, deşi în rejudecare s-a ajuns la concluzia că suprafaţa liberă a terenului este de 77 mp şi pentru care reclamanţilor li se cuvin despăgubiri, totuşi, în virtutea principiului enunţat, instanţa de apel a admis cererea de despăgubiri pentru întreaga suprafaţă de 836,05 mp, motivând eronat că printr-o altă hotărâre judecătorească vizând o altă perioadă, s-a avut din nou în vedere întreaga suprafaţă de teren. Din acest punct de vedere, recurenta susţine că această problemă, a imposibilităţii acordării despăgubirilor constând în lipsa de folosinţă pentru terenul afectat de construcţii aflate în proprietatea titularilor acţiunii în despăgubiri, s-a ridicat pentru prima dată, în prezentul litigiu.
Recurenţii-reclamanţi au depus la fila 24 concluzii scrise prin care au solicitat respingerea recursului declarat de societatea pârâtă, arătând în apărare că, despăgubirile sunt datorate pentru întreaga suprafaţă de teren, de 829 mp, în baza art. 998 C. civ.
Tot printr-un script intitulat ”concluzii scrise” (f.35), recurenta-pârâtă SC S.T.X. SA a solicitat respingerea recursului reclamanţilor ca nefondat.
În susţinerea lor, pârâta arată că, motivarea instanţei de apel cu privire la despăgubirile pentru lipsa de folosinţă a construcţiei, respectiv a spaţiilor din construcţie închiriate altor societăţi comerciale este amplă, iar lipsa dreptului reclamanţilor de a culege fructele lucrului pentru care există instituit un drept de retenţie în favoarea pârâtei, a fost statuată irevocabil prin decizia anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cu privire la despăgubirile pentru teren, solicitate până la data de 5 noiembrie 2009, pârâta arată că, sub acest aspect există autoritate de lucru judecat, în primul ciclu procesual, prin decizia nr. 3512 din 26 octombrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate se vor reţine următoarele:
Imobilul din litigiu, constând în teren în suprafaţă de 839 mp şi construcţie, situat în Câmpulung, au făcut iniţial parte din fondul de comerţ al SC S.T.X. SA, fiind folosit în scopuri comerciale, pentru ca, ulterior, prin sentinţa nr. 50/F/2000 a Curţii de Apel Piteşti să fie anulat certificatul de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei asupra terenului, iar prin decizia civilă nr. 2647 din 27 octombrie 2000 a Tribunalului Argeş să fie admisă acţiunea în revendicare iniţiată de autoarea decedată a reclamanţilor, P.V., în contradictoriu cu SC S.T.X. SA, care a fost obligată să respecte dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra terenului de 836 mp şi a unei clădiri aflate pe teren.
Întrucât pârâta a continuat să folosească imobilul, între părţi au avut loc mai multe litigii având ca obiect lipsa de folosinţă a terenului în perioada 29 noiembrie 2001-decembrie 2006, soluţionate în mod irevocabil.
De asemenea, SC S.T.X. SA a promovat o acţiune pentru obligarea reclamanţilor la contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului, admisă prin sentinţa nr. 1078 din 20 mai 2004 a Judecătoriei Câmpulung, definitivă prin decizia nr. 2042/A/2004 a Tribunalului Argeş şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 16050/2005 a Curţii de Apel Piteşti. În consecinţă, pârâţii acelei acţiuni, reclamanţi în prezenta cauză, au fost obligaţi la plata sumei de 4.231.926.127 ROL, iar până la achitarea acesteia s-a instituit în favoarea pârâtei SC S.T.X. SA un drept de retenţie asupra construcţiei.
Obiectul acţiunii promovate de reclamanţi împotriva societăţii pârâte îl constituie cererea de obligare a acesteia la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului în perioada următoare celei până la care există hotărâre judecătorească irevocabilă, iar al cererii reconvenţionale, îl reprezintă cererea de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor efectuate de pârâtă asupra construcţiei şi neavute în vedere în procesul anterior.
Astfel, prin decizia nr. 57/A-C din 22 mai 2007, a Curţii de Apel Piteşti s-a admis apelul declarat împotriva sentinţei comerciale nr. 112/C din 29 ianuarie 2007 a Tribunalului Comercial Argeş şi în consecinţă, a fost admisă în parte acţiunea reclamanţilor, obligând pe pârâta SC S.T.X. SA la plata sumei de 340.170,65 lei despăgubiri pentru folosinţa terenului pentru perioada mai 2003 – decembrie 2006 şi pentru clădire pentru perioada mai 2003 – octombrie 2004, a respins cererea de despăgubiri pentru clădire pentru perioada noiembrie 2004 – decembrie 2006 şi pentru viitor; a obligat pe pârâtă la 3587,6 lei cheltuieli de judecată la fond şi pe reclamanţi la 6298,8 lei cheltuieli de judecată în apel.
Instanţa de apel a considerat că pârâta a obţinut un drept de retenţie asupra clădirii – pentru îmbunătăţirile efectuate – la data de 27 octombrie 2004, nu şi asupra terenului, astfel încât despăgubirile pentru lipsa de folosinţă a acestuia se cuvin proprietarilor, iar pentru lipsa de folosinţă a clădirii, despăgubirile se restrâng la perioada anterioară instituirii definitive a dreptului de retenţie.
Decizia a rămas irevocabilă prin decizia nr. 890 din 4 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a respins recursurile părţilor.
Statuările reţinute în mod irevocabil în acel litigiu, ca şi dezlegările în drept au intrat în puterea lucrului judecat şi vor fi avute în vedere ca atare în prezentul litigiu care repune în discuţie aceleaşi aspecte, circumscrise însă unei alte perioade de timp.
Din această perspectivă s-a reţinut că, dreptul de retenţie nu conferă retentorului alte prerogative decât acelea de conservare şi întreţinere a bunului, şi are scopul de a garanta creanţa şi a sancţiona pe debitorul rău platnic.
În acest sens dreptul de a culege fructele lucrului nu aparţine nici creditorului, însă nici debitorului, acesta din urmă suportând efectele naturii juridice de garanţie reală imperfectă a dreptului de retenţie.
Neavând dreptul la fructe pe întreaga perioadă de exercitare a acestui drept, reclamanţilor le lipseşte vocaţia de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, indiferent de faptele şi actele retentorului. Ei au însă opţiunea prin mijloace procesuale distincte, de a limita eventualele abuzuri ale retentorului în exerciţiul drepturilor sale.
Aşadar, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti privind instituirea dreptului de retenţie, reclamanţii nu mai beneficiază de fructele lucrului reţinut, ca o adevărată sancţiune civilă în sarcina debitorului rău platnic, căruia prin derogare nu-i mai sunt recunoscute o parte din prerogativele dreptului de proprietate.
Din acest punct de vedere, în mod corect au fost respinse despăgubirile aferente construcţiei, asupra căreia este instituit dreptul de retenţie, iar criticile recurenţilor-reclamanţi sunt nefondate, atât din perspectiva punctului 7, cât şi a punctului 9 al art. 304 C. proc. civ., instanţa de apel argumentând corect acest aspect, şi prin trimiterile la hotărârile intrate în puterea lucrului judecat.
Folosinţa unui lucru, neafectat de o garanţie precum dreptul de retenţie, fără acordul proprietarului reprezintă însă un fapt ilicit, care creează în patrimoniul proprietarului prejudiciul cuantificat în lipsa de folosinţă, aşa încât între faptul cauzator şi prejudiciu există o legătură cauzală care a îndreptăţit instanţa să caracterizeze răspunderea ca fiind delictuală şi, în consecinţă să oblige pârâta SC S.T.X. SA la plata contravalorii lipsei de folosinţă asupra întregului teren.
Astfel, corect s-a reţinut că, interpretarea potrivit căreia terenul de sub construcţie nu atrage o lipsă de folosinţă în favoarea proprietarului nu poate fi însuşită, în condiţiile în care pârâta nu a respectat limitele dreptului de retenţie, continuând să folosească întregul bun, deşi retenţia îi conferea numai posibilitatea de a refuza restituirea bunului până la achitarea datoriei debitorilor-reclamanţi, similar unei excepţii de neexecutare a contractului.
În ceea ce priveşte critica vizând încălcarea art. 315 C. proc. civ. conform căruia instanţa de rejudecare trebuia să-şi însuşească raţionamentul instanţei de recurs se va reţine că aceste dispoziţii legale nu au fost încălcate prin decizia supusă examinării în recurs, deoarece distincţia vizată prin decizia de casare, între terenul ocupat de construcţii şi cel liber, urma să fie analizată din perspectiva unor valori diferite a terenurilor neavând aceeaşi categorie de folosinţă, ceea ce, în rejudecare s-a realizat, prin administrarea unei noi expertize, care a evidenţiat o valoare egală a acestor terenuri, pe unitatea de măsură.
Acesta a fost raţionamentul casării, pentru că, altminteri, dacă ar fi apreciat în acest sens, instanţa de recurs avea posibilitatea rejudecării fondului după casare şi restrângerii cuantumului despăgubirilor la terenul liber de construcţii.
În ceea ce priveşte critica reclamanţilor vizând perioada pentru care s-au acordat despăgubiri se va reţine corecta aplicare de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii, raportat la art. 132 C. proc. civ., reclamanţii arătând în recursul declarat în primul ciclu procesual, că îşi restrâng criticile la perioada avută în vedere de către expertul P.N. care, prin expertiza efectuată în primă instanţă a calculat despăgubirile până la data de 31 martie 2009.
În baza considerentelor expuse,nefiind fondate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se vor respinge recursurile declarate de reclamanţi şi pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii M.V., P.B.N., P.I. moştenitoarea a lui P.A., P.I.D., P.M.V. moştenitoarea a lui P.A., P.R., P.Ş. moştenitor al lui P.A. şi de pârâta SC S.T.X. SRL CÂMPULUNG împotriva deciziei nr. 32/A-C din 18 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3628/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3602/2011. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
