ICCJ. Decizia nr. 4043/2011. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA a ll-a CIVILĂ
Decizia nr. 4043/2011
Dosar. nr. 17689/3/2010
Şedinţa publică de la 8 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din actele şi lucrările dosarului, constată că:
Prin sentinţa comercială nr. 10423 din 5 noiembrie 2010, Secţia a Vl-a comercială a Tribunalului Bucureşti a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta SC E.P. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC G.P. SRL, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 63.479,62 lei, reprezentând penalităţi de întârziere, a respins celelalte pretenţii ca neîntemeiate, cu 2.885,59 lei, cheltuieli de judecată, reţinând, în esenţă, că între reclamanta E.P. SRL, în calitate de prestator şi pârâta SC G.P. SRL, în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul nr. 15 din 31 octombrie 2008, având ca obiect executarea de către prestator, pe baza comenzilor ferme primite de la beneficiar, de materiale promoţionale şi concepţie grafică. întrucât pârâta şi-a onorat cu întârziere obligaţia de plată ce-i revenea potrivit prevederilor contractuale, partea adversă a calculat şi a pretins penalităţi de întârziere în valoare totală de 118.053,1 lei, conform modului de calcul prezentat în anexa la cererea de chemare în judecată.
Contractul a fost încheiat anterior abrogării Legii nr. 469/2002 (aceasta a fost abrogată la data de 3 iulie 2009 prin Legea nr. 246/2009), astfel încât în lumina principiului cu caracter constituţional al neretroactivităţii legii civile, consacrat şi prin adagiul „tempus regit actum”, prevederile art. 4 alin. (3) din acest act normativ, sunt în continuare aplicabile.
Societatea beneficiară se află de drept în întârziere, în conformitate cu prevederile art. 43 C. com., de la momentul depăşirii termenului de plată convenit în contract. Prin clauza 10.4 părţile nu au urmărit reglementarea unei derogări de la aplicarea regulii prevăzute de art. 43 C. com.
Prin decizia comercială nr. 224 din 18 mai 2011, Secţia a V-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi N.A.E. şi N.N. şi de apelanta-pârâtă SC G.P. SRL, împotriva sentinţei primei instanţe, reţinând, în esenţă, că, potrivit art. 4 alineat 3 din Legea nr. 469/2002, cuantumul penalităţilor de întârziere nu poate depăşi valoarea debitului asupra căruia se calculează, în lipsa unei clauze contractuale derogatorii, contractul fiind încheiat în perioada în care menţionata lege era in vigoare, părţile neconvenind posibilitatea ca valoarea penalităţilor de întârziere să depăşească cuantumul debitului principal. Instanţa de fond, în mod corect, a reţinut că, în baza Legii nr. 469/2002, penalităţile de întârziere nu pot depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.
Împotriva deciziei pronunţate în apel au formulat recurs reclamanţii N.A.E. şi N.N.M., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., arătând, în esenţă, că decizia din apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea principiului aplicării imediate a Legii nr. 246/2009.
Efectele unui contract, mai precis drepturile şi obligaţiile ce decurg din încheierea unui contract sunt supuse legii în vigoare la data la care sunt exercitate potrivit principiului aplicării imediate a legii civile noi.
Recursul este nefondat.
Este de observat că recurenţii, prin criticile formulate deciziei din apel, au nesocotit principiul neretroactivităţii legii civile noi consacrat de Constituţie şi de art. l C. civ., potrivit căruia un act juridic se încheie în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data întocmirii sale, principiu exprimat de adagiul latin „tempus regit actum.”
Este de subliniat incidenţa principiului aplicării legii în timp şi a principiului neretroactivităţii legii, astfel încât, o eventuală modificare a normelor de drept are în vedere exclusiv raporturile juridice născute ulterior intrării în vigoare a noilor modificări ori completări, neputând viza pe cele născute sub imperiul legii vechi.
Contractul a fost încheiat în perioada în care Legea nr. 469/2002 era în vigoare, iar părţile nu au stipulat posibilitatea ca valoarea penalităţilor de întârziere să depăşească cuantumul debitului principal. In mod întemeiat instanţa de apel a constatat că Legea nr. 469/2002 este deplin aplicabilă drepturilor şi obligaţiilor născute în baza contractului, în baza principiului neretroactivităţii legii şi a securităţii raporturilor comerciale.
Aşadar, normele legale în vigoare la data încheierii contractului erau singurele aplicabile acestuia, cum, în mod corect, a reţinut şi instanţa de apel, respectiv, Legea nr. 469/2002, nicidecum Legea nr. 246/2009, intrată în vigoare ulterior perfectării contractului comercial, lege prin care s-a abrogat Legea nr. 469/2002 ce guverna actul juridic dintre părţile litigante. Ca atare, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că în baza Legii nr. 469/2002 penalităţile de întârziere nu pot depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (l) C. proc. civ., urmează să respingă, ca nefundat, recursul formulat în cauză.
Aşa fiind,
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanţii N.A.E. şi N.N.M. , împotriva deciziei comerciale a Secţiei a V-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti nr. 224 din 18 mai 2011. Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 144/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4025/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
